1. De ce e grâul ucrainean ieftin.

Pentru un mic fermier ucrainean, să-i spunem Georgiy, vremea secerişului trebuie să fi fost grea anul ăsta. Mulţi băieţi tineri de prin sate sunt pe front, mulţi alţii s-au prăpădit sub bombe. Nimeni nu vrea să-i ia grâul pentru că se vinde greu, nu-l poţi exporta şi nu ai unde să-l ţii, căci ruşii blochează şi bombardează Odesa şi marile ei silozuri iar vapoarele nu pot pleca. Producţia a fost bună, dar preţurile au scăzut enorm şi singurii intermediari care cumpără sunt speculanţi care oferă preţuri din ce în ce mai mici. Georgiy abia dacă are din ce să trăiască şi niciodată nu a fost mai sărac.

 2. De ce e grâul ieftin peste tot în lume.

Şi ruşii au avut noroc de producţii record în 2022 şi 2023, în plus sancţiunile la care sunt supuşi datorită agresiunii împotriva Ucrainei le-au limitat opţiunile de export. Economia rusă are nevoie acută de valută, războiul este foarte scump, deci cerealele sunt oferite la orice preţ, doar să le cumpere cineva. Cotaţiile grâului s-au prăbuşit peste tot în lume, mai ales că şi alte regiuni au avut recolte bune anul ăsta.

 3. De ce e grâul ieftin în România.

Păi, în primul rând, pentru că grâul e semnificativ mai ieftin peste tot în lume, din motivele expuse mai sus. În 2024 sunt prognozate noi producţii record în Rusia, Canada şi Australia, ceea ce pune şi mai mare presiune pe preţ. România e parte a comerţului global, vinde grâu la export dar la fel de bine poate şi importa fără restricţii, din UE sau de oriunde altundeva (mai puţin Rusia, dar nici măcar aici nu e sigur că aranjamente frauduloase, care să încalce sancţiunile, n-ar fi posibile).

 4. Gheorghe este în dificultate

Pentru un mic fermier român, să-i spunem Gheorghe, vremea secerişului trebuie să fi fost grea anul ăsta. Băieţii tineri din sat au plecat de mult prin Italia sau Spania, iar din cei rămaşi mulţi nu prea se omoară cu munca. Noroc cu tractorul cel nou care face cea mai mare parte a campaniei, aşa că se descurcă aproape singur. Ar putea mult mai mult, dar Gheorghe nu are atâta pământ cât poate lucra modernul utilaj. Nu se poate compara cu vecinul, de exemplu, care lucrează 1500 de hectare. În 2022, Gheorghe a avut o producţie frumoasă, putea să facă bani buni, dar s-a luat după alţii şi a ţinut marfa în hambar, sperând ca războiul din Ucraina să crească preţurile şi el să vândă mai bine. Lucrurile nu s-au întâmplat aşa şi speculaţia nu a mers. Preţurile s-au dus la vale, dar costurile din toamnă au crescut. Gheorghe e îngrijorat că nu o să aibă bani să-şi plătească leasingul la tractor.

 5. Intermediarii

Georgiy i-a vândut, până la urmă, unui intermediar cu relaţii prin străinătate, să-i spunem Kostyantyn, care vinde în principal în România. Clientul lui, să-i spunem Costel, cumpără grâu ucrainean pe care îl vinde mai departe către fermele de animale din toată ţara. Ălora nu le pasă şi nu verifică ce fel de grâu cumpără ori dacă e făcut în România, în Ucraina sau pe Lună, doar preţul pe kilogram contează. Când pot – şi pot destul de des – Kostyantyn şi Costel declară mai puţin în acte şi vând volumul rezultat din evaziune la negru, pentru că amatori de chilipiruri sunt peste tot, marfă să fie, şi e păcat să plăteşti TVA aiurea. Ca să le fie mai uşor, folosesc numai transportatori români, care se descurcă mai bine prin vămi şi ajung mai repede la descărcare. În timpul ăsta, camioanele ucrainene aşteaptă şi câte o săptămână prin vămile româneşti, la Siret, Isaccea, sau în port la Constanţa.

 6. Gheorghe versus Georgiy

Gheorghe a aflat recent de pe facebook, de la Costel, fostul lui coleg de şcoală primară care s-a descurcat atât de bine în viaţă că îşi permite bemveuri şi vacanţe la Ibiţa, că sursa problemelor sale e Georgiy, ţăranul ăla de ucrainean care e chitit să-l bage în faliment şi complotează cu caracatiţa UE ca să-l elimine de pe piaţă şi să-i ia pământul, casa şi tractorul. Lucrurile nu mai pot continua aşa. Gheorghe e revoltat şi furios.

