Întâi am verificat că este aceeaşi persoană. Apoi a trebuit să recitesc ce am scris acum 6 ani (6 ani!!!) despre cartea domnului J. D. Vance, ales de Trump să-i fie vicepreşedinte dacă va câştiga alegerile în Noiembrie. Aproape c-aş citi cartea din nou, să mă conving c-am înţeles bine.

Felul în care e construită povestea nu lasă nicio urmă de îndoială – autorul a înţeles profund care sunt cauzele care au dus la declinul zonei din care provine (şi nu numai). Să fi înţeles eu cumplet pe dos, când se referea la cei care poartă responsabilitatea? Sau să fi făcut domnul Vance, între timp, o spectaculoasă basculare politică? N-ar fi singurul, dar este poate cel mai bine documentat caz – chiar de către domnia sa. Înţelegem bine care sunt problemele societăţii în care trăim (ceea ce nu e simplu şi nici comun) dar căutăm soluţiile tot la cei care le-au produs.

Pare străveziu din carte că vina pentru care “familia americană” este în criză o poartă cei ca Donald Trump. Şi-atunci, soluţia pe care o vede domnul J. D. Vance astăzi este mai mult Trump?

In politică, prostia nu e un handicap. (Napoleon)

OK, arată rău, de fapt la fel de rău ca la europene, dar nu s-a terminat încă. Francezii au un sistem cu două tururi, deci candidaţii care nu au luat 50% din prima nu sunt încă parlamentari. Turul doi poate schimba lucrurile semnificativ, deşi sistemul este făcut să avantajeze marile coaliţii şi alianţele ad-hoc, deci în situaţia actuală mai degrabă extremiştii. Acum se va vedea dacă extrema stângă votează cu un candidat de extrema dreaptă sau invers. Sincer, de asta mi-e cel mai frică.

Oricum, într-o Europă cu în jur de 30% extremişti cam în fiecare ţară Franţa are peste 50%, poate chiar peste 60%. Ce m-a frapat, ascultând reacţiile de după primul tur, este convingerea imbatabilă a tuturor că ceea ce va rezolva problema extremismului francez nu este echilibrul, centrul, ci un extremism de sens opus. Trăim vremuri interesante…

Să posezi o armă de foc, de fapt să posezi câte arme de foc vrei, e un drept fundamental, garantat de constituţia americană. Dacă tot ai o armă ai opţiunea, ori dreptul, spune-i cum vrei, de a o folosi. De-aia o ai, pentru că ai acceptat, înainte să o achiziţionezi, posibilitatea de a ucide pe cineva, dacă e vreodată nevoie. Sigur că, în funcţie de circumstanţe, s-ar putea să răspunzi legal dacă omori pe cineva, dar preferi ca decizia să fie la tine, convins că vei face ce trebuie la momentul oportun. Orice încercare de a reglementa chestia asta e considerată îngrădire a drepturilor fundamentale.

Conservatorii americani – deşi nu numai ei sau de la ei – care se auto-definesc pro-life, vor scoaterea completă a avorturilor în afara legii. Mai nou, un judecător ultraconservator din Alabama a decis că embrionii umani obţinuţi prin fertilizare in-vitro şi conservaţi în azot lichid sunt persoane în sens juridic, cu toate consecinţele care pot deriva din această decizie. Una a fost suspendarea imediată, în Alabama, a procedurilor de fertilizare in-vitro. Alta ar fi încă un pas spre scoaterea în afara legii, fără excepţie, a avorturilor.

Te-ai aştepta, după intransigenţa privind avortul, că avocaţii pro-life sunt şi consecvenţi. Dar nu, aceiaşi oameni sunt, în majoritate, împotriva abolirii pedepsei cu moartea (în Statele Unite). În pandemie, cam aceeaşi tabără a considerat portul măştii şi mai toate măsurile de limitare a răspândirii covidului drept limitare a libertăţii. Opţiunea de a nu te vaccina a fost ridicată la rangul de inalienabil drept fundamental. O libertate în numele căreia anumite sacrificii pot fi acceptate, cum ar posibilitatea ca bătrâni sau oameni vulnerabili sau întregi grupuri sociale care au dus greul pandemiei să-şi rişte viaţa.

