Chiar şi după 30 de ani, dacă urlă unul aiurea “CULCAT!” jur că mă pun pe burtă mai repede decât ar sugera legea atracţiei gravitaţionale. Este, evident, rezultatul unui an şi patru luni de pregătire militară şi, cel mai probabil, speranţa României în caz de război, căci am înţeles că primii vor fi mobilizaţi rezerviştii.

Nu ştiu cum o mai fi acum, cu armata de profesionişti, dar pe vremea mea Culcat! era prima comandă pe care o auzeau recruţii. A doua era Drepţi! A treia era Culcat!… şi tot aşa, zeci de serii cu multe repetări în fiecare zi, cel puţin în primele două-trei luni. Pentru cititorii mei mai tineri combinaţia aduce cu exerciţiul care se cheamă burpee, ăla de care toată lumea se fereşte la sală. Puteai să bagi culcaturi pentru orice motiv pe lumea asta: pentru că erai prea brunet sau, dimpotrivă, prea blond, pentru că “te mişcai în reluare”, pentru că nu reacţionai suficient de repede la comanda “O ţigară la mine fuge!”, pentru că refuzai să munceşti în locul altcuiva. Pentru că aveai coloană vertebrală, lucru absolut inacceptabil în armata noastră. Pentru că vorbeai română cu accentul greşit. În general, pentru că erai la momentul nepotrivit în locul nepotrivit, în ţara nepotrivită.

Instrucţia militară întinsă pe 16 luni a fost, aşa cum s-ar fi aşteptat oricine, foarte variată: două luni de scos copaci din rădăcină, 14 ore pe zi. O lună de plantat livezi şi perdele de protecţie din arbori. Două luni de irigaţii. O lună de cules porumb şi alte chestii. Sesiuni prelungite de rânit, vopsit şi măturat. Veceuri turceşti desfundate cu şomoioage de cîrpă înfipte în vechi cozi de mătură. Roabe de cartofi curăţaţi la mână, urmate de sute de farfurii spălate. Zeci de caiete de educaţie politică, completate pentru diverşi apevişti cu prostii comunistoide de prin discursurile lui ceaşcă, asta pentru că citeam şi-aveam caligrafie bună. Probabil o pneumonie dusă pe picioare, pentru că infirmeria era mereu plină. Cinci kilograme pierdute, deşi n-ai fi zis că am de unde. Plantoane de câte 3 ore pe noapte, cel puţin de două ori pe săptămână. Săptămâni întregi petrecute afară, în ger, la capătul vreunui drumeag ce dădea în poligonul Mălina, ca să nu intre cineva peste proiectilele reactive pe care le vedeţi acum găurind oraşele Ucrainei. O trecere în viteză pe lângă moarte când precisele rachete fabricate la Bacău au ratat dealul aflat la mai mult de un kilometru distanţă, căzând în jurul punctului nostru de observaţie. O săptămână de pas de defilare înainte de jurământ. Alergări fără sens prin poligon, adesea cu masca pe faţă, doar pentru plăcerea sadică a vreunui idiot curios să vadă cine vomită primul. O lună şi jumătate în ritmul de trei ore gardă, trei ore veghe, trei ore somn. Vacile care păşteau lângă gardul de sîrmă ghimpată al depozitului de muniţie şi mai ales păstoriţa din sat, care părea să ştie cine e de gardă, când şi unde. Două sesiuni de trageri a câte 10 cartuşe cu pistolul mitralieră AKM. O sesiune de 10 cartuşe cu puşca mitralieră. În total treizeci de gloanţe în 16 luni de armată, deci o medie de nici două pe lună.

Dar dacă e nevoie, sigur, Servim Patria!, mai ales că am văzut de curând filmul american Black Hawk Down şi mi-am făcut o vagă idee despre cum e războiul.