Ce mi-a plăcut pe Netflix

Pretend It’s a City

Aceasta este ultima producție Martin Scorsese, în care teoretic celebrul regizor şi joacă, deşi aproape că nu se vede şi abia dacă deschide gura. De cele mai multe ori o face ca să râdă necontrolat la poveştile fascinante ale scriitoarei Fran Lebowitz, celălalt personaj al seriei de şapte episoade “Pretend it’s a city”. E primul meu serial de pe Netflix şi m-am uitat cap coadă, mai bine de trei ore, aproape fără să respir. Fran Lebowitz, pe care am descoperit-o abia acum, este o incredibilă povestitoare, care combină superb opinii de intelectual rafinat, umor de stand-up comedy şi mărturii ale unor vremuri ce par, cel puţin în cuvintele ei, mai frumoase. Filmul este despre oamenii, străzile şi poveştile unui New York aproape mitic, despre imobiliare, bani, legende ale jazz-ului şi sportului, despre cum să fii şofer de taxi femeie în anii ’70, despre cărţi, fumat şi alte plăceri (ne)vinovate. Slavă Domnului că n-a avut mai multe episoade că făceam pe mine, ştiam eu de ce nu mă uit la seriale.

Pieces of a Woman

Pieces of a Woman este un film regizat de Kornel Mundruczo, un regizor din noul val al vecinilor unguri. Deşi povestea se petrece undeva într-un oraş american filmul mi-a creat, permanent, impresia unei drame est-europene, plimbată în bagaje prin străini, o poveste aşa cum numai regizorii de prin părţile noastre ştiu să imagineze sau doar să culeagă dintr-o realitate plină de exemple la tot pasul. În consecinţă, povestea variază, începând chiar de la prima scenă, între greu de văzut şi, pe alocuri, insuportabil. Şi totuşi, este o frumoasă parabolă despre vulnerabilitate, tentaţia autocompătimirii şi puterea de a te ridica cu adevărat de jos după o oribilă tragedie.

Searching

Un film americano-rusesc (!), cu un regizor americano-indian (Aneesh Chaganty, de urmărit!) şi cu actori americano-asiatici. Searching e un fel de Taken doar că mai bun, în care tatăl nu e fost agent CIA ci inginer. Nu c-aş fi eu de aceeaşi meserie dar credeţi-mă, e mai palpitant să vezi un inginer la lucru decât un Liam Neeson de 60+ de ani bătând toţi albanezii din Paris. Intensitatea şi misterul poveştii sunt perfect controlate până la final iar cinematografia este o mică bijuterie, deşi mare parte a filmului se petrece în screenshot-uri de laptop iar majoritatea celorlalte scene înţeleg că au fost filmate cu un iphone sau cu diverse camere web. Excepţional!

I’m no longer here

O altă dramă, de data asta de la regizorul mexican Fernando Frías de la Parra, despre experienţa emigraţiei şi dificultatea păstrării identităţii printre străini. Încă o dovadă că valoarea unui film nu stă în banii producătorilor sau în super-profesionalismul echipelor din platou, ci, în primul rând, în cât suflet este investit în poveste. Ori sufletul, la vremurile astea, devine marfă din ce în ce mai rară.

The Guilty

OK, filmul ăsta nu e de pe Netflix şi nu ştiu unde l-aţi putea găsi în altă parte. Aveţi încredere în mine, merită căutat! E un film de acţiune danez cu un singur actor, care vorbeşte 90 de minute la telefon dintr-un birou. N-am văzut de mult un film atât de palpitant!

Festina super, super lente

După 38 de zile de la autorizarea primului vaccin anti-covid Elveţia raportează cu mândrie vaccinarea primilor 200 de mii de oameni. Israelul a trecut, între timp, de 4 milioane. Chiar şi România a trecut de 500 de mii, veste care mi-a produs un mic fior de mândrie patriotică. De ce Israelul a procurat mai mult de 4 milioane de doze, plus cele necesare pentru rapel, în timp ce Elveţia a primit doar 500 de mii rămâne o întrebare la care răspunsul nu e, probabil, nici uşor, nici comod. De ce Elveţia are 500 de mii de vaccinuri şi nu a livrat nici măcar jumătate e o altă întrebare interesantă. Cum numărul total al cetăţenilor majori şi nevaccinaţi din ţara cantoanelor este de 6,25 milioane, un calcul simplu ne spune că, dacă o ţin tot aşa, vor termina treaba în aproximativ 4 ani. V-am zis că m-am înscris deja pe platforma online covid19, acum stau şi mă întreb dacă e suficient. Poate ar trebui să verific dacă în Elveţia lucrului super-bine făcut – dar care se pare că dureaaază – nu cumva s-au deschis deja înscrierile pentru vaccinările versiunilor covid21, covid22, covid23 şi, evident, covid24, asta presupunând că n-or fi şi versiuni cu bis între ele.