Surprinzător cum să iei o viaţă folosind o armă e un drept dar să faci, eventual, un avort, nu mai e. Surprinzător cum lucrurile nu sunt considerate în niciun fel echivalente de către conservatorii americani care se consideră pro-life şi, pe deasupra, creştini. Din nou, aceiaşi care consideră că pedeapsa cu moartea e rezonabilă şi îndreptăţită. Spunea cineva, chiar aici pe blogul acesta, că sunt oameni pe care nu-şi permit să-i lase să trăiască – este asta o demiurgică imagine despre lume, viaţă şi moarte sau doar o consistentă doză de ipocrizie?

În ultimul sondaj Gallup imigraţia a fost numită de către americani principala problemă cu care se confruntă Statele Unite. Bombardaţi zilnic de ştiri alarmiste, imagini tulburătoare şi propaganda uriaşă a taberei MAGA, sub directa conducere a lui Trump care-şi doreşte subiectul ca principal vector de atac în alegerile din Noiembrie, americanii pricep din ce mai puţin care este situaţia reală, de ce a crescut numărul celor care intenţionează să intre in SUA şi mai ales care sunt soluţiile pentru a controla valul de refugiaţi.

Aflaţi sub presiunea viitoarelor alegeri, îngrijoraţi de acutizarea crizei, democraţii s-au mobilizat şi au venit cu un proiect care a fost dezbătut şi a obţinut un suport bi-partizan. El a fost chiar acceptat de federaţia lucrătorilor de frontieră. Doar că Trump a decis să-şi forţeze partidul să blocheze votul, pentru că o rezolvare (parţială) a problemei ar putea să-l avantajeze pe Biden. Cea mai mare problemă a Americii este pusă pe hold până iese Trump preşedinte. N-ar fi prima.

Dar problema este mult mai largă şi mai complicată decât doar o limitare a accesului în SUA. Oamenii nu înţeleg mecanismul simplu al acestui fenomen. Motivul principal pentru care există imigraţie este oportunitatea pentru o viaţă mai bună în ţara ţintă – de fapt, cât de uşor poţi, ca imigrant, să accesezi această oportunitate.

O comparaţie. Elveţia, stat Schengen, nu are frontierele securizate. Nici vorbă de garduri, porţi de acces, camere termice şi patrule cu câini. Majoritatea maşinilor care intră în ţară nu sunt controlate. Cu toate astea, nici vorbă de asediul asupra frontierelor pe care-l vezi în Spania, UK, Italia sau SUA. Asta nu înseamnă că nu intră imigranţi sau că ţara nu are o rată mare a imigraţiei (mult peste ce şi-ar dori extrema dreaptă, de exemplu). Dar în Elveţia nu vezi vânzători ambulanţi şi favele improvizate la marginea oraşelor. Motivul este evident: performanţa statului elveţian de a produce legi care funcţionează şi apoi de a le asigura aplicarea. Ca să poţi munci în Elveţia trebuie să ai permis de şedere. Ca să obţii acest permis trebuie să ai o locuinţă, un cont în bancă, asigurare medicală şi, adeseori, o promisiune din partea unui angajator. Nu sunt îndeplinite toate condiţiile, nu poţi munci. Şi, foarte important, nimeni nu angajează la negru, căci riscurile sunt enorme – o altă mare diferenţă faţă de alte state. De aceea, rata de imigraţie în Elveţia este aproximativ egală cu necesarul real de noi locuri de muncă neacoperite de rezidenţi. Poate să pară mare, dar asta cere economia locală. Spre deosebire, în SUA sunt, conform estimărilor, peste 10 milioane de imigranţi ilegali, mulţi dintre ei trăind şi muncind în ţară de zeci de ani. Deşi sunt “ilegali”, au servicii, locuinţe, merg la doctor, plătesc impozite şi cresc copii care merg la şcoală. Şi nimeni nu îi deranjează câtă vreme ei nu deranjează pe nimeni. Sunt adesea abuzaţi, sunt vulnerabili, se profită de statutul lor pentru a fi plătiţi mai puţin, dar trăiesc mai bine ca acasă.

