Brexit (1)

Prima mea impresie, când am auzit de decizia premierului Theresa May de a declanșa alegeri anticipate, a fost că partidul conservator forțează mâna electoratului, șantajându-l într-un moment extrem de sensibil, când orice schimbare de guvern ar fi foarte greu de gestionat. Scopul evident al conservatorilor mi s-a părut că este zdrobirea opoziției, fie că este vorba despre laburiști sau despre partidul național scoțian al incomodei Nicola Sturgeon, și pare mai degrabă un calcul politicianist egoist decât interes pentru binele public. Asta dacă nu cumva sarcina pe care conservatorii o au, aceea de a conduce extrem de complicatul proces de negociere a detaliilor desprinderii de Uniunea Europeană, nu crează un soi de panică în sânul guvernului. Cert este că acțiunile lor de până acum, dincolo de declarațiile pline de încredere, arogante și agresive pe alocuri, nu au dovedit o pregătire prealabilă, o strategie clară sau măcar realism în evaluarea poziției de pe care Marea Britanie poate porni negocierile.
Greu de crezut că alegerile anticipate, în ciuda prezumatului șantaj, vor schimba semnificativ spectrul politic, deci e posibil ca partidul conservator să irosească degeaba luni bune pe care altfel le-ar fi putut folosi negociind cu UE.

Să fie oare posibil ca Theresa May să-și dorească de fapt, măcar în subconștient, să piardă alegerile pentru a pasa altcuiva cartoful fierbinte al divorțului de Europa? Sau măcar să ajungă în situația de a împărți responsabilitatea cu cineva?