Jingle Bells

Seara la nouă Nidaugasse e de obicei atât de pustie încât zgomotul propriilor paşi care se reflectă în pereţii clădirilor din jur te înfioară. Dar în seara asta sunt surprinzător de mulţi trecători, poate vreo zece in jurul meu, toţi mergând în aceeaşi directie, spre gară. Eu sunt pe stradă fără nicio treabă anume, am ieşit doar pentru câţiva paşi în aerul rece al serii, printre căsuţele – acum închise – ale târgului de Crăciun. Miroase a fum de brad şi a castane coapte iar dinspre munte se rostogoleşte ceaţa care se-ntinde peste oraş.

Ciudat, mi se pare că strada e inundată în tăcere şi mă întreb cum e posibil să fie mai multă linişte cu atâtea perechi de paşi în jur. Brusc, de undeva din spatele meu se aude un fluierat oarecum timid şi oarecum în falset, trei sunete sacadate pe care n-ai cum să nu le recunoşti. Sunt primele acorduri din Jingle Bells, melodia obsedantă a fiecarui Crăciun. Parcă liniştea dinainte s-a spart căci acum aud, distinct, sunetul zecilor de paşi din jur. Şi-apoi, din nou, fluieratul acela sacadat: Jin-gle-bells! De undeva, din faţă, cineva preia melodia pentru a fluiera jin-gle-aaall-the-waaay.  Surpriza acestei neobişnuite replici mă face să zâmbesc, aşa că duetul ce urmează nu mă mai surprinde:

Oh-what-fuuun-it-is-to-riiide-in-a-one-horse-open-sleeeigh…

Hei!!! 

Hei, da, am fluierat şi eu pe hei-ul ăla, la fel ca încă vreo câţiva dintre trecătorii ocazionali ai străzii. Iar strofa următoare am interpretat-o cu încredere şi a sunat frumos şi cred că am participat cu toţii, deşi n-aş putea spune cu certitudine căci n-am avut curaj să întorc capul în stânga sau în dreapta. M-am uitat ţintă la marele brad de Crăciun din capătul străzii.