Şi totuşi, o întrebare rămâne. De ce un fermier dintr-o ţară a Uniunii Europene care primeşte o subvenţie de aproximativ 100 de euro pe hectar şi o reducere de aproximativ 20% din preţul motorinei, plus alte avantaje competitive, care îşi poate vinde producţia liber, fără restricţii şi la adăpost de speculatori veroşi, care nu foloseşte la fel de multe chimicale (scumpe) şi care a investit cu fonduri europene în tehnologii care-i permit să-şi reducă costurile şi să fie eficient, nu-i poate face faţă lui Georgiy, fermierul fără niciun ajutor care, în plus faţă de lucrările agricole anuale, trebuie să plivească şi minele antipersonal plantate de ruşi în ogor? Încă o întrebare: De ce trebuie ca mereu alţii să-i plătească lui Gheorghe diferenţa?

Deşi are o gramadă de timp şi se plictiseşte de moarte în tractorul lui oprit de-o săptămână pe banda întâi, la Afumaţi, Gheorghe nu se gândeşte la asta…

Domnul Ciolacu, probabil viitorul nostru prim ministru, vrea să interzică făina de greieri. Numai ce-am văzut un episod din Las Fierbinţi şi am dat pe ştirile de la Digi, unde am aflat despre această mare prioritate politică a PSD. Acum câteva luni George Simion, un alt mare nutriţionist român, propunea o lege prin care să fie interzis consumul de insecte. Ca să rămânem un pic în atmosfera din Las Fierbinţi (am ieşit vreodată de-adevăratelea?), e faza clasică în care Ardiles preia şmechereşte o combinaţie prost începută de Giani. Rezultatul e acelaşi, mulţi vor fi (din nou) fraieriţi. Culmea este că într-o ţară în care se mănâncă (tradiţional) rahat cu polonicul în fiecare zi – deşi toată lumea ştie că nu e sănătos – lumea e îngrijorată că o să ne oblige UE să mâncăm greieri. Rahatul este infinit mai plin de e-uri!

Doar câteva minute mai tărziu, ştirile Digi continuă în atmosfera Las Fierbinţiului. Într-un sondaj comandat de PNL, 60% dintre bucureşteni sunt nemulţumiţi de cum arată Bucureştiul. Dar ce să vezi, soluţia pare să fie (tot) madam Gabriela Firea!!! Cum ar veni, pleci din sudul Bucureştiului şi vrei musai să ajungi la Ploieşti, constaţi după vreo două ore că eşti abia în Otopeni, te enervezi şi faci cale întoarsă spre Voluntari, ca să scurtezi. Bravo, Pătrăţel!

Dacă alternativa (!!!) Firea vi se pare revoltătoare iată încă una, mult mai descurajantă: pe locul doi în sondaje s-ar situa Rareş Bogdan. Într-un partid în care cu greu mai găseşti o persoană care să fie cât de cât onorabilă, nu mai zic inteligentă, educată, pregătită şi motivată să servească binele public, cel mai găunos, papagal şi ridicol personaj, cel mai caragialesc politician penelist e favorit pentru primărie. Chestia asta o să fie mai dificilă decât celebra dilemă Iliescu versus Vadim. Bine dracului că n-o să fiu în Bucureşti pentru vot. Mai suportaţi încă una? Simion e pe trei…

Ca s-o spun din capul locului, mi-ar plăcea să ies la pensie la 62. De fapt, mi-ar plăcea să pot ieşi la pensie la 60 sau chiar la 58, cum a ieşit tata. Probabil că nu va fi posibil. De fapt ar putea fi, dar asta ar însemna să fac compromisuri pe care nu sunt convins că vreau să le fac. Să nu mai visez la mare lucru, să-mi reduc standardul de viaţă la ceva ce nu mai e chiar viaţa mea, poate să mă mut undeva unde e suficient de ieftin, probabil să trăiesc cu stresul că nu mi-am calculat bine resursele şi că o să regret într-o bună zi. Să trăiesc din mila statului sau pe spinarea copiilor mei. Nu, nu pot accepta aproape nimic din toate astea.

Munţii de gunoaie care se înalţă cu fiecare zi pe trotuarele Parisului sunt mesajul clar că francezii preferă şi ei să iasă la pensie la 62 în loc de 64, cât vrea Macron să impună prin noua lege pe care o propune. Greve peste greve par să transmită acelaşi mesaj: reforma pensiilor nu va fi acceptată. Cei ce o contestă sunt susţinuţi, evident, de sindicate şi încurajaţi de pe margine de politicienii de extrema stângă ca şi de cei de extrema dreaptă, care propun chiar reducerea vârstei de pensionare la 60.

