A vorbit maică-mea la telefon cu ţaica Florica, mătuşa ei dinspre mamă. Nu s-au mai văzut de ani de zile dar acum, de când cu mobilele, vorbesc des. Ţaica are 85 de ani şi de mai bine de 40 de ani, de când a rămas văduvă, are grijă singură de gospodăria ei pricopsită dintr-un sat al Olteniei. I se plânge mereu că nu mai merge la câmp, unde are pământ mult, plăteşte doar pe unul şi pe altul, să facă ce trebuie făcut în locul ei. Se mai ducea, până mai an, să vadă doar ce-i pe-acolo, dar rar, că o dor tare picioarele şi parcă nu mai are aşa putere. Şi-i face rău când vede cum arată câmpul şi ce treabă fac ţiganii ăia de-i trimite, da’ ce să-i faci, alţi oameni nu-s. Aşa că nu mai trece, doar îi plăteşte şi nu zice nimic, să nu rămână locul nelucrat, s-o râdă lumea. Să le fie uşor ălora de-or urma, care-or fi ei, că trebuie să vie cineva în loc, nu se poate altfel, să nu desţelenească pământul de tot, pârloagă. Continue reading →

La început am crezut că-i păzesc casa lui Florin Salam, plantată aiurea la sfârşitul unui şir de blocuri noi de 10 etaje. În câmpul gol de după casă sunt parcate în careu două camionete Toyota, un TIR al jandarmeriei călare, două remorci pentru cai şi un Logan. Vreo patru jandarmi zac nemişcaţi în maşini, trei stau de vorbă lângă logan iar dinspre Lidl mai vin doi cu pahare de cafea în mâini, încâlţaţi cu cizme înalte – probabil călăreţii pentru caii din camioane. La doar câţiva metri distanţă, singura intrare în vale e blocată de o dubă a poliţiei locale. Pare părăsită, dar e amiază, poate că poliţiştii stau la pândă pe banchetele din spate. Cînd ajung la dig realizez brusc motivul acestei desfăşurări impresionante de forţe. Un peisaj dezolant mi se întinde la picioare şi îmi aduc aminte că am văzut pe fugă ştirile despre teribilul incendiu din Delta Văcăreştiului. Sunt singurul alergător de pe inelul de beton al lacului iar tura de 5 kilometri îmi permite să văd pe îndelete amploarea dezastrului. Continue reading →

Apariţia într-un sat din Harghita a doi muncitori din Sri-Lanka, veniţi aici crezând că pot să câştige o pâine frământând-o cu propriile mâini, a creat un val de xenofobie din partea localnicilor, cetăţeni români de etnie maghiară.

Îngrămădindu-ne să constatăm cât de rasişti pot fi sătenii din Ditrău pare să ne scape valul de xenofobie care se revarsă, zilele astea, dinspre cetăţenii români majoritari către minoritatea maghiară. Xenofobia noastră e la fel de detestabilă ca şi a lor şi dovedeşte, până la urmă, că ne asemănăm mai mult decât ne-am putea imagina.

Cât despre cei doi muncitori din Sri-Lanka, probabil că sunt deja în drum spre o brutărie dintr-un loc mai primitor. Culmea ironiei – şi până la urmă lovitura inevitabilă a sorţii – e că pâinea pe care o vor face ei aiurea ar putea fi importată şi la Ditrău, satul care preferă o brutărie închisă uneia care angajează străini. Presupunând că şi-o vor mai permite…

Nu cred să existe nuntă românească la care să nu dansezi, de bunăvoie sau nu, pe imensul hit planetar “Hai vino iar în gara noastră mică”. Deunăzi, în timp ce mă legănam tânguios pe celebrul refren, mi-a venit în minte ideea că, ţinând cont de starea sistemului feroviar românesc, nefericitul ăla aşteaptă probabil într-o gară prin care n-a mai trecut un tren de ani de zile. Normal că-i e frică, singur acolo… Continue reading →

Mi-a intrat în câmpul vizual în timp ce priveam pe îndelete la clădirea World Trade Center, în care am lucrat vreo 8 ani. Eram abia ieşiţi din pasajul din faţa Casei Presei şi stăteam de vreo două minute. Bătrâna care mi-a întrerupt firul nostalgic al amintirilor abia se târăşte, sub povara anilor, a kilogramelor în plus, şi a unei pungi albe de plastic pe care o bălăngăne uşor pe lîngă corp, infim impuls care-i face înaintarea mai uşoară. Un kilometru mai în faţă, la Arcul de Triumf, semaforul se face probabil verde şi ne mai târâm câţiva metri spre centrul oraşului.

