• Într-o toaletă publică din Bienne un tânăr uşor afumat îşi întreabă confuzat vecinul de pişoar dacă de când cu coronavirusul ăsta trebuie să se spele pe mâini înainte sau după.
• Moment de maxim suspans în satul din Gorj al pacientului zero. Unul dintre izolaţi stă de vorbă, în faţa porţii, cu un reporter de la ProTV.
• Se pare că pacientul zero scapă mai repede de boală decât vecinii lui, de “cantarină”.
• Candidaţii septagenari ai democraţilor americani se pupă şi-şi fac selfie-uri cu admiratorii pe la meeting-urile electorale. Nu mi-e clar dacă asta creşte sau scade riscul unui al doilea mandat Trump.
• O fetiţă de vreo 10 ani declară la ProTV că vrea să se facă “mascat” când o să fie mare. Se pare că lipsa măştilor de protecţie lasă urme mai adânci decît galeria fecebistă.
• Cozile de la supermarket şi rugăciunile la biserică – văzute de mulţi ca măsuri preventive – sunt, probabil, exact locurile în care ai cea mai mare nevoie de mila divină.
• O mai vorbi Răducioiu cu accentul ăla italienesc de fiţe? Sau s-a lecuit, de frică să nu-l bage ăştia degeaba în cantonament?
• Elveţia are 19 cazuri, România 3. Or fi 3 de-adevăratelea sau restul sunt tratate tradiţional, cu ţuică fiartă şi ventuze?
• Marţi am bilet să zbor la Bucureşti. Să viiin? Să nuuu vin?

Dacă nu găsiţi şi nu găsiţi gel de-ăla dezinfectant la farmacie puteţi folosi următoarea soluţie alternativă, având practic aceeaşi compoziţie, doar că mult mai practică: mergeţi la supermarket şi luaţi o sticlă de bourbon Jack Daniels, de-ăla învechit 12 ani. Ar merge şi cu Scotch Whisky, da-i păcat. Aşa… Turnaţi din sticlă într-un recipient mai mic, pe care să-l puteţi purta tot timpul cu voi. Când vă simţiţi în pericol de infectare turnaţi-vă un pic în palmă şi împrăştiaţi atent cantitatea pe întreaga suprafaţă a mâinilor, chiar şi pe faţă dacă e cazul. Spre deosebire de gelul dezinfectant de farmacie, după ce te dai cu bourbon poţi să-ţi lingi degetele, nu mai zic că poţi să te dezinfectezi, la nevoie, şi intern. Plus că la preţ pe cinzeacă e o variantă mult, mult mai ieftină decat prostia aia de gel, poate pentru că a fost fabricat in 1997.

 

– I was obsessed with washing my hands! Nimic nu imprimă mai mult dramatism afirmaţiei ca cel mai posh accent englezesc cu putinţă. Colega mea îmi povesteşte că săptămâna trecută a schimbat opt avioane şi a trecut prin patru ţări, într-un turneu de afaceri prin fabricile companiei. Şi s-a spălat pe mâini obsesiv după fiecare control de securitate, îmbarcare, debarcare, scară rulantă, buton de lift, clanţă sau mai ştiu eu ce-o fi atins ea, ca tot omul aflat pe drumuri.

Un mesaj ne-a întâmpinat dimineaţă pe mail, în lifturi şi lipit pe toate uşile de acces, în care practic toţi cei  ce-au avut, în vreun fel sau în altul, de-a face cu nordul Italiei în ultimele două săptămâni erau sfătuiţi (şi chiar obligaţi, dacă-i nevoie) să lucreze de acasă. Să nu vină la birou. Continue reading “Sezonul filmelor horror” →

Primul chinez din coadă şi-a ales o văcuţă din lemn şi-un pix în culorile elveţiene. Prietenul lui şi-a luat o văcuţă şi-un tricou inscripţionat cu muntele Matterhorn. Văcuţele din lemn şi talăngile din tablă cu panglici colorate par să fie suvenirurile preferate ale turiştilor chinezi ai staţiunii Interlaken. Toate prostioarele astea vor face deci calea-ntoarsă în China, locul unde au fost produse, după ce vor fi lăsat probabil în teşchereaua elveţiană de zece ori preţul cu care au fost achiziţionate de la comerciantul chinez de pe Alibaba.

