Emma e chelneriță la o tratorie. Gabi cântă la acordeon de dimineață până seara, două canale mai încolo. Veneția moare dar dragostea lor va dăinui veșnic. Cheia e în siguranță, pe fundul canalului.

Periboina e un capăt de lume. Un locușor abandonat pe o limbă îngustă de nisip între lac și mare, ascuns în stuf și apărat de miliarde de țânțari care pot recunoaște un orășean încă de la ieșirea din sat, de la Vadu. Dacă nu știți locurile și oamenii probabil că nu veți putea ajunge acolo. Ceea ce e bine, pentru că din experiența celor căteva escapade pe care le-am făcut acolo mereu cu aceiași buni prieteni, e nasol să împarți paradisul cu necunoscuți. Continue reading “Periboina” →

E sâmbătă după-amiază și au ieșit și ei, ca porumbeii, la un fast food în oraș. Dar fast food de-adevăratelea pentru că cine nu mănâncă rapid rămâne flămând, că acu’ vine băiatul ăla de la McDonalds să strângă tava.

Mi-am propus să public în fiecare weekend o fotografie care mi-e dragă. Pe cea de săptămâna asta am făcut-o acum mai bine de 10 ani. Era sfârșit de vară, veneam din concediu de la mare și mergeam spre Tulcea dar ne-am hotărât să ne oprim să vedem cetatea Enisala.

Locul e fabulos. Cocoțată pe un vârf de deal, cetatea strajuiește cele două lacuri, Babadag și Razelm, și a fost, pe rând, garnizoană militară bizantină, genoveză, turcească, valahă pe vremea lui Mircea cel Bătrân și din nou otomană. Continue reading “Enisala” →

Îmi place să fotografiez. Întotdeauna mi-am dorit să fac fotografii frumoase și, de-a lungul timpului, am mai și nimerit câte o imagine inspirată. Cele mai multe sunt făcute înainte de apariția aparatelor digitale, pe vremea când întâi gândeai și-abia apoi apăsai pe butonul declanșatorului căci un film avea doar 36 de poziții.

În fine, ca să faci fotografii rezonabile ai nevoie, evident, de un aparat de fotografiat suficient de bun, de cunoștiinte pentru a-l opera și de un pic de simț artistic. Și mai ai nevoie de ceva – și aici e marea mea problemă – trebuie să te trezești de dimineață, când lumina e caldă, când atmosfera e clară, când soarele nu ucide cu umbrele lui perpendiculare chiar și cel mai inspirat fior artistic al omului aflat în concediu. Continue reading “Grafitti pe zidul Berlinului” →

O imagine pe care am surprins-o acum câțiva ani, când stăteam încă în România. Îmi amintesc locul unde am fotografiat-o, grădina botanică “Vasile Fati” din Jibou, Sălaj, într-o superbă după-amiază de început de aprilie. Tot ce am reținut la vremea respectivă, în timpul vizitei, a fost că micul copăcel era de origine japoneză. Așa că pentru a afla mai multe amănunte despre el a trebuit să caut pe Google imagini cu copaci japonezi infloriți.  Ei bine, cred că l-am identificat: este un gutui japonez (Chaenomeles japonica).

Am surprins o imagine care încearcă să redea – modest față de ce-au văzut ochii – frumusețea apusurilor de soare din preajma Bienne-ului acum, la început de Aprilie.  Un copac frumos de pe malul râului Aare, cu linia munților Jura în fundal, după care numai ce s-a ascuns soarele.

Pe un stâlp din stația de metrou Berceni cineva – un îndrăgostit visător, fără îndoială – a lăsat un mesaj sperând că EA va înțelege cât de mult înseamnă pentru EL.

O fi văzut ea mesajul? O fi înțeles că i se adresează? Știe oare cine e acel misterios Alex?

Între timp un scurt și devastator comentariu a apărut alături de mesajul inițial. Să vină oare de la un cinic anonim? Dar dacă e cineva care îi cunoaște pe cei doi?

Dar dacă e chiar EA?

E deja Martie la Bienne și dacă cele câteva minute de soare nu te fac să simți că  a venit primăvara cu siguranță o vor face entuziasmul și energia sutelor de păsări care au aterizat pe lac la o șuetă, la o vrăjeală, la o plimbare sau, de ce nu, la un snack oferit cu generozitate de bienezii de pe mal.

Am ieșit sâmbăta trecută la o plimbare prin Berna. Era un soare superb, deși termometrul abia dacă se ridica un pic peste zero. Și cum soarele e marfă rară în Elveția la sfârșit de Februarie toată lumea a ieșit să se bucure de el. Trecând pe Kramgasse, poate cea mai celebră stradă a Bernei, mi-au căzut ochii pe două fete care se mutaseră cu cafelele, parțial înfășurate în pături, în rama unei ferestre mari de la primul etaj al unei clădiri vechi, doar câteva numere mai sus de fostul apartament al lui Einstein, astăzi muzeu.

Vine, vine primăvara!