Mi-am propus să public în fiecare weekend o fotografie care mi-e dragă. Pe cea de săptămâna asta am făcut-o acum mai bine de 10 ani. Era sfârșit de vară, veneam din concediu de la mare și mergeam spre Tulcea dar ne-am hotărât să ne oprim să vedem cetatea Enisala.
Locul e fabulos. Cocoțată pe un vârf de deal, cetatea strajuiește cele două lacuri, Babadag și Razelm, și a fost, pe rând, garnizoană militară bizantină, genoveză, turcească, valahă pe vremea lui Mircea cel Bătrân și din nou otomană. A decăzut odată cu inchiderea accesului dinspre mare, când Razelmul a devenit din golf la Marea Neagră doar un lac. Abandonată fiind de către turci a scăpat nedistrusă de-a lungul nenumăratelor războaie turco-ruse care au măturat Dobrogea.
Mai aproape de București să fi fost ar fi atras neîndoielnic, cu aerul ei misterios, dacologi, ioghini, șamani moderni și mai știu eu ce alte grupuri de ciudați. Dar fiind în Dobrogea aceea izolată dintre deltă și mare rareori vezi turiști prin zonă, așa că te poți bucura în liniște de natură și de șuieratul continuu al vântului. Aș putea sta în locul ăla zile întregi, doar mutăndu-mă dintr-un loc în altul pentru a schimba perspectiva. Înspre est vezi Razelmul, imens, unindu-se poate undeva cu marea. De câte ori am fost acolo m-am întrebat dacă veodată poți vedea marea din locul ăla. Îmi place să cred că am văzut-o, de fapt, dar ochiul meu nu a știut să separe apele dintre tonurile alea superbe de albastru. Spre nord și spre vest vezi lacul Babadag și rețeaua de canale piscicole dintre cele doua lacuri în care, odată, am prins cei mai mulți și mai mari pești din viața mea. Spre sud, la poalele dealului, e satul Enisala iar mai departe, ascuns misterios în mijlocul pădurilor Babadagului, oarecum la înălțime, sătucul Visterna, izolat de tot și de toate.
Dacă există cu adevărat o falie în timp, un loc prin care să te poți strecura nevăzut în alt veac, atunci cu siguranță locul acela ar trebui căutat prin cetățuia din vârful acelui deal. Căci rătăcind printre ruinele ei n-ai fi foarte surprins să vezi apărând câțiva ieniceri de după un zid ros de vreme.
APort 