Juniorul Bănică o bagă iar pe-aia cu anii de liceu şi un fior rece mi se strecoară în suflet. Simt din nou, acut, teama ce m-a urmărit în ultimii şase ani, de când m-am îndepărtat (fizic) de rădăcinile mele româneşti. Teama că într-o zi nu voi mai simţi româneşte şi nu voi mai rezona la unison cu concetăţenii mei de acasă.
Mă uit, indiferent şi rece, la concertul lui S.B-J de la Cerbul de Aur, transmis în direct pe TVR Internaţional. Apropo, Braşovul pare la fel de frumos ca întotdeauna. Dar Bănică… mi se pare mie sau e complet depăşit, uşor decrepit şi absolut plictisitor? Continue reading
Dacă sunteţi în Bucureşti şi doriţi să vizitaţi un muzeu inedit vă recomand Muzeul Naţional de Artă Contemporană, aflat într-unul dintre corpurile Palatului Parlamentului. Dar trebuie să vă doriţi de-adevăratelea – şi vă rog să luaţi acest avertisment extrem de în serios. Noi am răzbit până la urmă şi experienţa a fost… interesantă (cu tot amestecul de rezervă, politeţe şi relativitate pe care englezii îl imprimă de obicei acestui adjectiv).
Două vaci și-un tăuraș pasc liniștiți în mijlocul unei grămezi imense de gunoi menajer, undeva la marginea Lupeniului. Primul impuls, văzând săracele animale cum smulg tot felul de mizerii din maldărul de jeg, este de milă, apoi de scârbă. Pe fundalul peisajului post-apocaliptic, în față, două clădiri cu etaj par părăsite, fără acoperișuri și fără ferestre. În stînga, la doar cățiva metri, sunt niște dărăpănături de case vechi care par, totuși, locuite.
O cucoană vopsită roșcat-movuliu, între două vârste, iese val-vârtej pe ușa biroului unde se prelucrează cererile. Pare super ocupată și are încrustat pe chip acel aer de superioritate scremută pe care numai un funcționar al statului îl poate avea când dă ochi cu pulimea adunată într-o sală de așteptare. Am crezut că am deja halucinații, după numai două ore de așteptare. Dar nu, de pe badge-ul femeii chiar mă privește blând Maica Domnului. Realizez ce sfîntă minune mi se-arată dar nu știu cum să reacționez. În jurul meu nimeni nu pare să fi observat. Să mă pun în genunchi? Să-i pup mâna? Nu că n-am avea nevoie de-o minune, dar agnosticul din mine învinge. Nimic nu se va petrece aici, astăzi. Femeia observă privirea mea insistentă și-și întoarce badge-ul pe partea cealaltă. Da… o mai cheamă și Marilena Nuștiucum, clar nu o să facă ceva, doar speră, și ea alături de noi, ca o minune să se pogoare din ceruri. 
Decoruri monumentale, reprezentând arbori seculari din alte vremuri, străjuiesc scena Sălii Palatului. O orchestră formată din zeci de instrumentiști acompaniază concertul, pe puțin vreo douăzeci de viori, apoi acordeoane, tobe, saxofoane, un țambal și vreo trei tulnice. Și Andra, arătând ca o Cleopatră în costumul ei tradițional românesc care aduce mai mult cu ultima colecție Versace decât cu portul țaței Floarea din Flămânzi. Probabil că și-ar fi putut cumpăra un sat întreg din Vaslui, casă cu casă, numai cu banii de i-a dat pe țoale. Concertul* ăsta spectaculos e transmis nu pe TVR Internațional, unde e normal ca folcloriștii să ocupe jumătate din program, ci pe ProTV Internațional, în emisiunea soțului doamnei Andra. Totul în numele tradiției populare și al obiceiurilor noastre strămoșești… 
Cred c-am mai scris despre asta în vreo două rânduri, dar e ceva ce mă surprinde de fiecare dată. Astăzi, în aeroportul din Zurich, am fost înconjurat de vreo cinci sau șase copii care mergeau la București împreună cu mamele lor românce. Fără excepție, mamele le vorbeau în română iar copiii răspundeau pe limba comunității elvețiene în care probabil că s-au născut și trăiesc, fie ea dialectul elvețian de germană, franceză sau italiană. Amestecate, rareori, cu expresii sau cuvinte românești, pentru elocvență….
