Căldură mare, monşer!

Te-ai putea gândi că valul de caniculă care afectează întreaga emisferă nordică ar trebui să-i facă pe cei care “nu cred” în încălzirea globală mai puţin vocali. Să le închidă un pic gura, măcar până la prima zi cu 15 grade când vor putea, din nou, să constate pe facebook ce frig e. Dar pentru că probabil n-au mai fost 15 grade din Aprilie şi nu au răbdare să aştepte până în Octombrie, climato-scepticii continuă să-şi exprime public părerile chiar şi pe caniculă. Acum câteva zile cineva punea în discuţie felul în care se măsoară temperatura. Bănuiesc că domnul în cauză ştie, cu aproximaţie, răspunsul. Bănuiesc, de asemenea, că este convins că follower-ii săi nu-l ştiu şi nici nu pricep de obicei mare lucru – iată oportunitatea de AUR de a deveni pe spinarea lor europarlamentar într-o instituţie pe care, din gură, o detestă şi o contestă! Ultima convingere a celor care “nu cred” în schimbările climatice este că e vară şi e cald, că întotdeauna a fost aşa şi că toată suita asta interminabilă de coduri de la galben în sus e doar isterie media. Sunt aceiaşi care, acum ceva vreme, spuneau că nu există încălzire globală deloc. Apoi, că procentul de CO2 produs de om în atmosferă e atât de mic încât n-are legătură cu efectul de seră. Apoi, că ar cam fi, totuşi, un pic de încălzire, dar ea nu e creată de om, e doar un ciclu care se întâmplă natural. Apoi, că nu avem ce face pentru a o combate.

Adevărul este că am atins un moment în care să pretinzi că nu există încălzire globală nu te face mult diferit de cei care cred că pământul e plat. Ignoranţa, o gură mare şi-un pic de zeflemea (păi nu de-aia suntem liberi?) nu ţin loc de argumente şi nici nu schimbă consensul ştiinţific în legătură cu influenţa acţiunilor umane în încălzirea planetei.

Primul om de ştiinţă care a descoperit efectul de seră al CO2 a fost chimistul suedez Svante Arrhenius, laureat al premiului Nobel. Asta se întâmpla în 1896. Aproape 100 de ani mai târziu, în 1988, James Hansen, cercetător la NASA şi profesor universitar la Columbia, avea să tragă primul semnal de alarmă bazat pe date solide, obţinute în urma măsurătorilor şi a modelelor matematice pe care le-a dezvoltat timp de aproape un deceniu (https://en.wikipedia.org/wiki/James_Hansen). Ce s-a întâmplat din 1988 şi până astăzi? S-a vorbit din ce în ce mai mult dar s-a făcut puţin, mult mai puţin decât era necesar. Anul trecut omenirea a emis cea mai mare cantitate de CO2 din istorie. Dar a fost nevoie de propaganda ultimilor ani pentru ca lipsa măsurilor să fie dublată de un negaţionism agresiv care contestă adevărul ştiinţific. Şi bunul simţ, până la urmă, căci nu-ţi trebuie multă carte ca să pricepi că diferenţa dintre o poză cu Mont Blanc-ul din 1980 şi una din 2020 e un mare gheţar care s-a topit. Pentru că e mai cald.

Două grafice de la NASA spun totul. De fapt, spun chiar mai mult: că probabil e prea târziu şi că putem doar decide cât de mare să fie dezastrul. Primul prezintă trendul creşterii temperaturii, de la 1880 şi până azi. Chiar şi gigeii care nu ştiu cum stă treaba cu termometrele pot observa relativ uşor că există un trend evident şi consistent de creştere (le mai rămâne, încă, opţiunea cu NASA care e subordonată lui Soros).

https://climate.nasa.gov/global-warming-vs-climate-change/

Al doilea grafic prezintă evoluţia procentului de CO2 din atmosferă în ultimii 800 de mii de ani. Da, procentul creşte şi scade, dar în cicluri care durează 100 de mii de ani, nu 100 de ani. Probabil că în vreo 50 de mii de ani o să mai scadă natural, presupunând că vor mai exista păduri şi viaţă în oceane, dar nu destul. Creşterea aia, din 1950 şi până azi, este exponenţială. Să ne întoarcem sub linia aia punctată va presupune un efort colosal, presupunând că vom încerca vreodată.

