“To look for a meaning in anything is less the act of a naif than of a masochist.”
 Emil Cioran

Graficul de mai sus ne prezintă, pentru câteva ţări ale emisferei noastre, procentul din populaţie care a primit cel puţin o doză de vaccin covid. Este imposibil să nu constaţi imediat ordinea foarte predictibilă a ţărilor, cu foarte mici excepţii. Dacă ai răsturna imaginea cu 90 de grade (spre stânga) ai avea harta fizică a statelor emisferei nordice, de la vest la est. Ar putea să reprezinte la fel de bine ordinea din punct de vedere al gradului de dezvoltare, de nivel de trai, de calitate a educaţiei sau a sistemului medical. Şi aş putea continua: gradul de încredere în stat, maturitatea sistemelor democratice, independenţa şi calitatea mass-media sau, de exemplu, distanţa faţă de sursele de propagandă şi dezinformare (sau sensibilitatea la ele).

Deşi cu un oarecare grad de dezamăgire, n-am fost surprins să văd România la nici 25% rată de vaccinare, deşi a avut aceleaşi resurse şi o organizare logistică cel puţin similară, dacă nu mai bună, cu ţările vest-europene care astăzi sunt foarte aproape de 50%. Când fluxul de vaccinuri şi problemele operaţionale n-au mai fost limitative, când aproape toţi cei care-au dorit-o s-au vaccinat deja, a devenit evident că procentul nu creşte pentru că nu mai sunt suficienţi candidaţi. Suntem, pe grafic şi în lumea reală, agăţaţi între vest şi est. Dac-am exclude din raportările româneşti marile oraşe – care au procente similare sau superioare Europei occidentale – ne-am târî, probabil, în coada clasamentului, alături de statele fostei URSS.

Anti-vacciniştii vor continua să creadă cu tărie în veridicitatea şi soliditatea argumentelor lor, “confirmate” zilnic de surse “solide” şi “independente” de pe net. Dar graficul de mai sus spune o poveste mult mai banală – aceea veche de când lumea, ilustrată perfect de înţelepciunea noastră populară: la omul sărac nici boii nu trag. Sau, dacă trag, trag spre est, nu spre vest.

În ritmul ăsta s-ar putea să nu atingem 30% rată de vaccinare până-n toamnă, deci nici jumătate faţă de cât ne-ar trebui. Cei care-şi imaginează că nu s-au vaccinat şi vor scăpa uşor cu asta se înşeală. Dacă s-ar fi atins pragul de imunitate de turmă n-ar fi avut importanţă cine e şi cine nu e vaccinat – am fi fost toţi trataţi la fel. Politicienii au evitat cu prudenţă subiectul “discriminării” celor nevaccinaţi pentru că toţi au sperat să se ajungă la exact acest scenariu al imunităţii colective. Dar, pentru că nu se va atinge, ce credeţi că se va întâmpla în toamnă? Păi, de exemplu, este foarte probabil că România va fi pusă, la grămadă, pe lista roşie a ţărilor “periculoase”, ceea ce înseamnă adio călătorii fără carantină în şi dinspre ţară, probabil indiferent dacă eşti vaccinat sau nu. Deci adio turism străin, cât ar fi fost. Adio şi business travel, ceea ce va afecta (din nou, dar de data asta inutil) multe firme, din turism sau nu. Mergând mai departe, dacă numărul de infectări va creşte în toamnă – ceea ce e aproape garantat – credeţi că guvernul va accepta relaxat să bage iar economia în carantină şi să suporte din nou costurile medicale şi sociale? Mai mult ca sigur nu, deci va porni prigoana împotriva celor nevaccinaţi: beţişoare cu vată în nas în fiecare dimineaţă şi de fiecare dată când intră sau ies de undeva, transferarea integrală a costurilor medicale şi de testare, până acum suportate de stat, carantine care să-i împiedice să muncească sau să meargă la şcoală, răspundere legală pentru orice consecinţe s-ar putea produce asupra altora. Nu pot obliga oamenii să se vaccineze dar pot face alternativele mult, mult mai complicate, costisitoare şi neplăcute.

