Jeff Hawkins – A thousand brains. Neocortexul, partea mai nouă a creierului care este, practic, organul inteligenţei umane, crează o imagine a lumii în care trăim prin intermediul a mii de cadre de referinţă stocate în coloane de neuroni. O imagine a lumii în continuă schimbare, pe măsură ce învăţăm lucruri noi. Realizez acum, la ceva vreme după ce am citit cartea asta, că mi-ar fi al naibii de greu să explic cum funcţionează creierul, probabil pentru că n-am creat destule cadre de referinţă pe acest subiect sau pentru că multe or fi fost poate temporare. Oricum, exact, exact nu ştie nimeni cum funcţionează, deşi ştiinţa a progresat impresionant în ultimele decenii. Dar teoriile propuse de Jeff Hawkins şi echipa din spatele lui sunt fascinante şi nu se opresc la explicarea funcţionării neocortexului. Se extind, de exemplu, la încercarea de a crea inteligenţă artificială funcţionând după aceleaşi principii, mult superioară tehnologiei pe care o numim astăzi “inteligentă”. Ultima parte a cărţii cuprinde câteva eseuri despre inteligenţa umană, credinţele false şi cât de uşor ne lăsăm păcăliţi de manipulare, riscurile conflictului dintre neocortex şi creierul vechi (supranumit şi reptilian, dar nu sunt convins că e termenul medical consacrat) sau tehnologiile care ar putea să combine creierul uman cu inteligenţa artificială. Super interesant.

Raluca Nagy – Un cal într-o lume de lebede. Iniţial am scris “o superbă carte românească”, după care am realizat că ar fi putut fi scrisă la fel de bine în orice limbă şi chiar am verificat că nu a fost tradusă, căci autoarea, deşi româncă, cred că trăieşte la Bruxelles. Povestea este despre experienţa unei tinere femei care se mută pentru o vreme în Japonia, lumea de lebede, atât de diferită de Europa noastră cabalină. În fine, până la urmă înţelegi că şi lebedele astea sunt de mai multe feluri, mai ales dacă te uiţi la ele mai de aproape sau ţi le descrie un scriitor talentat.

Mirel Bănică – Bafta, Devla şi Haramul. Studii despre cultura şi religia romilor. Eram de mult curios să aflu mai multe despre romi, cultura şi obiceiurile lor. Cartea asta, deşi a fost interesantă şi plină de informaţii utile, a fost mult prea “academică” pentru mine, mai degrabă ţintind un public extrem de specializat în etnologie, antropologie sau religie. După părerea mea, pe care am mai prezentat-o şi înainte, când studii academice sunt publicate în cărţi destinate publicului larg e nevoie de un efort rezonabil de adaptare atât a mesajului cât şi a fluidităţii “poveştii”. Altfel, cititorul profan se pierde în supermarketul de studii ştiinţifice şi mesajul prea savant, care nu înseamnă neapărat valoros în orice context, nu-l atinge, sau nu destul.

Saul Bellow – Trăieşte-ţi clipa. O mai citisem o dată, acum mulţi ani, lucru pe care l-am realizat după primele pagini. Dar cum capacitatea memoriei mele şi-a atins deja limitele şi deci creierul a început să scrie chestii noi peste date mai vechi m-am bucurat de carte aproape ca prima oară. Până la urmă, e o capodoperă americană de la un scriitor de Nobel. Să nu uit, v-o recomand!

J.D. Salinger – De veghe în lanul de secară. Cartea asta, spre deosebire de romanul lui Bellow, are o poveste diferită. Am cumpărat-o de trei ori – prima dată, cred, prin anii 90 – dar abia acum am reuşit s-o citesc. Dincolo de faptul că e o altă capodoperă americană pe care oricine ar trebui să o citească, am fost uimit de cât de contemporană o simţi. Eroul principal nu e din generaţia “millennials”, cel puţin nu din mileniul ăsta, dar ar fi făcut minuni cu un cont de instagram.

Susan Choi Exerciţiu de încredere. O carte superbă, care a luat National Book Award în 2019. O poveste care te ajută să înţelegi de căt de mult efort dar şi de cât de mult noroc, până la urmă, e nevoie pentru a clădi o fiinţă umană completă, matură şi echilibrată. Cât de greu este să convingi, să îndrumi şi să educi şi cât de uşor e să-l faci pe un adolescent să-şi piardă calea, adesea pentru totdeauna.

Asta e a doua carte a lui Serhii Plokhy pe care o citesc, după extraordinara Nuclear Folly, o carte de istorie despre criza rachetelor nucleare sovietice din Cuba care se citeşte cu sufletul la gură, aproape ca un roman de aventuri. Domnul Plokhy, născut în Rusia, este ucrainean din estul Ucrainei, zonă aflată acum, parţial şi să sperăm temporar, sub ocupaţie rusească. Este profesor de istorie la Harvard, specializat în istoria Ucrainei, a Europei de Est şi a fostei URSS.