Ceea ce nu înţeleg – sau ignoră – oamenii este că întrebarea nu este dacă preferi să ieşi la pensie la 62 în loc de 64. Răspunsul ăsta e clar. Întrebarea este dacă îţi permiţi. Iar răspunsul la întrebarea asta e mai complex decât crede majoritatea.

Franţa este deja în top 3 cu cele mai reduse vârste de pensionare printre ţările bogate. Are şi printre cele mai ridicate speranţe de viaţă – şi deci de pensie. Bărbaţii petrec în medie 24 de ani iar femeile 27 ca pensionari. Costul pensiilor publice este de două ori mai mare în Franţa decât media OECD iar deficitul va creşte constant odată cu procesul accelerat de îmbătrânire a populaţiei.

Dacă luăm drept exemplu cazul unei femei care a muncit, să zicem, 40 de ani, a cotizat ea suficient de-a lungul carierei pentru a spera să acopere o pensie de 27 de ani? Invit pe oricine să încerce să rezolve acest exerciţiu de matematică. Discuţiile se pierd adesea în detalii şi noţiuni complexe de finanţe şi politici publice, când problema esenţială se poate reduce la o singură întrebare: vi se pare normal ca alţii să plătească pentru pensia dumneavoastră la care nu aţi cotizat destul? Şi cine ar trebui să fie acei alţii?

Unul dintre argumente va fi mereu că noi plătim pentru părinţii noştri şi copiii noştri vor plăti pentru noi, lucru adevărat în Franţa ca şi în România. Doar că pe vremea părinţilor noştri în Franţa erau 4 angajaţi la un pensionar, în zilele noastre nici măcar 2 (1.7 este cifra exactă la francezi, în România este cam 1.2). Când va veni vremea copiilor noştri, nu peste mult timp, fiecare angajat va trebui să plătească probabil (şi) pensia unui pensionar. Vi se pare realist? Posibil?

Următorul argument al fanilor pensionării devreme este că bugetul statului poate susţine un procent mai mare din sistemul de pensii. Asta înseamnă mai multe taxe şi Franţa are deja unul dintre cele mai ridicate niveluri de taxare din Europa. Sau poţi lăsa taxele relativ reduse dar creşte datoria publică, cum face România. Dar nici la asta Franţa nu stă bine deloc. Cine va plăti aceste datorii? Copilul nostru care va trebui să susţină, în acelaşi timp, şi un pensionar?

Raţiunea ar trebui, în mod normal, să învingă şi oamenii să înţeleagă că nu te poţi întinde mai mult decât ţi-e plapuma. Ce se va întâmpla, însă, este că la următoarele alegeri francezii – sau românii – îi vor vota probabil pe extremişti, fie ei de stânga sau de dreapta, doar pentru dreptul de a se pensiona la 62 sau a avea o pensie mai mare sau amândouă. După ei, potopul! Vor vota, în general, orice imbecil sau jigodie care le va promite o pensie mai mare, chiar cu riscul de a distruge democraţia şi viitorul propriilor copii. Va rezolva asta problema? Evident că nu, ba din contră, pensionarii vor realiza că vor trăi mai prost, ei şi copiii lor deopotrivă. Căci orice datorie ajunge, mai devreme sau mai târziu, la scadenţă.

“Giganţii petrolieri încep bătălia împotriva taxării profiturilor excepţionale în statele membre UE” titra o ştire de azi dimineaţă. Pe la televiziunile noastre, diverşi analişti îşi exprimau îngrijorarea faţă de corectitudinea şi oportunitatea deciziei guvernului român de a impozita aceste profituri suplimentare cu 60%. Principalele argumente aduse împotriva recomandării făcute de UE către statele membre se refereau la inpredictibilitatea măsurii – ceea ce de obicei este considerat antieconomic, agravarea dificultăţilor de furnizare de energie şi afectarea investiţiilor de care zona are nevoie, fiind des invocate cele în energia verde precum şi noile dezvoltări în extracţia de petrol şi gaze naturale, de exemplu cele din Marea Neagră.

