mecanismÎntr-o seară absolut banală, în sala de fitness din centrul Bienne-ului o blondă fit își etalează nonșalant brațul drept, tatuat complet în cerneală mov, colorat uniform de de-asupra cotului și până jos la încheietura pumnului. Nu modele tribale, nu forme complicate de mileu, nu flori, cranii vesele, păsărici captive-n sârmă ghimpată, meniuri de restaurant chinezesc sau fața lui Bob Marley. Inițial am crezut că a apelat la această ultimă soluție ca să acopere o operă de artă precedentă care, absolut neașteptat, nu o mai reprezintă. Abia când s-a mutat la aparatul de lângă mine i-am observat umărul. Copacul ce-i împodobea deltoidul a stat câteva secunde bune cu crengile în jos dar, când tipa și-a terminat exercițiul și a coborât mâinile pe lângă corp a devenit evident că toată mâna aia albastră era de fapt solul în care-și plantase arborele de pe umăr. Rădăcinile, tatuate vizibil și ele, abia dacă se apropiau de cot așa că va rămâne o enigmă de ce artistul a continuat cu “solul” pe tot antebrațul. Copacul poate crește nestingherit in jos.

Câteva aparate mai încolo, un tip cu mușchi impresionanți are icoana fecioarei Maria tatuată pe umărul drept. Deși nu pare genul care ține post marțea și vinerea, de la distanță tatuajul arată OK. Dar când îl privești mai de aproape nu poți să nu constatați, Doamne iartă-mă, că Madona lui are sprâncenele perfect desenate în complicate geometrii moderne, năsucul cârn și buzele ușor țuguiate sexos sub presiunea internă a vreunui lichid antic de dinainte de descoperirea botoxului. Genul de imagine pe care-o întâlnești mai degrabă în cursa wizzair spre București decât în picturile Capelei Sixtine. Noroc că tatuajul se limitează la suprafața umărului și nu coboară pe braț la vale, altfel cine știe cu ce nouă viziune biblică ne-ar mai șoca artistul. Spatele imens al culturistului ar putea găzdui, lejer, toată Cina cea de taină – evident cu toți tipii ăia hipsteriți un pic ca s-arate mai cool pe spinarea omului.

Din spatele sălii vine spre mine un tip în pantaloni scurți. Cam pe la mijlocul ambelor coapse și-a tatuat niște benzi de jur-împrejur care arată ca niște EKG-uri îngrijorătoare. La fel cum unii specialiști în caligrafie asiatică pe piele se mai inspiră din când în când din meniurile restaurantelor chinezești, probabil că artistul bienez s-a inspirat din analiza vreunei rude cu aritmie cardiacă și hipertrofie ventriculară stângă. Dar ceea ce e chiar mai distractiv de-atât este că de la distanță tatuajele alea arată ca niste benzi de dresuri de damă – probabil ultimul lucru pe care beneficiarul a dorit să-l transmită când și-a comandat artisticăria cardiologică.

Încercând în seara asta să conving pe cineva drag să se mai gândească un pic înainte să-și facă primul tatuaj regulamentar de Bienne am avut o revelație. Tatuajele chiar au un rol important în lunga viață a purtătorilor lor. Și nu mă refer la acela de a înlătura imediat orice urmă de îndoială asupra bunului gust sau a nivelului de educație al multora. Rolul cu adevărat important al tatuajelor este de a le reaminti posesorilor înșiși,  de-a lungul timpului, cât de mult au evoluat ca persoane.