Bănuiesc că întrebarea, curiozitatea generală – dealtfel motivul care m-a făcut şi pe mine să citesc cartea – este dacă există vreun sâmbure de adevăr în pretenţiile ruşilor că Ucraina nu e cu nimic diferită de Rusia, că este doar “Rusia mică”, în fapt acelaşi popor care s-a îndepărtat un pic de matcă după colapsul URSS şi şi-a pierdut busola sub presiunea “occidentalilor” şi a trădătorilor de neam. O să încep prin a spune că în lumea de astăzi, bazată teoretic pe legi, tratate şi drept internaţional, consideraţiile istorice şi controlul efemer al unui stat asupra unui teritoriu ar trebui să conteze foarte puţin şi în situaţii cu totul excepţionale. Ucraina nu este una dintre aceste situaţii. Istoria ei, dealtfel, nu e foarte diferită de cea a României, Bulgariei, Poloniei, Moldovei sau statelor baltice, aflate mereu în calea marilor imperii, fiind temporar cucerite de acestea, absorbind influenţe care le-au marcat evoluţia dar nu le-au schimbat fundamental structura şi nici nu le-au înfrânt dorinţa de a deveni naţiuni independente. Ucraina a fost, ca şi România, în mijlocul furtunii pentru multe secole. Încă mai e. Au trecut peste ei perşii, romanii, multiple neamuri migratoare, vikingii, lituanienii, polonezii, tătarii, otomanii, austro-ungarii, ruşii, nemţii, sovieticii şi, din nou, ruşii. Au fost perioade când cazacii lor au reuşit să le ţină piept agresorilor ori să se alieze, vremelnic, cu unii sau cu alţii. Dar şi-au păstrat limba şi şi-au consolidat identitatea, cu toate diferenţele care încă persistă. În ciuda agesiunii ruse de după 2014 – sau poate tocmai de aceea – dorinţa de a rămâne în graniţele actuale ca un stat independent este mai puternică decât oricând.

Limba ucraineană este o limbă diferită de rusă. Este o limbă slavă, la fel ca poloneza şi bielorusa (cu care se aseamănă cel mai mult). E adevărat că în Ucraina se vobeşte mult limba rusă, mai ales în zonele industriale din est, care au atras după 1800 mulţi muncitori din Rusia, motivul principal fiind că ţăranii ucraineni o duceau mult mai bine decât cei ruşi şi nu erau atraşi de locurile de muncă ale marilor oraşe. Perioadele îndelungate în care limba ucraineană nu a fost acceptată oficial sau învăţată la şcoală şi-au spus şi ele cuvântul. Dar folosirea limbii ruse sau chiar originea rusă nu înseamnă automat o atitudine pro-rusă. Imensa majoritate a cetăţenilor ucraineni nu-şi doreşte republici separatiste sau alipirea la Rusia, nici măcar în zonele cu minorităţi ruse puternice (cum e Harkov, de exemplu).

Ruşii au, adesea, un mod deosebit de a-şi arăta dragostea pentru fratele “mai mic”. Cele mai evidente cazuri au fost în 1932-1933, când ţăranii ucraineni au fost lăsaţi să moară de foame pentru că se împotriveau colhozurilor. Aproape 4 milioane de oameni au pierit. Încă un milion avea să moară de foame după ’45, din aceeaşi politică înţeleaptă şi iubitoare a tătucului Stalin. Mai sunt, apoi, sutele de mii de exilaţi în Siberia, cei ucişi pur şi simplu sau deportarea aproape completă a minorităţii tătare, până atunci majoritară în Crimeea. Un alt exemplu prezentat pe larg este felul în care URSS i-a tratat pe ucraineni când a explodat reactorul nuclear de la Cernobîl. Ultima dovadă de sadism imperial, dar fără îndoială nu cea din urmă, este “denazificarea” cu tunul a blocurilor de locuinţe din cartierele marilor oraşe ucrainene, însoţită de mutarea maşinilor de spălat în Rusia, probabil pentru exorcizarea influenţei UE. Cum să nu-i iubeşti!