https://climate.nasa.gov/evidence/

Există, nerostită, convingerea generaţiilor mai vechi că schimbările climatice nu vor avea un impact major pe durata vieţii lor. Fiind o problemă a generaţiilor mai tinere, să-şi bată capul Greta cu ea – cam asta-i atitudinea. Dar ultimele evoluţii arată o degradare mult accelerată – păduri care ard şi nu vor mai scoate CO2 din atmosferă, gheţarii şi calota glaciară care se topesc (autorităţile elveţiene au estimat o scădere de volum de 7% a gheţarilor din Alpi într-un singur an!), aciditatea, temperatura şi nivelul oceanelor care cresc, fenomenele meteo extreme. În curând lipsa apei, pierderea recoltelor, migraţia. Nu în ultimul rând, idioţenia propagandei care pune piedici până şi încercărilor timide de a face ceva în direcţia corectă. Cum o să se termine? Hai să sperăm că încă nu e clar…

Barbie

A fost a treia zi de după lansarea elveţiană şi lumea a continuat să vină la cinema costumată în ton cu tema filmului, deci mult roz şi cam atât, în principal pentru că au cam lipsit Kenii şi cei câţiva care s-au încumetat să vină au cam refuzat să-şi ia rolul în serios. Eu am însoţit trei Barbie drăguţe, deci am făcut şi eu ce-am putut: un pic de bleu şi-un zâmbet tâmp. Nesigur pe mine, chiar am încercat să-mi asum, modest, rolul de Ken’s father, dar am fost refuzat categoric. Am fost asigurat că (încă) mă calific la Keni, ceea ce m-a măgulit un pic… doar până când a început filmul de-adevăratelea.

Deci avem pe de o parte lumea perfectă a tuturor modelelor diferite de păpuşi Barbie. Sunt multe pentru că ar fi complicat zilele astea să zici că fetiţele s-ar mulţumi, la o adică, doar cu Margot Robbie. În fine, probabil că şi marea majoritate a băieţilor, dar să nu mergem încă în direcţia aia. Să pornim de la premiza că doar fetiţele se joacă cu păpuşi. În lumea asta, Ken e doar un produs de categoria a doua, cam echivalentul ultimului set Mattel de pantalonaşi roz cu blăniţă. Normal, Ken se simte neglijat, dacă nu chiar discriminat. Categoric plictisit.

Avem, apoi, lumea reală, aia a noastră, în care Kenii îşi iau revanşa, de exemplu refuză să vină la film şi dacă vin sunt îmbrăcaţi aiurea în treningul cu care-au fost la sală. Deşi Kenii se simt stăpâni aici (dar nu prea mai sunt) filmul se abţine în mod meritoriu să devină feminist şi rămâne, cu modestie, o comedie spumoasă. Adică face nediscriminatoriu mişto de toată lumea, inclusiv de managerii executivi ai Mattel, compania producătoare a miliardului de Barbie vândute până acum.

Întorşi în lumea Barbie, Kenii încearcă să preia controlul, ca să fie patriarhat şi să fie bine (CSNFRău). Deci, ca să pricepeţi până când o să mergeţi să vedeţi filmul, un fel de lumea lui Andrew Tate şi a tristanului de frate-su, în care toţi bărbaţii adevăraţi au învăţat deja de la mentorii lor cum să-şi permită Lamborgine, vile, trabucuri cubaneze şi şoturi cu testosteroane, toate din mitica industrie a filmului de videochat care s-a dezvoltat în deja celebrul Voluntari şi în care joacă, mai mult sau mai puţin pe bază de voluntariat, vedete de pe la noi.

Dar Kenii nu vor prelua controlul pentru că, deocamdată, tot fetiţele sunt stăpâne pe lumea jocului cu păpuşi. Ca lucrurile să se schimbe şi Kenii să capete şi ei un statut egal este, evident, nevoie ca tot mai mulţi băieţei să înceapă să se joace cu păpuşi. Abia atunci vom putea spera că va fi mai bine atât în lumea Barbie şi Ken cât şi în lumea reală, nu? Nu?