Doresc şi pe această cale să-i urez multă sănătate mamei mele, că o să mai dureze, se pare, până ne vedem.

Nu te uita în spate!

Nişte prieteni de-ai noştri, mari amatori de ski, care s-au mutat pentru pasiunea lor aproape de Verbier, una dintre cele mai de fiţe staţiuni elveţiene, ne-au trimis deunăzi, plini de invidie amestecată cu admiraţie, un filmuleţ cu un schior român alergat de un urs pe o pârtie din Predeal. Oricât de pregătiţi ar fi elveţienii, e clar că urşi să te-alerge n-au. Alt nivel de calitate la adrenalină, frate! Priceless! cum ar zice englezul.

Păi una e să te duci singur în gura covidului la coadă la telecabină, la Verbier la fel ca la Predeal, fără să ştii clar înainte de o săptămână dacă l-ai luat sau nu, şi cu totul altceva e să alergi la vale pe schiuri, liber şi cu ursul după tine, conştient că depinde doar de îndemânarea ta dacă ajungi sau nu la reanimare, legat la un ventilator care oricum e deja ocupat.

Apocalipsa ciorilor

Zgomotul m-a smuls brutal din cel mai dulce somn. Cred că şi visam ceva mişto, dar m-am trezit aşa de repede că n-am apucat să trag după mine vreo amintire plăcută. Am avut nevoie de vreo zece secunde să înţeleg că pornise cineva o drujbă. După ce a fost clar că drujbistul nu-i la mine în apartament m-am liniştit brusc, iar în timp ce mă întindeam în pat am avut un sentiment aproape plăcut, familiar, de parcă mă trezisem la Buşteni. Serios, m-am simţit ca la noi la munte, pe valea Prahovei, Oltului, Jiului şi practic orice altă vale. Sau deal. Chiar mi-a răsunat în minte refrenul ăla cu “Cântă drujba, bat-o vina, de răsună Bucovinaaaa…”.

Şi totuşi, ce fac ăştia cu drujba în mijlocul Bienne-ului? Abia pe la prânz, după a treia teleconferinţă, am apucat să ies pe balcon, iar curtea interioară a complexului arăta ca un gater ambulant din Valea Doftanei (poftim, încă o vale). Doi tipi echipaţi regulamentar până-n dinţi se puseseră cu toate sculele pământului pe cele 3-4 sălcii bătrâne din părculeţ. Aveau drujbe, joagăre de mână, tot felul de ace, brice şi carice agăţate la centuri, o nacelă care le-ar fi permis, la o adică, să-mi tundă şi mie ficusul din living şi o rozătoare automată care transforma instant crenguţele subţiri în cel mai fin rumeguş. Crengile mai groase erau frumos aşezate într-o stivă separată, suficient lemn să scoată din iarnă o gospodărie pricopsită, mai ales că nu mai e iarnă de prin anii ’80. Sincer, duc dorul copacilor mei din curtea casei de acasă şi tânjesc după toaletările după ureche pe care le făceam în fiecare iarnă. Tăiam şi eu de unde credeam că-i bine şi nu doare, un fel de mani-pedi stîngace, doar până unde ajungeam, căci nici vorbă de nacelă, cel mult puneam un scaun pe masa mutată din foişor şi mă concentram să nu cad să-mi rup ceva. În ultima iarnă chiar aveam ceva rupt, un oscior la o mână, tot rupt e şi acum că nu s-a mai lipit, chipurile n-ar fi trebuit să-mi dau cu ciocanul peste ghipsul ăla. Dar să nu derapez de la subiect… oamenii ăştia nu tăiau unghii, tăiau mâini şi picioare cu totul. Săracii copaci, n-am văzut în viaţa mea atâta goliciune, mi-e teamă că la primăvară nu o să aibă cu ce să ne mai umple casa de mâţişori.

Abia într-un târziu am observat că de vizavi, perfect aliniate, periculos aplecate peste marginea clădirii, priveau spectacolul horror ciorile care până ieri locuiseră în sălciile hăcuite. Pe două dintre ele le ştiţi şi voi, din Home Office. Săracele, şi să vrea să lucreze de-acasă, acum n-au de unde.