Cartea domnului Plokhy nu ocoleşte subiectele sensibile ale istoriei naţionale. Sunt expuse pe larg abuzurile comise asupra minorităţii evreieşti în diverse epoci istorice, indiferent cine au fost agresorii. Într-o zonă extrem de complicată şi de sensibilă, autorul încearcă să facă deosebirea dintre naţionaliştii ucraineni care doar şi-au apărat ţara şi extremiştii de sorginte nazistă, responsabili pentru crime abominabile împotriva, în special, a minorităţii evreieşti. Chiar şi România este menţionată în acest context. Am tradus fragmentul, deoarece este un subiect foarte rar menţionat în istoriografia românească : “Dictatorul român Ion Antonescu – care a recucerit nordul Bucovinei şi Basarabia, pe care Stalin îl forţase să le cedeze în 1940 şi a preluat deasemenea controlul Odesei şi a unei părţi a Podoliei – i-a tratat pe evrei cu aceeaşi brutalitate ca mentorii săi nazişti. În Octombrie 1941 (…) Antonescu a ordonat execuţia a 18.000 de evrei ca represalii pentru demolarea clădirii care găzduia garnizoana românească din Odesa (…), eveniment în care şi-a pierdut viaţa un comandant militar român de rang înalt. Per total, între 115.000 şi 180.000 de evrei au pierit în timpul ocupaţiei româneşti în Odesa şi împrejurimi”.

Ştiu deja care va fi următoarea carte scrisă de Serhii Plokhy pe care o voi citi: istoria accidentului de la Cernobîl.

Mi-am promis să nu mai rămân aşa de mult în urmă cu recomandările de carte, dar se pare că e greu să ţin pasul. Nici măcar faptul că am citit mai puţin lunile astea nu a ajutat. Poate o să scriu despre asta sau poate că nu voi găsi energia necesară. Deci, după multe luni, iată lista cu numărul 12:

Tim Marshall – The Power of Geography. Mi-ar plăcea să existe o analiză similară celor din cartea asta pentru fiecare ţară de pe glob. Dacă ai o curiozitate anume asupra lucrurilor importante care definesc prezentul şi viitorul unei ţări, fie ele evenimente istorice, un anume context geopolitic, atuuri economice sau un potenţial pe care ţara respectivă se poate baza, genul ăsta de abordare ar ajuta enorm. Suficient de generală ca să nu se afunde în detalii interne care-ar blura imaginea corectă. Punând lucrurile în contextul global şi istoric de care trebuie să ţinem cont. Dar, în fine, asta ar însemna de-a dreptul educaţie, o chestie mult mai greu de digerat ca tictoacele.

Cartea conţine analize pentru zece ţări. Dincolo de interesul pentru o ţară sau alta, felul în care se face analiza ne poate inspira şi pregăti pentru viitoarele noastre peregrinări.

Dan Lungu – Pâlpâiri. E doar impresia mea că se scrie din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai bine în limba română? Am descoperit în ultimii ani câţiva scriitori extraordinari despre care am scris şi pe aici. Mă refer, evident, la cei din noua gardă, nu la cei deja consacraţi pe care îi descopăr eu prea târziu. La Dan Lungu am ajuns întâmplător, i-am luat pur şi simplu cartea de pe raftul Cărtureştiului. N-am mai citit de mult un roman despre lumea satului românesc şi trebuie să recunosc că nu mă aşteptam să descopăr o imagine complet diferită de cea tradiţionalistă, să o numim nostalgic-semănătoristă. Autorul ne propune o imagine a satului de astăzi prin prisma unui intelectual din altă lume, un explorator şi un misionar care vede bine, descrie bine ce vede, dar nu simte şi nu empatizează natural cu acest micro-univers al satului românesc contemporan. Dacă vreţi ceva diferit de Moromeţii, asta-i o variantă foarte interesantă. Cealaltă e Las Fierbinţi, dar, în fine, vorbeam de citit…

Julian Barnes – Sentimentul unui sfarsit. O poveste superb scrisă, care a luat Man Booker Prize în 2011. Un roman despre cât de imprevizibile pot fi incursiunile în propriul trecut, atunci când mintea de acum se confruntă nu numai cu secvenţe care lipsesc sau doar au fost uitate, dar şi cu amintiri croite de o minte adeseori diferită.

Jan Cornelius – Al doilea e Chaplin. Cică la un moment dat unul dintre studiourile americane de film a organizat un concurs de imitatori ai lui Charlot, personajul genialului Charlie Chaplin (actorul meu preferat din toate timpurile). La concurs a participat, incognito, însuşi Chaplin. A ieşit pe locul doi. Am început cu povestioara care dă titlul cărţii, dar sunt nenumărate alte povestiri spumoase despre viaţa de emigrant român în Germania, de la un scriitor pe care îl descopăr cu mare plăcere.

Goncalo Tavares – Ierusalim. O carte greu de citit, pe care nu o poţi lăsa din mână, urmărind traiectoriilor aparent incontrolabile ale unor oameni care par a fi totuşi controlaţi de soarta ce-i aduce împreună într-o noapte nebună.