Sunt convins că mulţi dintre cei care refuză vaccinarea îşi vor asuma orice sacrificiu spunând că niciun cost nu e prea mare pentru convingerile lor. Previzibil, bineînţeles, căci e plină istoria de martirii tuturor religiilor lumii ăsteia, de ce ar face credincioşii anti-vaxeri excepţie?

Stăteam pe stâncile de sub zidurile bătrânei cetăţi, scăldaţi în soarele molcom al unei după-amieze târzii. Sunt cinsprezece ani de-atunci, cum zboară timpul! Priveam în zare la reţeaua de canale de jos şi mai departe, spre lacul Babadag şi spre dealurile scunde din spatele Zebilului. Probabil că fetele au pornit discuţia – complet teoretică, evident – despre ce nume i-am da căţelului, dacă ne-am decide – prin absurd, evident – să ne luăm un căţel într-o bună zi. Nu mai ştiu cine a fost cu ideea si cu cât mă chinui mai tare să-mi amintesc cu-atât am impresia că a fost o idee care ne-a venit tuturor în acelaşi timp, că a răsărit cumva de sub noi, din pietrele şi din zidurile alea. N-a fost Babadag, nici Zebil şi nici Razelm. Ne-a venit Enisala, numele bătrânei cetăţi, loc magic pe care eu l-am iubit mereu şi pe care copiii noştri îl vedeau prima dată.

Câteva luni mai târziu ne-am trezit privind hipnotizaţi în geamul petshop-ului din Cora Pantelimon la viermuiala celor zece pui de labrador. Chipurile am vorbit între noi şi ne-am dat raţionali şi părinţi responsabili dar nicio clipă n-am pierdut din priviri hârjoneala din cuşcă. Cu mintea de-acum realizez că de fapt n-am decis nimic, minţile ne-au fost posedate de ceva mai tare decât puterea noastră de control. Şi din toată grămada aia aurie a fugit într-un suflet spre noi ea, cu acelaşi entuziasm cu care avea să ne întâmpine de fiecare dată, fără zile proaste, fără să le aibă pe ale ei, fără excepţie. Mereu acelaşi salt spre uşă, când auzea liftul oprindu-se cu noi la 5, inundată brusc de o bucurie care, în ultimii ani, îi cam tăia răsuflarea. Ar fi făcut-o, săraca, mai des, dar noi am plecat şi ea a rămas cu mama. Ca un labrador retriever adevărat, s-a născut pentru a aduce înapoi beţe, mingi, jucării de plastic, zâmbete şi stări de bine. Probabil c-a visat să ne aducă şi pe noi înapoi, într-o bună zi…

Enisala. Eni sau Enica, pentru prieteni. O să ne trezim, cândva, din nou cu ea la picioare, împingându-ne blând în genunchi cu covrigul ei portocaliu din cauciuc, invitaţie la un joc ce nu se va termina niciodată.

–Daaa, foaarte bine că v-aţi înscris, dragă… bravo, păi ce, că n-avem de-ales, nu vezi că nu ne putem mişca de niciun fel?!?! Şi noi am vrut să ne vaccinăm că, ştiţi, intrăm mereu în contact cu oamenii, că suntem în firmă amândoi zilnic. De-aia am şi luat covid, în noiembrie. Doamne, ce rău a fost, nu-ţi mai zic… Dar n-a funcţionat platforma aia, cred c-aţi auzit şi voi cum e, varză! Noroc că ştiam pe cineva şi ne-a introdus el. Şi ne-a băgat direct mai în faţă, că ce să faci…

Probabil că n-ar trebui să mă bag în chestia asta, mai ales că nu mă mai uit la fotbal de mai bine de 10 ani. Dar am o dilemă şi mă mănâncă în fund s-o împărtăşesc cu lumea, deşi admit că e o chestie minoră şi relativ lipsită de importanţă. Plus că lumea s-a plictisit, probabil, de subiect. Şi totuşi… Aproape tot netul se întreabă cum altfel să-i fi spus arbitrul Colţescu antrenorului secund al turcilor dacă într-un grup de oameni albi era doar un singur negru. Întrebarea mea, oarecum în contracurent, este: Dar dac-ar fi fost toţi albi sau toţi negri, cum i-ar fi spus?

