Periboina e un capăt de lume. Un locușor abandonat pe o limbă îngustă de nisip între lac și mare, ascuns în stuf și apărat de miliarde de țânțari care pot recunoaște un orășean încă de la ieșirea din sat, de la Vadu. Dacă nu știți locurile și oamenii probabil că nu veți putea ajunge acolo. Ceea ce e bine, pentru că din experiența celor căteva escapade pe care le-am făcut acolo mereu cu aceiași buni prieteni, e nasol să împarți paradisul cu necunoscuți. E suficient că vezi, departe în zare, coșurile alea fumegânde ale rafinăriei Petromidia ca să știi cam pe unde este granița infernului. Petromidia luminează cerul și noaptea și chiar și așa Periboina are probabil cel mai plin de stele cer de pe lumea asta. Genul ăla de cer sub care se țes povești incredibile, ce cad adesea în uitare înainte de răsăritul soarelui.
Fotografia de mai sus, palidă digitizare a originalului ce șade într-un album din apartamentul nostru de la București, surprinde cea mai grozavă furtună ce mi-a fost dat să văd vreodată. Culorile amenințătoare ale cerului și mării, vântul, fulgerele care brăzdau orizontul simultan de-a lungul întregului orizont, zgomotul infernal al tunetelor, toate împreună într-un spectacol al naturii dezlănțuite de un dramatism impresionant. Am uitat să spun că iubesc furtunile și îmi place ploaia.
Niciodată plaja nu a fost mai frumoasă ca în ziua aceea.
APort 