Am bătut câmpii destul. Mergeţi şi vedeţi filmul, care este o comedie fantastică! Vorba cântecului, “life in plastic, is fantastic!“. Aaa, cât pe ce să uit! Şi Margot Robbie, nene!

Ce cărţi (bune) am mai citit (14)

Abdulrazak Gurnah – Abandon

Dacă ar trebui acum să fac o singură recomandare dintre toate cărţile citite în ultimul an aş alege, fără să clipesc, acest roman scris de câştigătorul premiului Nobel pentru literatură din 2021. Am, acum, încă un scriitor preferat. Abandon este un roman fascinant, nu mi s-a mai întâmplat de mult să mă simt pur şi simplu vrăjit de magia unei poveşti, a unei lumi, a unei frumoase poveşti de dragoste.

Tatiana Niculescu – Singur

Revin cu încă o recomandare pentru o carte a Tatianei Niculescu, după ce anterior am scris despre biografiile lui Corneliu Zelea Codreanu, Arsenie Boca și Carol al II-lea. Cartea asta este despre viața scriitorului Mihail Sebastian, un strălucit intelectual al României care a avut ghinionul, evreu fiind, să se nască și să trăiască în acea perioadă neagră a istoriei noastre. Soarta avea să-l scutească, după război, de încă o dezamăgire cruntă, comunismul. Ceea ce mă şochează de fiecare dată în relatările despre antisemitismul epocii este ipocrizia dezgustătoare, prăpastia uriaşă dintre “nobleţea” ideilor propagandei (naţiune, tradiţie, credinţă, puritate, patriotism) şi micimea, abjecţia personajelor care le urlă în portavoce de dimineaţă până seara. Din toate timpurile şi până astăzi, nicio schimbare. Aveam nevoie de cartea asta, măcar dac-am avea bunăvoinţa de a-i da o şansă.

Heinrich Böll – Opiniile unui clovn.

Şi că tot vorbeam de ipocrizia extremiştilor de dinainte de al doilea război mondial, această carte extraordinară te poartă de la ipocrizia celor care i-au susţinut pe nazişti – sau chiar au fost nazişti, într-un fel sau în altul – la ipocrizia societăţii germane de după război, mai degrabă tentată să evite şi să uite decât să-şi asume responsabilitatea ororilor în care au târât lumea. Böll este unul dintre cei mai mari scriitori germani postbelici şi laureat al Nobelului de literatură în 1972.

Judith Schalansky – Gâtul girafei

Descoperi în cartea asta o imagine sumbră, cinică pe alocuri, asupra sistemului german de învăţământ şi, în general, asupra societăţii (est-)germane de după reunificare, venită de la o profesoară “de modă veche”. Cartea e scrisă cu talent, este interesantă, unele fragmente sunt încântătoare, dar deşi multe idei sunt corecte tabloul general e de un conservatorism şi un pesimism pe care nu le împărtăşesc. Se întâmplă adesea să vii cu o grămadă de mici adevăruri și să tragi, cu talent, o concluzie greșită.

Richard Evans – Hitler şi teoriile conspiraţiei.

Pe multe le ştiam deja din alte cărţi, pe altele chiar ca teorii conspiraţioniste care probabil că încă mai circulă şi vor continua să existe, căci nimic nu-i va convinge pe unii că toate poveştile alea suculente de pe FB chiar sunt, în marea lor majoritate, nişte prostii. Au fost “Protocoalele înţelepţilor Sionului” reale, aşa cum pretindea propaganda antisemită nazistă (sau chiar propaganda extremiştilor de dreapta de astăzi)? Este teoria “înjunghierii pe la spate” a armatei germane la sfîrşitul primului război mondial de către politicienii de stânga adevărată sau nemţii chiar au pierdut războiul pe câmpul de luptă? A reuşit Hitler să-şi regizeze sinuciderea şi, în fapt, să fugă din buncăr? Ei bine, răspunsul la toate întrebările astea este nu. Dacă se găseşte cineva să creadă altfel e cazul să lase dracului feisbucu’ şi să pună mâna pe carte. Asta, eventual.

