Parasite (기생충)

Ce noroc pe mine! Luni de zile a rulat Parasite la Bienne şi nu m-am dus, de teamă să nu-l stric, pentru că e în coreeană şi poate nu citesc suficient de repede şi de bine subtitrarea în franceză. Şi până la urmă l-au scos şi mă resemnasem. Dar s-a întâmplat ca cei de la Cinema City-ul Sun Plaza să-l ţină în program până când s-a prezentat şi ultimul spectator din Europa: eu. Am fost absolut singur în sală, de m-au verificat stewarzii ăia de vreo două ori, să fie siguri că nu m-am plictisit şi-am plecat, când de fapt mie mi-a părut rău că s-a terminat filmul. Am ieşit cu starea aia de bine, cu sufletul plin şi sentimentul că am asistat la un lucru foarte mare…

Dacă 1917 era principalul favorit înainte de Oscaruri atunci pot spune, fără să fi văzut toate filmele selecţionate, că Parasite a meritat să câştige! 1917 e un film superb dar Parasite e o capodoperă cinematografică din absolut orice unghi l-ai privi.

Nicio metaforă nu descrie mai puternic inegalitatea economică şi socială decât treptele acelui oraş coreean. Treptele dintre oraşul de jos, îngrămădit, murdar şi aglomerat, şi oraşul de pe colină, cu străzile lui pustii, străjuite de zidurile înalte dincolo de care locuiesc cei bogaţi. Treptele care coboară în apartamentele din subsoluri şi cele care coboară în beciurile vilelor, în care numai servitorii intră. Ca să ajungi sus sunt multe trepte de urcat iar pentru majoritatea celor foarte săraci ascensiunea asta are loc numai pentru a servi la bogaţi, după care se întorc în subsolurile lor insalubre, unde mucegaiul şi umezeala le consolidează acel miros “de om sărac” care le intră în haine, în păr şi în piele. Mirosul care “le pute” bogaţilor.

Sărăcia, în film ca şi în viaţă, este o urgenţă absolută, o nenorocire din care trebuie să ieşi imediat şi în care nu trebuie să te mai întorci vreodată. Atât de acută încât nimic nu e prea mult, prea grav sau prea departe. Este sărăcia, în primul rând – trecută sau prezentă – cea care îi face pe mulţi să accepte tot felul de combinaţii dubioase, îi tentează să primească sau să ia ce nu le aparţine, îi ţine muţi când ar trebui să se ridice şi să spună când ceva nu-i corect, îi forţează să nu spună nu celui care-i abuzează, să nu refuze acel pahar gratis sau să nu urce în maşina ce le deschide o portieră luxoasă în faţă. Este sărăcia cea care-i îndeamnă pe cei ce-au ieşit un pic din ea să-şi demonstreze lor şi altora că sunt departe şi sunt bine. Sărăcia naşte monştri şi produce dramă pe bandă rulantă, în fiecare zi.

Filmul lui Bong Joon-ho surprinde superb această prăpastie a ingalităţii. Te tot plimbă pe treptele alea în sus şi în jos, te face să râzi până-ţi dau lacrimile doar pentru a încremeni în oroare cîteva minute mai târziu, te ţine cu sufletul la gură şi te face părtaş unei disperări insuportabile. Durerea, drama sunt greu de suportat, degeaba ai râs mai înainte… Şi-apoi sunt imaginile acelea tulburătoare, filmate superb şi muzica aceea ce nu putea fi altceva.

Nu fac, în general, topuri pentru că mai mereu sunt nedrepte. Dar Parasite este unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut vreodată.