Să le luăm pe rând, ca să vedem dacă “giganţii” au dreptate să protesteze. Criza asta a fost, în principal, fabricată de ruşi, care au profitat de presiunea inflaţionistă post-covid şi au manipulat preţurile globale prin limitarea producţiei – evidend în deplină înţelegere cu ţările OPEC. Mai mult, după începerea războiului ruşii au folosit petrolul şi gazele ca mijloc de presiune pentru a stopa ajutorul european pentru Ucraina şi efortul lor de a se apăra împotriva agresorului. Preţurile au luat-o razna, lucru de care au profitat nu numai ruşii, ci toţi actorii din pieţele de energie, companii din Orientul Mijlociu şi europene deopotrivă. Profiturile au explodat, dar pe seama consumatorilor şi a celorlalte domenii economice. Deci toată lumea din energie profită fără prea mari mustrări de conştiinţă de creşterea preţurilor, un lucru care în alte domenii ar fi catalogat drept speculă. Credeţi că la sfârşitul lui 2021, când marile companii şi-au stabilit obiectivele pentru 2022, a prevăzut cineva această profitabilitate căzută din cer? Nu, evident! Şi atunci, este impredictibilitatea măsurii de suprataxare atât de nerezonabilă?

Argumentul privind afectarea furnizării de energie nu stă în picioare. Reglementarea nu limitează preţul tranzacţiilor (ceea ce ar duce la penurie, cum s-a întâmplat, de exemplu, cu benzina în Ungaria sau cu aproape orice pe vremea lui Ceauşescu). Firmele sunt libere să vândă la preţurile pieţei, doar că dacă fac un profit exagerat trebuie să plătească taxe suplimentare. Să nu uităm că datorită preţurilor speculative guvernele cheltuie suplimentar pentru a subvenţiona consumatorii vulnerabili, fie ei cetăţeni sau companii. Dacă statul plăteşte bani pe care nu-i bugetase, de ce nu ar taxa suplimentar profituri pe care firmele nu le bugetaseră? Altfel spus, de ce ar trebui să plătim toţi, din impozite şi taxe, pentru a compensa efectele negative generate de câştigurile exagerate şi oportuniste ale câtorva companii?

Şi ajungem la investiţii. Încă o dată, pentru cei care nu ştiu cum funcţionează marile companii, bugetele din 2022, finalizate la sfârşitul anului trecut, erau, probabil, foarte clare în ce priveşte investiţiile pe anul curent sau chiar pentru anii care vin. Ele se bazau pe resurse deja existente şi pe veniturile şi cheltuielile estimate, lucruri care nu s-au schimbat prin decizia statului de a supraimpozita. Faţă de acele planuri, companiile au câştigat mult mai mult. De obicei, mai ales la companii publice listate pe bursă, aceste profituri sunt distribuite ca dividende către acţionari, nicidecum direcţionate ad-hoc în investiţii neplanificate. În felul ăsta preţul acţiunilor creşte şi la fel şi primele marilor boşi. Guvernul, în cazul de faţă şi dată fiind situaţia, a fost chiar generos: la media de profit a ultimilor ani a adăugat 20% – totul taxat normal – şi abia surplusul urmează să fie supraimpozitat (sper că toată lumea înţelege că profitul suplimentar nu e confiscat, doar taxat mai mult decât de obicei).

Ceea ce ar putea statul să facă, eventual, ar fi să accepte o derogare de la suprataxare pentru profiturile reinvestite – cu specificarea clară a domeniilor unde se poate investi (de exemplu, energie verde sau extracţia de gaze din Marea Neagră). Ceea ce putem face noi este să înţelegem corect care sunt diferenţele între interes economic, progres, bună guvernare şi pură lăcomie corporatistă care nu ajută la nimic altceva decât să umple buzunarele unei mici elite economice. Şi, evident în cazul Rusiei, să cumpere noi rachete şi drone care să fie trimise peste oraşele Ucrainei.

V-aţi gândit vreodată ce aţi putea să faceţi dacă aţi avea 109 milioane de follower-i pe twitter? Sau poate întrebarea mai corectă este ce aţi putea să faceţi cu 109 milioane de follower-i? Sau din 109 milioane de follower-i? Whatever…

Aţi putea, de exemplu, să le sugeraţi că o criptomonedă, bitcoin de exemplu, e o idee investiţională excepţională. Fanii voştri s-ar înghesui să cumpere, ridicând spectaculos valoarea acelei criptomonede. Asta ar putea însemna un profit fabulos dacă aţi fi apucat să cumpăraţi când preţul era mic – ceea ce aţi făcut, evident, că doar sunteţi un geniu în lumea afacerilor! Ba mai mult, aţi putea repeta povestea de fiecare dată când aţi simţi nevoia de nişte sute de milioane în plus, urmăritorii nu v-ar dezamăgi niciodată. Nimeni nu s-ar simţi luat de prost.