Francis Fukuyama – Liberalism and its discontents

Francis Fukuyama este un mare gânditor, unul dintre cei mai mari intelectuali ai vremurilor noastre. Ideile lui ne oferă dovada că, în lumea asta tot mai polarizată de ideologii antagoniste, mai există încă un curent de gândire neangajat politic. Dacă ai răbdarea să le compari realizezi cât de departe pot fi de realitate şi de soluţiile corecte pentru o lume mai bună suporterii extremelor politice. Chiar şi în societățile occidentale dezvoltate (şi mai educate) există tot mai serios riscul de a trage concluziile greșite față de provocările care ne stau în față, cu rezultatul unor deviaţii lungi şi probabil costisitoare în direcţia politică sau economică greşită, cum vedem că se întâmplă în tot mai multe țări.

Asteroid City

Toţi cei zece spectatori din sala bieneză Beluga au rămas încremeniţi/nedumeriţi în scaune după finalul filmului, în timp ce din boxe se auzea ultimul cântec de pe coloana sonoră, “You Can’t Wake Up If You Don’t Fall Asleep” şi pe ecran defilau lent numele actorilor, producătorilor, operatorilor… Abia spre sfârşit, cam prin dreptul şoferilor, perechea de pe rândul din spatele nostru şi-a pierdut speranţa că ceva încă mai urmează, s-a ridicat şi a ieşit din sală. Câteva secunde mai târziu s-au aprins luminile.

Motivul trebuie să fi fost dificultatea de a înţelege clar despre ce a fost filmul ăsta. Adică un film de Wes Anderson care-i adună în distribuţie pe Tom Hanks (el), Scarlett Johansson (ea), Edward Norton (Fight Club), Adrien Brody (The Pianist), Matt Dillon (Crash), Willem Dafoe (The English Patient), Margot Robbie (Barbie) – ca să-i listez doar pe cei care mi se par mie mari actori – trebuie să fie un mare proiect cinematografic. Şi indiscutabil aşa arată, căci totul este, cinematografic, perfect. Decorurile care basculează permanent între film vechi, desen animat şi scena unui teatru, atmosfera anilor ’50 care nu poate să fi fost altfel atunci, atenţia pentru detalii şi modul în care filmează, jocul perfect al marilor actori, totul este producţie Hollywood la superlativ. Doar că filmul nu are sens – de fapt, filmul este OK, dar este despre punerea în scenă a unei piese de teatru care nu are sens. Mai mult sau mai puţin ca în viaţă, o colecţie de întâmplări care par fără legătură unele cu altele şi de multe ori par să apară de nicăieri şi să ducă nicăieri. Poveşti despre singurătate, hazard, neobişnuit şi complexitatea interacţiunilor umane. Interesante prin context dar care nu crează emoţie şi nici măcar un pic de empatie, doar o “intelectuală” admiraţie pentru mijloacele stilistice folosite. Dar nu neapărat pentru asta se duce lumea la cinematograf, nu-i aşa?

Iile

Acum ceva vreme am întrebat o colegă, elveţiancă get-beget, de unde aş putea să cumpăr o cămaşă tradiţională, folosită încă de către ţăranii şi fermierii elveţieni la munca în grajd sau pe păşune. Culoarea tradiţională a cămăşilor este bleu şi sunt făcute dintr-un bumbac gros şi rezistent, împodobit cu frumoase coloane brodate cu flori de colţ, simbolul Alpilor şi al pajiştilor pe care pasc celebrele lor vaci. După ce mi-a recomandat magazinele Landi, un fel de reţea a cooperativelor agricole, colega s-a simţit obligată să mă prevină, jenată, că afişîndu-mă în cămaşa aia prin oraş ar putea să-mi aducă ceva prejudicii de imagine. În faţa nedumeririi mele, mi-a explicat: în ultimii ani, celebra cămaşă a devenit un fel de simbol al UDC (SVP în germană), un partid cu o agendă apropiată de extrema dreaptă, puternic votat, în special, de zonele rurale izolate şi de populaţia vârstnică. Deci există posibilitatea ca oamenii să mă înţeleagă greşit văzându-mă purtând acea cămaşă, mai ales în mediile mai cosmopolite ale oraşelor mari. Nu am putut să nu constat în tonul vocii colegei mele frustrarea şi tristeţea cauzate de ‘renunţarea’ la un simbol naţional drag, pângărit şi confiscat de o grupare politică cu accente extremiste.