Asta ştiu şi asta vor toţi cei care asaltează graniţa. Oportunitatea este creată de economia care merge şi are nevoie de muncitori (cele mai puţine intrări au fost pe timpul lui Obama, după marea criză din 2008-2009), de legile americane imperfecte dar permisive şi de marea ipocrizie a clasei politice care foloseşte tema în campanie şi profită cât poate de pe urma ei. Niciun gard nu va opri oamenii să treacă atâta vreme cât există o oportunitate imediat dincolo de el. Rezolvarea nu stă în populism ci în competenţă şi bună credinţă.

Există zilele astea fermieri elveţieni care protestează şi cer ca statul să facă ceva pentru ei. Se consideră dezavantajaţi faţă de fermierii din ţările UE şi până la urmă de ce nu? Au şi ei dreptul democratic de a protesta!

Incredibil, trăim într-o lume care şi-a pierdut complet simţul măsurii! Hai să nu-l compar pe elveţianul probabil multi-milionar în franci elveţieni – măcar pentru valoarea terenului pe care pasc celebrele văcuţe – cu ţăranul din Mali care are cinci capre care se hrănesc cu rădăcini zgârmate din nisipul sub-saharian. Să-l comparăm, de exemplu, cu ţăranul francez, care nici el nu o duce mult mai rău. Un steak (de vacă) gata de pus pe grătar costă în Elveţia oriunde între 70 şi 100 de franci pe kilogram. Acum 10 ani, când m-am mutat eu aici, 70 era limita superioară a marjei de preţuri. În Franţa vecină şi la o calitate comparabilă, preţul este între cinci şi zece ori mai mic. La fel e şi la carne de porc, de pui, de miel. Locuiesc la jumătate de oră de graniţa franceză, deci cam în 40 de minute aş putea să ajung la cel mai apropiat Carrefour. Legea vamală elveţiană îţi permite să treci peste graniţă doar un kilogram de carne fără taxe vamale. Pentru al doilea kilogram cumpărat la Carrefour taxa vamală este de 20 de franci. Să presupunem că ai cumpărat ceafă de porc de 3 euro kilul, taxa vamală este tot 20 de euro, deci practic 600%!

Ce altceva ar putea face statul elveţian pentru sărmanul fermier care nu se descurcă, deşi îşi vinde carnea de 5 ori mai scump ca vecinul francez de peste graniţă? Poate că oamenii ăştia au nevoie nu de suport financiar ci de un pic de training, ca să înţeleagă cum se poate rezista, în condiţii mult mai vitrege şi fără ajutoare de stat în Mali, Senegal, Ucraina sau mai ştiu eu unde.

Între timp, tractoarele ieşite la arat pe autostrăzile Europei au ajuns la vremea secerişului: Ursula von der Leyen, şefa comisiei europene, a anunţat că se va renunţa la planul de a reduce la jumătate consumul de pesticide în agricultura europeană. Eram chiar îngrijorat că gustul tradiţional şi inconfundabil al pesticidelor din roşia de Piaţa Sudului va fi semnificativ alterat de această reducere inconştientă, venită de la birocraţii UE.

“Să n-aveţi teamă,
Românul are şapte vieţi
În pieptu-i de aramă!”

Vasile Alecsandri – Peneş Curcanul

Mi se pare de-a dreptul hilară opinia cum că legea privind instruirea militară a potenţialilor voluntari este inutilă. Cică tinerii vor fugi din România imediat ce va apărea o ameninţare militară şi, implicit, o posibilă mobilizare a rezerviştilor. Există o opinie destul de răspândită printre tineri că România nu merită sacrificiul lor personal pentru că nu a făcut mare lucru pentru ei.

Dar cum s-ar întâmpla lucrurile, de fapt, dacă, de exemplu, Rusia ar ataca România?

Păi, dacă armata de profesionişti s-ar dovedi insuficientă – ceea ce ar deveni evident în doar câteva săptămâni – statul nu ar avea altă opţiune decât mobilizarea celorlalţi cetăţeni. Rezerviştii cu ceva pregătire militară, de pe vremea când armata era obligatorie, au, deja, peste 35 de ani. Dar nevoia de soldaţi pentru front nu s-a oprit niciodată şi nu se va împiedica nici în viitor de lipsa pregătirii militare a potenţialilor mobilizaţi. Dacă cineva îşi imaginează că scapă de război pentru că nu e pregătit se înşeală. Dacă ştiu sau nu să tragă cu puşca va depinde în primul rând supravieţuirea lor personală.