Sau aţi putea să-i convingeţi să investească în acţiunile unei anume companii, Tesla de exemplu. V-ar crede, normal, şi şi-ar investi banii de pensie, umflând valoarea companiei până la valori ameţitoare, cât următorii 10 mari producători auto la un loc, deşi rivalii ăştia fac, să zicem, cam de 80 de ori mai multe maşini într-un an. Dacă acţiunile ar scădea inoportun aţi putea să sugeraţi, tot pe twitter, că ar putea urma o vânzare foarte profitabilă. Urmăritorii, decişi să vă propulseze ca cel mai bogat om al planetei, s-ar înghesui din nou să cumpere – probabil că la momentul ăsta v-aţi gândi bă ce fraieri sunt ăştia, am glumit, băi, papagalilor! Dacă n-ar fi fost glumă ar fi fost ilegal, deci clar a fost glumă! În fine, între noi fie vorba, credeţi că investitorii urmăritori vor apuca vreodată să vadă vreun beneficiu de pe urma acţiunii Tesla, ţinând cont că azi e cam la jumătate din valoarea de acum un an? Aaa… poate o să crească, mai ales dacă cineva, nu spun cine, o să mai inventeze o poveste nouă pe Twitter.

Dar dacă v-aţi gândi să faceţi afaceri cu NASA? Cu rachete, cu sateliţi, cu planuri de mutare pe Marte. Păi, să zicem, aţi putea lua tehnologia pe care a inventat-o NASA acum zeci de ani, aţi vopsi un pic racheta, i-aţi instala un sistem electronic de ghidare de pe o tesla model 3 şi i-aţi oferi statului american servicii de taxi galactic, la un lucrativ preţ în dolari pe km. Aţi putea profita de client şi aţi instala, că tot aveaţi drum încolo, nişte sateliţi care să dea internet la tot cartierul – doar că nimeni din cartier nu şi-ar permite abonamentul. Dacă tot nu aţi avea clienţi doar nu o să daţi faliment, aţi putea oferi serviciul ălora care chiar au de ales: ori plătesc, ori mor. Cum ar fi ucrainenii, iranienii şi alţi amărâţi în război. Toată lumea ar strânge bani din donaţii ca să plătească abonamentul, dar evident că doar armata ucraineană nu ar putea să susţină singură ditamai reţeaua de sateliţi de jur împrejurul globului. Ar exista şi aici o soluţie. Le-aţi stinge ălora un pic lumina, în glumă, şi aţi putea cere statului american să plătească diferenţa, că doar ce altă afacere e mai genială decât aia cu statul?

Dar nimic nu merită mai mult efort decât libertatea presei şi a cuvântului. Păsărica albastră a twitter-ului trebuia eliberată cu orice preţ. În fine, preţul a fost cam piperat, se putea şi mai ieftin, dar manevrele n-au ieşit, c-aveau şi ăia avocaţi şmecheri. Se rezolvă, căci follower-ii ce altă treabă să aibă decât să cumpere acţiuni? Se poate recupera suma şi din costurile de operare, că oricum sunt prea mulţi angajaţi, o bună parte trebuie să plece, mai ales ăia care-şi petrec ziua blocând clienţi şi privându-i de dreptul lor la cuvânt liber. Rasişti, terorişti, propagandişti, conspiraţionişti, complotişti, putinişti, comunişti, anarhişti, antivaccinişti, jihadişti şi aurişti, Trump şi Kanye West, toţi speră că vor căpăta liber la cuvântul neîngrădit, ceea ce chiar s-ar putea să se întâmple, oricare ar fi consecinţele pentru lumea în care trăim. Păsărica a fost eliberată. Nu o să dureze mult până când vom realiza cât găinaţ poate să arunce peste noi.

“There is no problem so bad you can’t make it worse.”

Chris Hadfield, Astronaut

Deşi era o opţiune complet exclusă săptămâna trecută, peneliştii zic că de data asta vor negocia şi cu PSD şi cu USR, o flexibilizare care va crăcăna partidul într-un şpagat pe care nici Van Damme nu şi l-ar permite. Totul în speranţa că pesediştii vor fi suficient de rezonabili încât să ceară orice, numai să-l accepte pe Cîţu premier. Pentru binele ţării şi mersul înainte al reformelor, evident.