Păi dac-ar fi fost toţi la fel e foarte posibil ca domnul arbitru să se fi simţit într-o situaţie familiară, ca la noi în campionat, drept pentru care l-ar fi identificat pe respectivul drept “labă ăla” sau, chiar mai simplu, “coae” (greu de înţeles în limbi străine şi nu numai…).

Ce vreau să zic este că nu cred că a fost vorba de rasism pentru că era clar că antrenorul secund, nefiind nici ţigan nici ungur, nu era în targetul rasismului nostru tradiţional. Va trebui să ne chinuim un pic să susţinem asta împotriva curentului de corectitudine politică dar sunt convins că nu va fi foarte greu. Dar şi dacă nu-i rasism, tot e ceva de care nu putem fi mândri şi, în mod clar, n-ar trebui să sărim atât de mult de cur în sus. Pentru simplul fapt că e ceva ce va trebui să schimbăm dacă vrem ca oamenii să-şi aducă, într-o bună zi, nevestele şi copiii la stadion.

A fost zi de votare atât în Elveţia cât şi în România. N-am votat nici aici, nici acolo, nu m-am calificat, ceea ce mă face să mă simt incomod, comentator apatrid care-şi iroseşte energia alergând, steril, pe marginea terenului. Elveţienii s-au descurcat admirabil şi fără mine, votând la toate cele cinci subiecte de referendum exact aşa cum aş fi votat şi eu. Nici în România se pare că lucrurile n-au stat foarte rău.

Acasă, la Bucureşti, a câştigat Nicuşor Dan. Am votat cu el în 2012, dar bucureştenii l-au preferat, la vremea respectivă, pe Sorin Oprescu, un pesedist obişnuit să extragă chirurgical plicurile din buzunarele adânci ale halatului. Dacă n-ar fi câştigat Oprescu oricum ar fi câştigat Prigoană, pedelistul care s-a remarcat pentru că-şi plesnea nevasta cu pliciul (în scurtele perioade dintre divorţuri). De data asta Nicuşor Dan a reuşit să învingă coaliţia tacită dintre Firea, Băsescu şi Tăriceanu, trei personaje lipsite de caracter care ar fi trebuit să dispară de mult din politica românească. Tăriceanu devenise deja un personaj derizoriu după anii de blat cu pesedeul, faptul că s-a expus acestei ruşini electorale, indiferent că a făcut-o din disperare sau dintr-o vanitate idioată, mă bucură aproape la fel de mult ca victoria lui Nicuşor Dan. Să sperăm că va veni ziua în care va răspunde şi pentru motivul şantajului la care l-a supus pesedeul. Doamna Firea încă nu poate să creadă că a pierdut şi aşteaptă rezultatele de mîine dimineaţă, să sperăm că acatistele depuse la biserica din Voluntari şi în bunker-ul cu hublouri şi icoane al familiei nu ne vor face o surpriză tocmai acum. Dacă se va dovedi că totuşi a pierdut 🙂 şi nu trebuie să mai pună mâine “osul la treabă”, e clar că nu e vina ei, sunt de vină Iliescu, Dragnea, poate Ceauşescu, Pache Protopopescu şi, de ce nu, otomanii, vizigoţii şi pecenegii. Băsescu ar fi păcat să dispară, trebuie să mai stea un pic în politică pentru că fiecare act al fostului preşedinte este o lecţie de educaţie politică şi un şut în cur dat foştilor (?) adoratori, “băsiştii” care s-au făcut ani de zile că nu văd elene, cocoşi, rubedenii, propagandă absolut similară antenei3 de astăzi, politici falimentare, perversiuni cu constituţia, blat cu pesediştii pentru distrugerea justiţiei, derivă naţionalistă şi multe, multe altele. Nu e alt Băsescu, e acelaşi, doar vraja propagandei s-a mai diluat. Şi a fost chiar mai jenant pentru cei ce şi-au furat singuri căciula declarându-se fani Băsescu până la moarte când, de fapt, tot ce au sperat a fost să câştige Firea…

Oricum, un curent nou de aer curat pare să se simtă în politica românească. La parlamentare pot să votez, deci data viitoare ne vedem la urne.