Cum să împingi softul din hard

Daaa, foaarte bine că v-aţi înscris, dragă… bravo, păi ce, că n-avem de-ales, nu vezi că nu ne putem mişca de niciun fel?!?! Şi noi am vrut să ne vaccinăm că, ştiţi, intrăm mereu în contact cu oamenii, că suntem în firmă amândoi zilnic. De-aia am şi luat covid, în noiembrie. Doamne, ce rău a fost, nu-ţi mai zic… Dar n-a funcţionat platforma aia, cred c-aţi auzit şi voi cum e, varză! Noroc că ştiam pe cineva şi ne-a introdus el. Şi ne-a băgat direct mai în faţă, că ce să faci…

La coadă la vaccinare

Azi dimineaţă ne-am înscris online pentru vaccinare. Aplicaţia elveţiană este impecabilă – totul e clar şi simplu, eşti ghidat pas cu pas prin meniuri, sunt solicitate datele esenţiale pentru stabilirea priorităţii, la momentul la care am terminat de completat datele algoritmul decisese deja că suntem în grupa M. Cum pe site se precizează că momentan sunt locuri libere numai pentru grupa A (75+), am căutat să vedem ce înseamnă M-ul ăsta. Ei bine, suntem la categoria tineret-speranţe, la grămadă cu toţi adulţii sub 65 de ani care n-au afecţiuni cronice, nu stau împreună cu bătrâni şi pot lucra de acasă.

Vaccinarea începe abia mâine la Bienne, a fost nevoie de câteva săptămâni suplimentare pentru pregătire. Nu mi-e clar de ce centrele de vaccinare nu au fost gata înainte de omologarea primului vaccin şi nu au început să lucreze chiar de a doua zi. Deşi, cum ziceam, lucrurile sunt făcute cu simţ de răspundere, ceea ce pare să lipsească este acel sentiment al urgenţei. Poate că este doar impresia mea sau poate că ritmul este încetinit de numărul de vaccinuri disponibile în săptămânile şi lunile care vin. Vaccinul Moderna se fabrică şi în Elveţia, lângă Lausanne, asta ar trebui, teoretic, să ajute. Obiectivul autorităţilor este ca până-n vară să-i vaccineze pe toţi cei ce doresc să fie vaccinaţi. Din păcate sunt încă mulţi sceptici (47% în ultimul sondaj, din Noiembrie) şi la fel de mulţi antivaccinişti convinşi (28%).

Am văzut ieri şi prima ştire despre scăderea semnificativă a ratei de infectare în Israel, unde peste 20% din populaţie a primit deja prima doză de vacccin Pfizer. Este, cred, prima confirmare că am găsit calea spre ieşirea din criza asta. Avem nevoie de cât mai multe veşti bune de genul ăsta, căci numai aşa putem spera ca din ce în ce mai mulţi sceptici să se vaccineze. Noi ne-am lăsat deja sacoşa la coadă.

Cu mască/fără mască, cu coarne/fără coarne

Mă tot uit, de două zile, la incredibilele imagini ale parlamentului american invadat de “patrioţi” şi tot parcă nu-mi vine să cred că asta s-a întâmplat de-adevăratelea. Am tot comparat involuntar situaţia cu amintirile mele din vremea CPUN-ului nostru din ’89 sau ale mineriadei feseniste din ’90. Asta până mi-am adus aminte că doar acum vreo lună, fără mască şi cu gura mare, intra val-vârtej în parlamentul României madam Şoşoacă din clanul goldeanu. O să ziceţi că nu-i acelaşi lucru şi, într-adevăr, n-avea căciulă de blană cu coarne. Dar chiar e nevoie de asta ca să înţelegem cu ce-avem de-a face?

Death to 2020

Presupunând că există cineva care a stat cu capul băgat în nisip (să zicem) tot anul 2020 şi şi l-a scos la suprafaţă fix în noaptea de Revelion, pentru focurile de artificii, ei bine asta ar fi şansa lui să afle ce s-a întâmplat important de-a lungul anului trecut. Filmul ăsta de pe Netflix încearcă să ne răzbune cu această retrospectivă comică a anului 2020, semn că ce nu te omoară îţi dezvoltă simţul umorului ceea ce, chiar şi indirect, te face mai puternic. Despre multe dintre evenimentele astea prezentate în film am scris şi eu de-a lungul anului trecut, adeseori în acelaşi registru dar, indiferent dacă aţi citit sau nu, vă recomand totuşi să vedeţi filmul căci, oricât de lipsit de modestie aş fi, nu mă pot compara cu Samuel Jackson, Hugh Grant, Lisa Kudrow şi realizatorii seriei Black Mirror.

Şi-un disclaimer de final: dacă e cineva care crede, de exemplu, că ne cipează Bill Gates prin vaccin, unu la mână că nu înţeleg cum a ajuns aici (felicitări totuşi pentru parcurgerea articolului până la sfârşit, hai că n-a fost lung!), ce voiam să zic e să nu-şi piardă vremea cu filmul ăsta plin de miştouri progresiste.