Pesediştii par să nu se fi decis încă, deşi se arată şi ei flexibili şi îngrijoraţi pentru soarta ţării, dispuşi să negocieze o intrare în guvern. Spun c-ar fi îndreptăţiţi să ceară poziţia de prim-ministru (ceea ce e, de fapt, discutabil) dar toată teoria e doar ca să-şi arate muşchii. În realitate, nu cer şi probabil nici nu vor să numească ei primul ministru, e clar că li se pare mai productiv să bage beţe-n roate de pe margine, în timp ce-şi clamează responsabilitatea. Au demarat acelaşi joc pe care l-au făcut cu Ciucă: se-arată dispuşi să susţină, peneliştii prind încredere şi-i taie de pe listă pe userişti, oricum asta sperau, timpul trece, negocierile intră încet, încet în impas şi, într-un final, se trezesc complet la mâna pesedeului, moment în care domnul Ciolacu poate decide să ceară ce vrea el sau să-i lase, încă o dată, să se facă iremediabil de rahat – presupunând c-ar exista un nivel chiar mai înalt de îndopare cu rahat decât cel deja atins de oamenii lui Cîţu. Marii strategi ai PNL, care evident se cred mult mai inteligenţi, sunt pe cale să intre din nou în aceeaşi capcană.

USR-ştii tot insistă pe coaliţia fără Cîţu, deşi asta nu a fost şi nu este o opţiune pentru actuala conducere PNL-istă. Oamenii lui Cîţu şi pesediştii, deşi nu vorbesc şi nu negociază între ei, au venit la unison cu ideea că fosta coaliţie nu mai are majoritate, o teorie cu care speră ei să întărească ideea cooperării PNL-PSD, în timp ce dau vina pe Orban şi pe oamenii lui. Sigur, cei care se opun fostei coaliţii sunt din tabăra lui Cîţu, nu din cea a lui Orban, dar logica a devenit o chestie neimportantă astăzi în găştile politice. E suficient să dai din gură.

Important este ce vrea domnul preşedinte. Aparent l-ar vrea pe domnul Ciucă, deşi sunt convins că n-ar mai fi o opţiune atât de atrăgătoare dac-ar veni la pachet cu USR-ul în guvern, un partid care pare să i se pună pe ficat în ultima vreme. Dar domnul preşedinte e din Sibiu, oraşul pateului Scandia, deci trebuie să aibă ficatul destul de rezistent. Ceea ce înseamnă şi că, la o adică, domnul Iohannis i-ar putea lăsa pe toţi în offsaid şi ar putea decide să dizolve parlamentul, ceea ce ar adăuga şi o hotărâre în sfârşit imparţială în panoplia deciziior sale neinspirate din ultima vreme.

Era cât pe ce să uit de AUR. Pe ei pare să nu-i bage nimeni în seamă. Sunt convins că sunt un pic îngrijoraţi. Dacă lucrurile vor continua aşa mâine-poimâine vor fi ei cei nevoiţi să negocieze formarea majorităţii. Imaginaţi-vi-i în postura imposibilă de a alege între Şoşoacă şi ăla de umblă tot timpul în urma mobilului, habar n-am cum îl cheamă… Păi ce credeaţi? O epidemie nu vine niciodată singură…

Să zicem că Florel e taximetrist. Te îmbie să te urci la el în taxiu şi la început zici că-i OK, clar pute mai puţin ca la ăla cu care-ai mers ieri. Parcă şi manelele au câteva versuri în engleză. Îţi aminteşte, cu aerul lui de fanfaron arogant, că are cele mai multe like-uri şi-l are la mână pe dispecerul-robot. Odată pornit la drum, cu destinaţia chipurile clară, cu aparatul de taxare funcţionând, constaţi că Florel schimbă traseul, ca să-şi tragă mai mulţi bani sau pentru că are el nişte chestii de rezolvat prin alte părţi. Dacă îndrăzneşti să zici ceva, taximetristul Florel te face cu ou şi cu oţet, eventual în timp ce e pe telefon cu vreun coleg învârtitor de covrig. Dacă-i zici că tu nu plăteşti o cursă deviată aiurea prin oraş, te scoate-n şuturi din taxiu şi-ţi aruncă toate catrafusele pe trotuar. După care zice la toată lumea că eşti un ţepar care nu plăteşte. Că nu vrea să mai aibă de-a face cu tine, vreodată-n viaţa lui. Între timp, taximetristul Florel a ajuns şef la firma de taxiuri, că de-aia era tot timpul pe telefon în timp ce conducea, îşi aranja ploile. Responsabil pentru o flotă căreia, până mai ieri, i-a desumflat cauciucurile ca să-şi tragă el mai multe curse, Florel are nevoie de bani, de curse, de clienţi. Dispecerul-robot îl bate la cap să producă. Deşi încă plin de resentimente, Florel te întreabă dacă te-ar mai interesa cursa aia din ziua precedentă, până unde aţi vorbit. Ai vrea să mergi acolo, fără discuţie, doar că îi spui clar că nu cu el la volan. Întăi te bagă-n… well… vă imaginaţi voi singuri unde. Se duce să-l ia pe burtosul bruneţel cu gură mare de peste drum. Doar că ăla vrea să meargă pe 2 lei, fără aparat, şi zice lumea că oricum nu plăteşte niciodată. Vine înapoi la tine şi-ţi spune  – uriaşă concesie făcută doar pentru tine, ţeparule care eşti! – că a decis să schimbe şoferul. Dar are o condiţie. Să-i plăteşti cursa în avans. Şi nu te ia acum, că are-o treabă. Mai pe la primăvară, întâi să mai negociaţi. Rămâi pe trotuar, înecat în norul de fum lăsat în urmă de taxiul numărul unu al flotei. Demarează în trombă, cu noul chauffeur la volan şi Florel în dreapta, drept GPS. Se opresc câţiva metri mai încolo, în pana prostului. De-atâta pusese manageru’ Florel benzină.