McCann Romania

Asta cu panoul chiar m-a revoltat. Deci trebuie să scriu. Dădusem like unui prieten artist, câteva minute mai devreme, pentru un desen care sugera icoana unui doctor în chip de sfânt, acoperit cu PPE-ul ăla care lipseşte din multe spitale, cu mască, bonetă, ochelari, stetoscop şi aura din jurul capului ornată cu ventuzele proteice ale coronavirusului. Iniţial am crezut că el l-a făcut, dar câteva minute mai târziu am văzut desenul din nou, de data asta de pe un panou publicitar. Nu mai era doar fotografia, cineva zicea dedesubt că el nu poate tolera “batjocorirea ortodoxiei” şi a, citez mot-a-mot, “credinţei poporului român, creştin ortodox 86.6%!”. N-am pretenţii de la cel care a scris mesajul, un idiot (100%!) care se crede mare legionar şi care provine probabil dintre cei 50% care nu pot să treacă peste examenul de bacalaureat, presupunând că a ajuns până acolo. Continue reading →

A vorbit maică-mea la telefon cu ţaica Florica, mătuşa ei dinspre mamă. Nu s-au mai văzut de ani de zile dar acum, de când cu mobilele, vorbesc des. Ţaica are 85 de ani şi de mai bine de 40 de ani, de când a rămas văduvă, are grijă singură de gospodăria ei pricopsită dintr-un sat al Olteniei. I se plânge mereu că nu mai merge la câmp, unde are pământ mult, plăteşte doar pe unul şi pe altul, să facă ce trebuie făcut în locul ei. Se mai ducea, până mai an, să vadă doar ce-i pe-acolo, dar rar, că o dor tare picioarele şi parcă nu mai are aşa putere. Şi-i face rău când vede cum arată câmpul şi ce treabă fac ţiganii ăia de-i trimite, da’ ce să-i faci, alţi oameni nu-s. Aşa că nu mai trece, doar îi plăteşte şi nu zice nimic, să nu rămână locul nelucrat, s-o râdă lumea. Să le fie uşor ălora de-or urma, care-or fi ei, că trebuie să vie cineva în loc, nu se poate altfel, să nu desţelenească pământul de tot, pârloagă. Continue reading →

La început am crezut că-i păzesc casa lui Florin Salam, plantată aiurea la sfârşitul unui şir de blocuri noi de 10 etaje. În câmpul gol de după casă sunt parcate în careu două camionete Toyota, un TIR al jandarmeriei călare, două remorci pentru cai şi un Logan. Vreo patru jandarmi zac nemişcaţi în maşini, trei stau de vorbă lângă logan iar dinspre Lidl mai vin doi cu pahare de cafea în mâini, încâlţaţi cu cizme înalte – probabil călăreţii pentru caii din camioane. La doar câţiva metri distanţă, singura intrare în vale e blocată de o dubă a poliţiei locale. Pare părăsită, dar e amiază, poate că poliţiştii stau la pândă pe banchetele din spate. Cînd ajung la dig realizez brusc motivul acestei desfăşurări impresionante de forţe. Un peisaj dezolant mi se întinde la picioare şi îmi aduc aminte că am văzut pe fugă ştirile despre teribilul incendiu din Delta Văcăreştiului. Sunt singurul alergător de pe inelul de beton al lacului iar tura de 5 kilometri îmi permite să văd pe îndelete amploarea dezastrului. Continue reading →

Apariţia într-un sat din Harghita a doi muncitori din Sri-Lanka, veniţi aici crezând că pot să câştige o pâine frământând-o cu propriile mâini, a creat un val de xenofobie din partea localnicilor, cetăţeni români de etnie maghiară.

Îngrămădindu-ne să constatăm cât de rasişti pot fi sătenii din Ditrău pare să ne scape valul de xenofobie care se revarsă, zilele astea, dinspre cetăţenii români majoritari către minoritatea maghiară. Xenofobia noastră e la fel de detestabilă ca şi a lor şi dovedeşte, până la urmă, că ne asemănăm mai mult decât ne-am putea imagina.

Cât despre cei doi muncitori din Sri-Lanka, probabil că sunt deja în drum spre o brutărie dintr-un loc mai primitor. Culmea ironiei – şi până la urmă lovitura inevitabilă a sorţii – e că pâinea pe care o vor face ei aiurea ar putea fi importată şi la Ditrău, satul care preferă o brutărie închisă uneia care angajează străini. Presupunând că şi-o vor mai permite…