Cred c-am mai scris despre asta în vreo două rânduri, dar e ceva ce mă surprinde de fiecare dată. Astăzi, în aeroportul din Zurich, am fost înconjurat de vreo cinci sau șase copii care mergeau la București împreună cu mamele lor românce. Fără excepție, mamele le vorbeau în română iar copiii răspundeau pe limba comunității elvețiene în care probabil că s-au născut și trăiesc, fie ea dialectul elvețian de germană, franceză sau italiană. Amestecate, rareori, cu expresii sau cuvinte românești, pentru elocvență….
……..
Am constatat, așteptând vreo 20 de minute să-mi apară bagajul, că la Otopeni toate geamantanele vin cu fața în jos, spre deosebire de benzile din Zurich, unde 80% vin cu fața în sus. Deși va fi nevoie de un set de date mai cuprinzător pentru ca “descoperirea” să capete relevanță statistică, am dedus că avem o tehnologie mai bună, care livrează rezultate mai consistente (deși vin cam greu). Doar că o aplicăm pe dos.
Pe vremea când locuiam în România mergeam adesea să petrecem weekend-urile alături de familie într-un sătuc ascuns la poalele Munților Baiului, nu foarte departe de Sinaia. Drumul nu dura de obicei prea mult pentru că ieșeam din DN1 în Comarnic, chiar înainte ca tradiționalul ambuteiaj de la intrarea în Sinaia să devină imposibil. Dar pentru că mai întotdeauna ajungeam ultimul, plecând târziu de la birou, tot drumul stăteam stresat să nu înceapă fără mine. Să nu pornească discuțiile alea importante, grătarul și primele pahare ciocnite în cinstea revederii care nu era niciodată atât de frecventă pe cât ne-am fi dorit. Deci, încă la volan fiind, mă vedeam deja închinând primul țoi din celebra țuică de prune a vecinului de peste drum, probabil cea mai bună țuică pe care-am băut-o vreodată. Era perfectă. Nu foarte tare, cam cum se face pe partea dinspre sud a Carpaților, ținută în butoi de dud și turnată în țoiuri tronconice din sticlă verzuie, probabil vechi de când lumea. Băută vineri seara, în jurul unei mese masive din lemn, pe terasa unei case de munte, între oameni dragi, chiar înainte să dăm foc la grătar și să încingem discuțiile din jurul lui. Ce poate fi mai bine de-atât? 
Am început să descopăr cu adevărat Bucureștiul prin ’87 și m-am mutat definitiv în oraș în ’89, trei luni înainte de Revoluție. La vremea aia și în lumea mea mică nimic nu putea fi mai diferit și mai opus Tulcei mele natale așa că la început nu mi-a plăcut. Ca (aproape) orice oraș mare, Bucureștiul te întâmpină brutal și-și exhibă indiferent toate bubele și toate tarele de caracter. Curiozitatea, vremurile în schimbare și efervescența pestriță și veselă a Regiei m-au ajutat să trec repede peste prejudecăți și stereotipuri și să încep să explorez orașul străbătându-l la picior, în lung și-n lat, câteodată în “excursii” de câte o zi întreagă. Nu-mi găsesc nici un merit deosebit pentru faptul că am fost atras de tot ce mai rămăsese vechi din oraș. Nu știu pe nimeni care să fi făcut o pasiune pentru blocurile ceaușiste. Or fi destui acum, când a devenit trendy să plângi nostalgic după marile ctitorii ale cârmaciului, care au rămas nevăruite de netrebnicii urmași, dar atunci nu era. 
Gigel a furat un ou. Cineva l-a dat în gât. La început a crezut că-i Costel, care stătea și el cu ochii pe oul ăla. De fapt Costel fusese mai degrabă interesat de bou. Nu de boul de Gigel, ci de ultimul bou comunal, furat mai demult. Tot satul știa că Gigel a ciordit boul și mulți îl înjurau în stânga și-n dreapta c-a lăsat grajdul satului gol. CAP-ul a scos animalul (din nou, nu e vorba de Gigel ci de bou) de mult din bilanțul contabil, între timp s-a și desființat cu totul și, între noi fie vorba, Gigel nici nu se ferea cine știe ce câtă vreme se plimba din când în când cu boul pe uliță, afișând un zâmbet arogant în colțul gurii. Până și boul părea să-i sfideze pe amărășteni, oprindu-se din când în când la câte-un gard ca să smulgă, la mișto, vreo floare sau să jumoale vreun pom fructifer. 
De acasa si pana la Popas masina inchiriata ieri m-a bipait incontinuu. Nu-i de la centura, nu-i de la frana de mana, motorul sper sa nu fie, cel mai probabil e ca nu am airbag. Sunt pe DN4 Bucuresti – Oltenita, sosea delimitata de crucile plantate pe-o parte si pe cealalta. Dar, desi traficul e mai prost decat il stiam, n-am vazut nici o cruce noua, n-oi fi eu asa de ghinionist.