Păi cum să nu le-o tragi, ‘tu-i în gură de crizatori, cum să nu le dai o lecţie să te ţină minte? Cum să nu-i striveşti sub bocanc, să vadă ce mici sunt? Cum să nu-i dai afară în şuturi din guvern, cum să nu-i arunci fără milă în gura spurcată a presei? Cum să nu-i laşi să se facă iremediabil de căcat încercând să adune de-un guvern în râsetele greţoase ale tuturor? Ce papagali, chiar or fi crezut că au vreo şansă?

Păi ce-i aici, sat fără câini? Ţară ca afară? Cine ar fi putut să guverneze şi să facă reformă cu un astfel de partener, mai ales după dezastrul pesedist? Întâi au urlat că Orban nu-i bun. Poftim, Câţu a fost mai bun? Apoi că de ce ne-am pus oamenii în diverse funcţii publice, de parcă am fi putut continua cu liftele pesediste peste tot. Mai ales la justiţie, păi ce ne permitem iar vreo Codruţă ambiţioasă, să mutăm cozile de la Matei Balş în faţă la DNA? S-o luăm de la capăt cu statul paralel? Nu mai zic de ăla de la sănătate, de nu se putea înţelege nimeni cu el. I-a dat în gât pe băieţii cu epoleţi că şi-au creat culoar de vaccinare separat de pulime, de parcă asta ar fi fost ceva nou. Oricum pulimea ne se vaccinează, ce nu-i clar? Dar, în fine, am fi trecut peste, dar apoi au venit cu chestia asta că morţii de covid se numără ca steagurile lui Pristanda. Ce s-a mai enervat Cîţu! Păi să oprim economia era mai bine? Să-i băgăm iar pe toţi în casă era mai bine? Cum să nu-l dai afară? Dar chestia cea mai gravă a fost că au blocat programul Anghel Saligny, baza dezvoltării noastre locale. Inspirat nume, căci întotdeauna am văzut aici un pod între partidele noastre beneficiare, care ne va ajuta pe toţi să trăim mai bine, penelişti, pesedişti şi udemerişti deopotrivă. Ăia tot ziceau de fondurile europene, da’ dacă nici noi nu ştim cum e cu banii ăia… Abia dac-am trecut de 50% absorbţie din cele 35 de miliarde de le-aveam pentru 2014-2020, deci am reuşit să luăm vreo 2.5 miliarde pe an în loc de 5. Nu e simplu să iei bani europeni, trebuie să ai proiecte, planuri, să respecţi reguli şi să te ţii de termenele la care te-ai angajat, altfel plăţile nu se fac. Europenii ăia sunt nişte birocraţi inflexibili, abia aşteaptă să găsească un motiv să nu ne dea banii. Sau să ni-i ia înapoi. Iar acum cică trebuie să luăm încă vreo 10 miliarde pe an din noul exerciţiu. Un munte de bani anual, plus miliardul şi jumătate de la Cîţu, care-i cu totul şi cu totul altceva, că regulile nu mai sunt atât de dure. Adevărul este că miliardele astea nu sunt nici ele toate la fel. Ca să fac o analogie, e ca şi când ai compara o mie de calorii din brocoli cu o mie de calorii din ciocolată, şi vă daţi voi singuri seama ce culoare au banii domnului Cîţu. Săracul domn Cîţu, să facă ei moţiune împotriva lui? Cine a mai văzut aşa ceva? Îşi arată muşchii cu noi? Eee, lasă că vedeţi voi!