O altă colegă, italiancă de data asta şi foarte mândră de ţara şi cultura sa, îmi spunea că de fiecare dată când aude imnul naţional al Italiei nu-şi poate opri o grimasă de dezgust la primul vers: imnul lor începe cu Fratelli d’Italia, “întâmplător” numele celei mai noi grupări italiene de extrema dreaptă. În viziunea noului partid, eşti “fratelli” cu ei doar dacă ai idei ultranaţionaliste, rasiste pe alocuri, anti-emigraţie, anti-europene şi climato-sceptice, ca să le listăm doar pe cele mai scandaloase. Ceilalţi sunt numiţi, nediscriminatoriu, neo-marxişti şi pot fi, la fel de bine, klingonieni.

Ultima dată când am purtat o ie a fost, cred, în clasa a şasea, să tot fie vreo 40 de ani de atunci, când am reprezentat Generală 11 pe scena de la Casa Sindicatelor din Tulcea, în faţa a sute de părinţi şi copii. Cântam la vioară în taraful şcolii. Mai tradiţional de-atât nu se putea, deşi mie, sincer, mi-ar fi plăcut mai mult în grupul folk. Poate nu eram eu destul de patriot la vremea aia. Ulterior, de-a lungul anilor, am tot cochetat cu ideea de a-mi cumpăra o ie (tot ii se cheamă şi cele bărbăteşti, nu?), mai ales de când m-am mutat în Elveţia. Nu şi manta de-aia de voievod cum numai domnii Fuego şi Simion îşi permit, doar o cămaşă ţărănească folosită, pe vremuri, în grajd sau pe păşune. Dar când o văd pe madam Şoşoacă, că altfel nu pot să-i spun, scuipând scrâşnit în microfonul parlamentului şi-n camera cu care-şi face live-ul tradiţional pentru iarmarocul facebookului parcă mi se mai domoleşte avântul.

Când eşti departe de ţară devine important să-ţi poţi manifesta, măcar din când în când, identitatea. Să te bucuri, alături de-ai tăi, la vreun eveniment sau doar să te simţi, de la distanţă, parte a ceea ce reprezintă ţara. Ba chiar, din când în când, să îmbraci haina tradiţională a vecinului, în semn de preţuire şi de prietenie. Dar o să învăţăm să facem asta şi fără straie tradiţionale. Pentru moment am, de rezervă, tricoul oficial al naţionalei de rugby.