Treaba asta m-a enervat de joi, când am vrut să mă uit şi eu la un pic de televiziune românească şi-am dat, la TVR Internaţional, de concertul lui Fuego. Am schimbat repede şi m-am uitat la “România te iubesc” pe ProTvi, ediţie mişto, despre români care merită iubiţi pentru ceea ce fac. Am încercat şi pe seară şi iar m-am enervat, căci am dat peste concertul de colinde snoabe al Paulei Seling. Vineri, surpriză!, TVRi a difuzat, din nou, concertul lui Fuego. Urmat, evident, de Paula Seling. Câte două ore de program fiecare. Am zis că poate am mai mult noroc azi dimineaţă. Programul zicea “Gala Umorului”, de la 9 la 11. Dar, din nou surpriză!, pe ecran mă întâmpină surâsul tâmp al lui Fuego, înfoindu-se fudul în costumul lui de voievod. În fine, arată ca o copie nereuşită a vampirului din Hotel Transylvania. Continue reading “Nimănui nu-i e dor de România lu’ Fuego!” →

Seara la nouă Nidaugasse e de obicei atât de pustie încât zgomotul propriilor paşi care se reflectă în pereţii clădirilor din jur te înfioară. Dar în seara asta sunt surprinzător de mulţi trecători, poate vreo zece in jurul meu, toţi mergând în aceeaşi directie, spre gară. Eu sunt pe stradă fără nicio treabă anume, am ieşit doar pentru câţiva paşi în aerul rece al serii, printre căsuţele – acum închise – ale târgului de Crăciun. Miroase a fum de brad şi a castane coapte iar dinspre munte se rostogoleşte ceaţa care se-ntinde peste oraş. Continue reading “Jingle Bells” →

N-avem voie, prin contract, să ţinem în apartament câine, pisică, hamster, peştişor, papagal… în fine, niciun soi de animal de companie. Mă mir că ne-au permis să ne găzduim copiii, în ciuda posibilelor daune pe care le pot cauza, în orice moment, proprietăţii. Până la urmă or avea şi ei dreptate. Păi ce, închiriezi ca să freci pisoiul? Nu, închiriezi ca să dormi într-un apartament elveţian cu standard ridicat, ce n-a văzut Berceniul!

Ar trebui să adaug că să fii plecat de-acasă de la 8 la 8 sau chiar la 9 nu ajută când trebuie să scoţi câinele afară de două ori pe zi. Aşa că a trebuit să improvizăm. Ne-am luat un aspirator hoover, de-ăla de umblă dezlegat (la câini tot cordless se spune în engleză?). Continue reading “Doggy style” →

–Oh, for goodness’ sake, you have to see this! Tonul colegei mele nu prevesteşte nimic bun, are ceva din exasperarea cu care reacţionează când citeşte ştirile de-acasă, despre Brexit. Numai ce-am aflat că doamna Viorica a intrat în turul doi aşa că nu văd ce altceva m-ar putea impresiona din foiletonul brexitului. Mă ridic, totuşi, de la birou să văd ce se-ntâmplă. E în faţa ferestrelor largi care dau spre gară. Ceva se petrece acolo afară. Mă apropii prudent, căci acum câteva săptămâni a fost un accident oribil şi chiar n-am chef să mai văd aşa ceva. Dar gara pare adormită, nu sunt trenuri şi aproape că nici pasageri pe peroane. Colega mea îmi arată cu degetul parcarea de sub geamurile firmei, privind cu faţa uşor întoarsă spre mine, de parcă ar ţinti un gândac scârbos.  Continue reading “Swiss Parking” →

Ideea era să-mi sărbătoresc ziua undeva sus în munţi, ca şi anul trecut, când am fost în Zermatt. Aşa că m-am gândit că Chamonix, staţiunea franceză de la poalele Mont Blanc-ului, ar fi o alegere excelentă – aproape de graniţă, doar la vreo două ore de condus de acasă şi poate un pic mai ieftină decât locaţiile elveţiene. M-am lăudat soţiei cu rezervarea pe care-am făcut-o pe booking doar pentru a afla că în weekendul 8-10 Noiembrie sunt alegerile în România, deci nu se cade să nu votăm. Am convenit, deci, să mergem o săptămână mai devreme, am modificat frumos datele în aplicaţie şi mi-am văzut mai departe de treabă. Asta era acum vreo două săptămâni.

Continue reading “Chamonix-Mont-Blanc” →

Rătăcind, ieri, mai mult fără treabă prin centrul vechi al Bienne-ului mi-am adus aminte, involuntar, “La paşa vine un arab, Cu ochii stinşi, cu graiul slab.”, primele versuri din El zorab-ul lui Coşbuc. Am trecut mai sus şi al doilea vers tocmai pentru a sublinia că mi-am adus aminte varianta literară şi nu pe cea populară, pe care toată lumea a învăţat-o în spatele blocului, în vremea copilăriei. Acum, că am clarificat acest detaliu lipsit de importanţă, trebuie să spun că motivul pentru care mi-a venit în cap El zorab este că la Bienne nu a venit un singur arab, ci mai mulţi. N-avea nici unul ochii stinşi şi toţi vorbeau nemţeşte cu accent elveţian şi glas normal. Continue reading “La coadă la cămilizare” →