16:35. Langenthal Bahnhof. Punctual ca de fiecare dată, îşi face apariţia pe peronul gol al liniei 1. Vizavi, peste cele două linii care le despart, peronul 3 e deja aglomerat, deşi mai sunt 10 minute până la trenul de Olten. Un flux constant de călători se revarsă din tunetul de acces. Majoritatea rămân în zona centrală, probabil locul unde vor trage vagoanele de clasa a doua. E ora la care navetiştii elveţieni se întorc acasă. De obicei e îmbrăcat la costum şi cravată, astăzi, însă, a înlocuit sacoul costumului bej cu o geacă de piele. Înalt, încă zvelt pentru vârsta lui, are totuşi un aer uşor ponosit, banal, de ins care trece mereu neobservat. Dacă n-ar fi singur pe peron s-ar pierde uşor printre corporatiştii Langenthal-ului.
16:36. Spectacolul începe întotdeauna la 16:36. Probabil că se orientează după orologiul Mondaine al gării. Începe pur şi simplu să cânte, fără preambul şi fără să-şi avertizeze în vreun fel spectatorii nimeriţi cu treabă, în drumul lor spre Olten. Polarizează imediat toate privirile peronului vecin. Nu mai e corporatistul tern de mai înainte. N-am cum să-l aud, e mult prea departe, dar de la distanţă, de pe partea cealaltă a gării şi de dincolo de ferestrele biroului, încerc mereu să-mi dau seama ce anume cântă. Trebuie să fie ceva amplu, muzical şi clasic, întotdeauna am crezut că gesturilor sale li s-ar potrivi un New York, New York sau poate ceva de la Andrea Bocelli, deşi asta ar fi poate mai greu de crezut într-un oraş care vorbeşte Schweizerdeutsch. Sau – de ce nu, dacă tot pot să-mi las imaginaţia slobodă – un “Drumurile noastre”, poate… Vocea nu reuşeşte să străbată distanţa şi barierele fizice dintre noi, însă braţele larg deschise cu care marchează refrenul trădează pasiunea cu care cântă. E complet absorbit, n-ar avea nicio importanţă că e pe un peron al unei gări de provincie sau la Scala din Milano. Cântă cu tot sufletul…
16:45. RegioExpress 2829 intră în gară în aplauzele călătorilor, ca de obicei la ora exactă, trăgând cortina peste probabil ultimele acorduri ale melodiei, lucru pe care-l ghicesc din secundele încremenite de dinainte şi de braţul ridicat, teatral, spre cer.
16:46. Trenul de Olten părăseşte gara. Peronul liniei 1 e complet pustiu.
Plimbându-mă deunăzi printr-un supermarket din Bienne am constatat cu surprindere că cel mai scump fruct din galantarele elveţiene, mai scump chiar decât trufandalele exotice ale Africii sau Americii latine, este banala (la noi) corcoduşă. Şi asta mi-a adus imediat în minte corcoduşul crescut de capul lui în poarta casei mele de la ţară, de-acasă din România. Crescut dincolo de gard, în stradă, iniţial am zis să-l tai, că era sălbatic şi risca să-mi strice gardul, nu mai zic că nu se potrivea cu pretenţiile mele de arhitect peisagist în căutarea unei oaze romantice, de o sălbăticie studiată, garnisită cu plante rafinate, care mai de care mai ornamentale. Aleea care duce la casă e străjuită de patru arbori superbi de fasole indiană (catalpe), a căror aliniere perfectă este persiflată de corcoduş, care s-a pus obraznic în fruntea lor. Am tot amânat, am tot amânat… dar până la urmă mi-a fost milă de el şi l-am lăsat. Am regretat mai târziu, când a început să facă din abundenţă nişte fructe mici şi galbene, care evident că lăsau o mizerie de nedescris chiar în faţa porţii şi umpleau maşinile parcate sub el de seva aia cleioasă şi dulce a fructelor plesnite de prea mult soare. Noroc cu vecina, amabila doamnă P, care la un moment dat m-a întrebat dacă poate să culeagă fructele căzute pe jos. I-am mulţumit bucuros, mi-a luat o piatră de pe inimă, eu credeam că le dă la animale. Aveam sa aflu mai târziu, după ce culesul s-a extins la pomii fructiferi din curte – mere, pere, caise, prune, toate la gramadă – că sfârşeau de fapt într-un cazan de ţuică. 
Christiana Figueres a fost secretar executiv al ONU pe probleme de schimbări climatice, având un aport major în pregătirea şi adoptarea Acordului de Mediu de la Paris. Tom Rivett-Carnac, specialist în mediu şi strategie politică, i-a fost consultant senior şi este considerat unul dintre arhitecţii Acordului de la Paris. Împreună au fondat Global Optimism, o organizaţie care militează pentru progres social şi politici publice de protejare a mediului.
După ani de zile în care am fost un client fidel, respectabil şi cu gusturi stabile al brutăriei Le Panetier din Bienne am zis să mai experimentez şi eu un pic şi-am comandat, în loc de tradiţionala boule bio, cea mai bună pâine pe care am mâncat-o vreodată, un colac pe care l-am numit, imprudent, corona… Exact, am cerut corona bio!
Media mea de somn (de fapt, de stat în pat) în timpul săptămânii este între şase şi şapte ore pe noapte. Pentru că simt cum oboseala se acumulează de-a lungul săptămânii încerc să recuperez un pic în weekend, dar nu cine ştie ce. Merg şi eu, ca atâţia alţii, pe principiul că, dacă din porţia de muncă nu prea poţi să scazi, singurul mod de a-ţi mări un pic timpul liber este în dauna somnului. Vorba aia, o să dormim destul după…
N-o să scriu cine ştie ce despre el, doar că vi-l recomand cu toată căldura. L-am văzut în seara asta pe un post englezesc, deci nu ştiu unde l-aţi putea găsi în România. Se poate închiria de pe iTunes, alte metode mai mult sau mai puţin ilegale nu o să recomand şi de altfel nici nu ştiu.
APort 