Trece din nou pe lîngă mine, nepăsătoare, adîncită în propriile-i gânduri, şi parcă are pasul mai sprinten. Tresare de fiecare dată când vreo trotinetă electrică vâjâie printre noi. A dracului, trebuia să închiriez şi eu o trotinetă de-asta… Or fi şi la Otopeni? Continue reading →

Juniorul Bănică o bagă iar pe-aia cu anii de liceu şi un fior rece mi se strecoară în suflet. Simt din nou, acut, teama ce m-a urmărit în ultimii şase ani, de când m-am îndepărtat (fizic) de rădăcinile mele româneşti. Teama că într-o zi nu voi mai simţi româneşte şi nu voi mai rezona la unison cu concetăţenii mei de acasă.

Mă uit, indiferent şi rece, la concertul lui S.B-J de la Cerbul de Aur, transmis în direct pe TVR Internaţional. Apropo, Braşovul pare la fel de frumos ca întotdeauna. Dar Bănică… mi se pare mie sau e complet depăşit, uşor decrepit şi absolut plictisitor? Continue reading →

Dacă sunteţi în Bucureşti şi doriţi să vizitaţi un muzeu inedit vă recomand Muzeul Naţional de Artă Contemporană, aflat într-unul dintre corpurile Palatului Parlamentului. Dar trebuie să vă doriţi de-adevăratelea – şi vă rog să luaţi acest avertisment extrem de în serios. Noi am răzbit până la urmă şi experienţa a fost… interesantă (cu tot amestecul de rezervă, politeţe şi relativitate pe care englezii îl imprimă de obicei acestui adjectiv).

Cât de greu poate fi să găseşti un muzeu aflat în monstruoasa clădire a Casei Poporului? Apropo, văzută din faţa Catedralei Neamului, nici măcar nu mai pare atât de monstruoasă. După ce-am dat aproape o tură completă complexului am ajuns, întrebând din jandarm în jandarm, la poarta nemarcată a muzeului, comună cu cea de la Senat. Jandarmul de la intrare ne-a anunţat iniţial că “astăzi e grevă” dar a avut amabilitatea să verifice prin telefon: “Muzeul lucrează, puteţi merge!” Continue reading →

Un zâmbet stânjenit îi atârnă în colţul gurii în timp ce-l priveşte binevoitor pe bătrânul din faţa sa. Citesc pe chipul lui bonom şi senin că parc-ar zice ceva, dar se abţine.

I-am văzut mâinile uriaşe, cu degete umflate, bătătorite de muncă, cu pielea crăpată, uscată de prea mult soare.  Mâinile alea m-au făcut să mă apropii înainte să văd ce-are de vânzare pe taraba din beton din faţa sa. Pentru mine, asta contează la fel de mult ca marfa însăşi, e un fel de „certificat bio”, dovada de care am nevoie pentru a decide nu numai ce vreau să cumpăr, dar şi de la cine. Căci e uşor să găseşti într-o piaţă bucureşteană oameni cu feţe de ţărani dar mâinile acelea, mâinile de ţăran, nu se mai găsesc aşa uşor. Continue reading →

Două vaci și-un tăuraș pasc liniștiți în mijlocul unei grămezi imense de gunoi menajer, undeva la marginea Lupeniului. Primul impuls, văzând săracele animale cum smulg tot felul de mizerii din maldărul de jeg, este de milă, apoi de scârbă. Pe fundalul peisajului post-apocaliptic, în față, două clădiri cu etaj par părăsite, fără acoperișuri și fără ferestre. În stînga, la doar cățiva metri, sunt niște dărăpănături de case vechi care par, totuși, locuite.

Imaginile sunt transmise la știrile ProTv, unde o reporteriță indignată vorbește cu vecinii locului. Toți îl înfierează pe proprietarul vacilor, un miner disponibilizat care trăiește și el în casele amărîte din zonă. Vecinii sunt scandalizați de situația bietelor animale, a căror sănătate e în pericol. Ar putea chiar răspândi diverse boli culese din grămada de gunoi. Unul se întreabă cui vinde minerul laptele muls de la vaci și gîndindu-mă la posibilități simt un fior rece pe șira spinării.

Continue reading →