Şi cu pandemia asta, le-am dat la toţi posibilitatea să se vaccineze? Le-am dat. Cine n-a vrut, să fie sănătos! Să oprim noi iar economia ca să-i protejăm pe ăia nevaccinaţi, care oricum urlă cel mai tare să nu le luăm libertăţile? Nu, nu era normal să restricţionăm, ni-i puneam pe toţi în cap, pe tinerii rămaşi fără festival, pe credincioşii pelerini fără sfânta Paraschiva, nu mai zic de popime. Ne-am fi lăsat şi pe noi fără congres. Nu mai zic de Şoşoacă care-i acoperă pe toţi. În schimb, ăia doi de la sănătate ar fi trebuit să se pregătească de valul 4. N-au făcut-o, uite că ne-a prins tot cu spitalele, paturile, doctorii şi asistentele alea.

Aşa că acolo suntem. Nu se mai poate face nimic cu ăştia, dar îmi place cum se milogesc să refacă alianţa. O lecţie, asta e. Crizatori, că bine le-a zis neamţu. Să sperăm că o să ne înţelegem cu pesedeu. O să le dăm o felie mai mare din banii ăia, că întotdeauna pun botul la bani. Păcat de ei, să-i dăm altora, dar asta e. Lecţia e lecţie.

Discuţia de fond, zilele astea, ar trebui să fie despre intenţia domnului Cîţu de a arunca aiurea (încă) 50 de miliarde. Nu cred că-şi imaginează cineva că primarii ţării, majoritatea PSD şi PNL – mulţi traseişti între cele două – nu au mai primit, de câteva ori şi tot degeaba, aceleaşi sume pentru aceleaşi scopuri. Ar trebui ca întreaga opinie publică să pună o presiune uriaşă pe domnul Cîţu, care trebuie să explice de ce pe repede înainte, de ce pe uşa din dos, de ce neapărat înainte de alegerile din partid. De ce a luat-o într-o direcţie în care am zis că nu o să mai mergem, ca să nu mai fie ca pe vremea PSD-ului.

În al doilea rând, discuţia ar trebui să fie despre respectarea regulilor, fie ele de bună guvernare, de coaliţie sau de bun simţ, şi despre respect în general – în egală măsură pentru parteneri, adversari sau publicul larg.

În al treilea rând, discuţia ar trebui să fie despre felul în care comunici şi despre respectarea unui nivel rezonabil de onestitate.

Domnul Cîţu eşuează lamentabil la toate cele trei capitole. Mituirea primarilor cu banii statului, mulţi şi împrăştiaţi fără condiţii, nu diferă cu nimic de practicile domnului Dragnea. Forţarea legilor şi procedurilor guvernului ca să se întâmple lucrurile cum şi când vrea domnia sa îl face chiar mai odios, câtă vreme acum vorbim de o alianţă de partide, nu de obedienţa slugarnică şi tribală a unui singur partid-stat. Iar la capitolul comunicare, primul ministru surprinde prin stridenţa discursului patriotard (“Nu voi permite ca poporul român să fie șantajat!”) şi manipularea grosolană, menite să acopere tare de caracter din ce în ce mai multe şi mai des exibate cu fiecare zi care trece.

Dar nu despre lucrurile astea se discută cel mai mult zilele astea. Se discută intens dacă miniştrii USR-Plus vor demisiona, când vor demisiona, de ce n-ar demisiona sau cum va percepe lumea fiecare dintre situaţiile astea. Se discută despre moţiunea de cenzură “împotriva propriului guvern”, deşi cei de la USR – Plus zic pe toate vocile şi peste tot acelaşi lucru – guvernul şi alianţa pot continua, dar fără Cîţu. Se discută despre “alianţa” cu AUR, deşi cei de la USR – Plus spun că nu există aşa ceva ci doar invitaţia largă către orice parlamentar de a vota moţiunea de cenzură împotriva primului ministru. Barajul mediatic merge într-o singura direcţie. Ignorăm cauza problemei, blocăm mesajul, îl manipulăm în ceva ce nu s-a zis şi nu s-a cerut şi-apoi ne luăm la trântă cu noua realitate creată artificial.

Mă întrebam în titlu cum de tot ajungem la oameni de-ăştia? Păi mergând pe linia pe care mergem astăzi. Nu numai că lipsa de caracter trece bine merci nesancţionată. Ea iese întărită cu fiecare conflict în urma căruia ar fi trebuit să dispară. Căci e foarte posibil ca domnul Cîţu să scape, cu largul concurs al preşedintelui României care pune umărul la aceeaşi manipulare grosolană, cu mobilizarea mioapă şi interesată a membrilor de partid, cu complicitatea pesediştilor pentru care principalul adversar nu e PNL-ul ci, evident, ăia din USR-Plus care nu vor să înţeleagă cum merg treburile pe-aici. Totul în acompaniamentul cacofonic al zecilor de trupe de lăutari mass-media, gata să lălăie orice rahat cîtă vreme le lipeşte cineva o sută pe frunte.