Mulţi cred că pot pleca rapid din România, dar unde anume? O agresiune împotriva României este o agresiune împotriva NATO. Deci unde fugi din România? Dacă Rusia este statul agresor presupun că spre est nu este o opţiune, mai ales că Ucraina şi Moldova vor fi fost ocupate deja. Serbia ar putea fi o altă variantă, dar foarte posibil şi ea tot de partea ruşilor, deci riscantă. Restul vecinilor şi majoritatea statelor europene sunt state NATO, care vor intra automat în război odată cu România, deci toţi românii ajunşi acolo vor fi imediat făcuţi pachet acasă şi probabil trimişi direct în prima linie. Sigur, cine are mulţi bani poate să încerce Elveţia, Dubai sau mai ştiu eu ce alte destinaţii exotice, dar mă îndoiesc că rezişti mult acolo cu banii de pe un Logan vândut la repezeală.  

Este evident că riscul unei agresiuni ruse împotriva unui stat NATO este extrem de redus, deci isteria nu-şi are rostul. Asta nu înseamnă că România nu ar trebui să se pregătească pentru ce e mai rău. În acelaşi mod, cred că e mult mai bine, pentru ţară şi la fel de mult pentru tine, ca un război să te prindă cu ceva pregătire militară decât complet neinstruit. În ceea ce mă priveşte, încă sergent rezervist al armatei române, pot spune cu toată convingerea că încă mă simt în stare să surclasez orice rus din lumea asta la cules porumb şi plantat livezi.

Mulţi spun că de vină ar fi lipsa de educaţie, dacă nu chiar prostia crasă. Alţii c-ar fi vorba de sărăcie. Alţii c-ar fi îndoctrinare online. Se aminteşte adesea, drept explicaţie, de calitatea actualei clase politice, despre corupţie, despre lipsa altor opţiuni.

Şi totuşi, de ce votează oamenii – sau intenţionează să voteze – cu politicieni extremişti?

Dincolo de toate explicaţiile de mai sus, fiecare cu partea ei de adevăr, mai mare sau mai mică, eu cred că oamenii ăştia sunt pur şi simplu furioşi, atât de furioşi încât vor în primul rând să spargă capete, fără să le mai pese de consecinţe. Nimeni nu cred că votează cu Simion sau Şoşoacă pentru abilităţile lor de a salva economia privată, a propune legi mai bune sau a asana inegalităţile din societatea românească. Nu cred că e nevoie să intru în detalii sofisticate despre şcoli, experienţă sau realizări profesionale, cred că e suficient să zic că oricine s-ar afla întâmplător lângă aceste două personaje în tramvai, fără să-i cunoască, ar ţine mâna pe portofel tot drumul. Deci de ce-i votează? Îi votează pentru exact ceea ce par: nişte golani dispuşi să vandalizeze tot ce le iese în cale, de exemplu “sistemul”.

E un mod al omului furios de-a o lua de la capăt. Sparge, urlă, se răcoreşte, le arătă el lor şi dup-aia o iau toţi de la început, din nou egali printre cioburi. Nu sunt cioburile lui sau poate sunt vreo câteva dar nu prea multe, căci el a fost mereu cel nedreptăţit, lăsat în urmă, furat, văduvit… “S-a meritat!”, ar zice. În plus, de data asta toată lumea va fi conştientă de ce este el în stare. Marea resetare.

E o prostie, evident. Primii care ar suferi din această resetare ar fi chiar ei. Ar constata, brusc, că ceea ce li se părea de nesuportat nu era de fapt fundul oceanului, că mult mai jos se poate. Mai mult, o sută de resetări succesive ar aduce mereu şi mereu aceiaşi oameni deasupra şi ar avea aceleaşi victime, incapabile să înveţe, să evite, să crească. 

Cumva, oamenii ăştia cred că ştiu că vor pierde sau că Simion şi Şoşoacă o să-i împingă sub tren cu prima ocazie. Dar, cum au pus deja mâna pe par, de ce nu?