Prea mulţi extremişti

În primul tur al ultimelor alegeri prezidenţiale de anul trecut din Franţa candidaţii de extremă dreapta au obţinut 32.5% din voturi. Cei din extrema stângă au luat 24.9%. Deci aproape 60% dintre electorii francezi au votat cu o extremă sau alta, iar astăzi, după ultimele crize, procentul ar putea fi chiar mai mare. În primăvară grevele şi protestele fără sfârşit împotriva reformei pensiilor au degenerat adesea în violenţe la care au participat tineri şi bătrâni, sindicalişti sau nu, muncitori şi studenţi, oameni de stânga sau de dreapta, majoritatea francezi. Au urmat protestele “ecologiste” din Sainte-Soline despre care am scris aici şi mai apoi cele împotriva tunelului feroviar Lyon-Torino. S-au soldat şi ele cu distrugeri şi violenţe fără precedent. Mulţi dintre cei ce au luat parte la proteste erau acolo ca să se confrunte cu poliţia. Organizatorii şi/sau protestatarii de bună credinţă nu au socotit de cuviinţă să se dezică ferm de hoarda de incendiatori. Nici să se retragă imediat din zona unde aceştia acţionau, acceptând tacit ca mişcarea lor să fie confiscată de extremism. A urmat apoi acest caz al tânărului împuşcat mortal după un control în trafic, fără discuţie o greşeală gravă a poliţistului în cauză. Ştim toţi ce se întîmplă de aproape o săptămână în oraşele Franţei. Nu există justificare pentru uciderea unui tânăr (care ar fi putut fi, totuşi, accidentală), dar în egală măsură nu există justificare pentru ce se întâmplă în fiecare seară în oraşele Franţei. Să pui această revoltă socială pe seama unei emigraţii necontrolate, argument majoritar pe forumurile de discuţie franceze, este, în fapt, una dintre explicaţiile pentru care se întâmplă ce se întâmplă. Această retorică de extremă dreapta vine la pachet cu ideea că poliţia nu este suficient de autoritară pentru a readuce ordinea pe stradă. Celălalt argument puternic, venit de data asta din extrema cealaltă, este că poliţia “ucide”, este islamofobă şi violentă şi că trebuie restructurată din temelii. Toţi deopotrivă – şi nu numai extremiştii – manifestă o ură viscerală faţă de Macron şi l-ar vrea doborât cu orice preţ şi cu orice risc. Nu toţi francezii sau poliţiştii sunt rasişti, islamofobi şi violenţi, nu toţi susţin partide politice extremiste, nu toţi emigranţii din Franţa fac trafic de droguri şi dau foc la maşini, nu toţi protestatarii sunt negri şi nu toţi sunt violenţi. Dar prea mulţi din toate categoriile astea sunt. Şi toate astea, împreună, au dus la acest deznodământ violent fără precedent pentru o ţară civilizată. Divizarea şi radicalizarea politică a francezilor, alimentată masiv în ultimii ani de propaganda reţelelor sociale, există de foarte multă vreme şi a fost susţinută tacit de personalităţi politice şi culturale ale vieţii franceze – vezi, de exemplu, romanele celebrului scriitor Michel Houellebecq Supunere (Soumission; Humanitas Fiction, 2015) şi Serotonină (Sérotonine; Humanitas Fiction, 2019). Mişcările ecologiste, care au căpătat amploare în ultimii ani şi în care mulţi îşi pun (încă) speranţe fac alianţe cu comuniştii, ceea ce se va dovedi catastrofal pentru cauza protecţiei mediului. Există, apoi, o civilizaţie a violenţei care vine, probabil, din istorie, dar s-a copt mai recent în cartierele rău famate ale marilor oraşe, în mişcările vestelor galbene şi la aproape orice protest din ultima vreme, indiferent de motiv. Instigate de politicieni iresponsabili, acceptate din egoism şi interese politice mioape, aceste violenţe au crescut pănă la apogeul aproape anarhic de astăzi. Reacţiile oficiale ale celor două sindicate ale poliţiei franceze sunt detestabile şi par doar să confirme acuzaţiile de rasism şi islamofobie. Dar ceea ce e vizibil la tot pasul este că poliţia franceză pare să fi pierdut lupta cu mica criminalitate din incompetenţă, corupţie sau poate doar dezinteres. Nu se întâmplă numai în Franţa. În Belgia vecină, chiar şi la noi în Bienne, în Elveţia, micii traficanţi de ierburi de tot felul îşi văd liniştiţi de “business”. Micile reţele infracţionale se dezvoltă şi se consolidează cu fiecare zi care trece. Toţi teroriştii francezi şi belgieni ai ultimilor ani provin din această zonă. Poliţiştii par depăşiţi – sau poate e problema justiţiei, incapabilă să rezolve rapid numărul mare de cazuri generate de acest gen de infracţionalitate. Nahel, tânărul ucis, un livrator de mâncare fără multă şcoală, conducea un Mercedes A-Klasse AMG, maşină de peste 50 de mii de euro, aşa că cei care insistă – ipocrit după părerea mea – că nu avea cazier ar trebui să răspundă, atunci, ce fel de “livrări” sunt atât de profitabile încât să-ţi permită un Mercedes AMG la 17 ani. Încercarea poliţiştilor de a opri acea maşină a fost complet justificată, oricine ar fi fost la volan. Conducea cu viteză, pe banda de autobuz, nu a oprit la semnalul poliţiştilor, a trecut pe roşu de mai multe ori încercând să scape şi a pus pietoni şi biciclişti în pericol. De-aia avem poliţie, să intervină în exact genul ăsta de cazuri. Evident că toate astea nu justifică folosirea armei, ce vreau să spun este că Nahel decisese să trăiască periculos, iar accidentele sunt mult mai posibile în aceste circumstanţe, indiferent de culoarea pielii sau de locul naşterii. Şi mai este o discuţie, aceea despre sistemul de educaţie francez care, la fel ca cel din România, produce o minoritate foarte bine educată dar pierde pe drum o foarte mare parte a elevilor, care sfârşesc într-un gen de analfabetism funcţional. Şcolile din zonele sărace par să fie în mod special o problemă. Orice ar zice Marine le Pen şi alţi extremişti, o mare parte a tinerilor care incendiază oraşele franceze nu sunt emigranţi ci tineri născuţi în Franţa şi trecuţi prin sistemul francez de educaţie. Din părinţi emigranţi sau nu, ratarea este, în egală măsură, a familiei şi a sistemului public de educaţie. În concluzie, explicaţiile acestei crize sunt complexe. Adoptarea fără discernământ a liniilor de propagandă ale extremiştilor americani, omniprezente (şi) pe reţelele sociale europene (gen “black life matters”, “defund the police”, islamofobia în varianta americană, “antifa”, “white supremacists”, “woke”, “cancel culture” etc) nu poate explica sau aduce vreo soluţie, poate doar inflama şi mai mult atmosfera socială. Pentru ca lucrurile să se echilibreze este nevoie ca oamenii echilibraţi să se implice mai mult.

O părere sinceră despre AI

E plină lumea asta de IT-şti deştepţi dar a trebuit să vină Snoop Dogg să explice cum stă treaba cu inteligenţa asta artificială. Nimeni până la el nu a avut acurateţea, clarviziunea şi profunzimea necesare. Era să uit sinceritatea! Deci:

“I’m like, are we in a fucking movie right now, or what? The fuck, man?… Shit, what the fuck? I’m lost. I don’t know.”
Snoop Dogg, Rapper, filozof, vizionar

Britain’s Bittersweet Coronation Morning

And God Save the King!

Cum (nu) salvăm planeta

Câteva mii de activişti de mediu s-au adunat acum câteva săptămâni să protesteze împotriva proiectului unui mare rezervor de apă pentru irigaţii construit în Sainte-Soline, o zonă din centrul Franţei. Protestul, care probabil că a fost mai degrabă un pretext pentru mai largile mişcări sociale împotriva creşterii vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani, a degenerat în violenţe nemaivăzute până acum în Franţa, o ţară oarecum obişnuită cu meetinguri care sfârșesc prost. În spatele mașinilor jandarmeriei, cuprinse de flăcări și cu geamurile sparte, dincolo de ploaia de bolovani și bile de pétanque care se revărsa asupra scuturilor forțelor de ordine, se putea vedea, chiar și prin norul de gaz lacrimogen, motivul protestului, digul proaspăt finalizat al marelui bazin de irigaţii. Să protestezi împotriva unui proiect de infrastructură care afectează mediul înconjurător este perfect rezonabil. Un bazin de irigaţii în vremea schimbărilor cimatice şi a secetei din ce în ce mai pronunţate şi-ar putea găsi, totuși, justificarea în contextul larg al luptei împotriva efectelor încălzirii globale. Nu mă pricep, deci nu ştiu dacă acel proiect este până la urmă nociv în ansamblu – numeroşi specialişti francezi spun că nu. Dar să protestezi – și încă într-un mod atât de violent – împotriva unui proiect care pare deja finalizat mi se pare un demers absolut derizoriu. Construcția trebuie să fi durat câțiva ani, deci ce sens mai avea mișcarea de protest după ce ea a fost terminată? În afară de un bun motiv pentru niște huligani exaltați de a da cu pietre în poliție? Apropo, organizatorii cei verzi s-au dezis doar cu jumătate de gură de violențe, ceea ce i-a făcut să se identifice cu populiștii radicali de extrema stângă care au preluat, practic, controlul mişcării de protest. Mă îndoiesc că anarhia va putea salva planeta.

În 2021 elvețienii au respins prin vot un referendum care dorea interzicerea pesticidelor în agricultura țării. Respinsă ferm de către asociațiile de fermieri și de aproape tot spectrul politic, inițiativa a fost susținută de verzi și de asociațiile ecologiste. Nu mi-a fost clar care a fost raționamentul și sunt convins de bunele intenții ale acestor oameni, dar dacă ecologiștii își imaginează că salvarea planetei stă în agricultura bio se înșeală amarnic. Ar fi poate o greșeală mai mare decât întoarcerea completă la petrol și cărbune, căci scăderea de productivitate care s-ar produce în agricultură ar duce la tăierea și mai multor păduri pentru a putea hrăni cei peste 8 miliarde de locuitori ai planetei. Agricultura bio este pentru clienții bogați care-și permit prețul. Nu ajută la reducerea încălzirii globale, ba din contră… Pentru a proteja mediul este nevoie de mai multă știință, nu de întoarcerea la sapă – semințe mai rezistente, tratamente optimizate, recolte mai mari cu mai puțină apă.

În principiu, nu sunt împotriva unor acţiuni cu mare impact mediatic, care să arate lumii urgenţa dezastrului climatic spre care ne îndreptăm. Greta Thunberg e un exemplu excelent – o adolescentă ale cărei acțiuni de protest au ridicat cu câteva trepte urgența climatică pe agenda omenirii. Pot înțelege, până la un punct, chiar și acțiuni mai îndrăznețe, mai agresive, menite să perturbe activități, evenimente, industrii. Mă refer, în primul rând, la organizații gen Extinction Rebellion. Dar când lucrurile se duc atât de mult la extrem e nevoie de mare grijă pentru a nu crea exact efectul contrar. Să te lipești cu adeziv de o șosea sau să întrerupi maratonul londonez, de exemplu, nu mi se par idei foarte inteligente. Să oprești o cursă de F1 ar fi o idee mult mai bună.

Există riscul ca mișcările și partidele ecologiste să fie asociate (sau să se asocieze singure) populismului de extrema stângă și, în general, unui radicalism politic în creștere pretutindeni. Nu comunismul va mobiliza lumea pentru salvarea planetei. Planeta are nevoie nu de activiști exaltați ci de mai multă știință, colaborare, bun exemplu și mult efort. De mai puțin cărbune dar și de mult mai multă inteligență.

Lasciate ogni speranza…

Domnul Ciolacu, probabil viitorul nostru prim ministru, vrea să interzică făina de greieri. Numai ce-am văzut un episod din Las Fierbinţi şi am dat pe ştirile de la Digi, unde am aflat despre această mare prioritate politică a PSD. Acum câteva luni George Simion, un alt mare nutriţionist român, propunea o lege prin care să fie interzis consumul de insecte. Ca să rămânem un pic în atmosfera din Las Fierbinţi (am ieşit vreodată de-adevăratelea?), e faza clasică în care Ardiles preia şmechereşte o combinaţie prost începută de Giani. Rezultatul e acelaşi, mulţi vor fi (din nou) fraieriţi. Culmea este că într-o ţară în care se mănâncă (tradiţional) rahat cu polonicul în fiecare zi – deşi toată lumea ştie că nu e sănătos – lumea e îngrijorată că o să ne oblige UE să mâncăm greieri. Rahatul este infinit mai plin de e-uri!

Doar câteva minute mai tărziu, ştirile Digi continuă în atmosfera Las Fierbinţiului. Într-un sondaj comandat de PNL, 60% dintre bucureşteni sunt nemulţumiţi de cum arată Bucureştiul. Dar ce să vezi, soluţia pare să fie (tot) madam Gabriela Firea!!! Cum ar veni, pleci din sudul Bucureştiului şi vrei musai să ajungi la Ploieşti, constaţi după vreo două ore că eşti abia în Otopeni, te enervezi şi faci cale întoarsă spre Voluntari, ca să scurtezi. Bravo, Pătrăţel!

Dacă alternativa (!!!) Firea vi se pare revoltătoare iată încă una, mult mai descurajantă: pe locul doi în sondaje s-ar situa Rareş Bogdan. Într-un partid în care cu greu mai găseşti o persoană care să fie cât de cât onorabilă, nu mai zic inteligentă, educată, pregătită şi motivată să servească binele public, cel mai găunos, papagal şi ridicol personaj, cel mai caragialesc politician penelist e favorit pentru primărie. Chestia asta o să fie mai dificilă decât celebra dilemă Iliescu versus Vadim. Bine dracului că n-o să fiu în Bucureşti pentru vot. Mai suportaţi încă una? Simion e pe trei…