Inițial am vrut să includ o mică recenzie a acestei cărți în episodul 23 al “Ce cărți bune am mai citit”. Dar m-am lungit și mi-au venit idei așa că am decis să scriu separat despre ea. Eu am citit versiunea în engleză, între timp a apărut traducerea în română la editura Litera, sub denumirea “De ce se prăbușesc imperiile”.

Face carieră în ultimii ani opinia larg împărtășită că civilizația vestului se prăbușește accelerat sub invazia imigrației, a decăderii morale a elitelor și a pierderii “valorilor tradiționale” sub atacurile perverse ale minorităților de tot felul. Sunt foarte mulți cei ce cred lucrurile astea, ba chiar sunt mulți istorici care susțin că imperiul roman, de exemplu, ar fi dispărut din aceleași motive (fără legătură directă, dar teoria a fost recent transpusă în film în Gladiator 2). Sunt la fel de mulți cei ce cred că încă e posibil să facem civilizația vestului great again, ca să citez din clasici. Dar e posibil, oare, când nu înțelegem corect simptomele și încercăm să ne tratăm de altceva?

Autorii acestei cărți vin cu o nouă teorie. Peter Heather este istoric, profesor universitar și specialist în istoria imperiului roman. John Rapley este profesor, specializat în dezvoltare economică globală și istorie economică. Împreună fac o paralelă foarte interesantă între cauzele care au dus la dispariția imperiului roman și lucrurile care se întâmplă astăzi și par să ducă la o mare resetare geopolitică. În viziunea autorilor nu atacurile barbarilor asupra granițelor au slăbit imperiul roman. Din contră, ceea ce a grăbit declinul au fost mai degrabă schimburile comerciale dintre imperiul bogat și barbarii din proximitatea frontierelor. Comerțul a dus, în timp, la dezvoltarea zonelor periferice și la apariția a noi poli de putere politică și financiară, cu pretenții din ce în ce mai mari față de puterea Romei. Bogații provinciilor romane, în încercarea lor de a-și păstra averile, le-au făcut loc noilor prinți vecini, cedând părți din largile lor moșii contra protecției militare. Ceea ce a însemnat din ce în ce mai puțini bani în vistieria imperială, generând acea mișcare centrifugală care a afectat încrederea cetățenilor, slăbirea armatei și, în final, disoluția accelerată, politică și administrativă, a autorității imperiale.

Cei care compară efectul imigrației din Europa de vest cu atacurile barbarilor asupra imperiului roman comit o mare eroare și cad pradă propagandei. Migratorii dispuneau de armate și veneau să cucerească. Valurile de imigrație vin în Europa pentru că există oportunitate, practic pentru că e nevoie de ei pentru a susține o demografie în scădere accelerată, o creștere care cere din ce în ce mai multă forță de muncă în domenii pentru care localnicii și-au pierdut interesul. Europenii găsesc ușor job-uri mai bune iar bunăstarea generală le permite multora să nu muncească (sisteme de suport, pensionări prea devreme, job-uri care sunt mai degrabă sinecuri). Două exemple opuse sunt relevante: marele imperiu american s-a ridicat pe imigrația masivă europeană și în doar câțiva ani a ajuns să domine lumea. La polul opus se află Japonia de astăzi, care a refuzat complet imigrația, deși a pierdut 25% din PIB în ultimii 30 de ani și are datorii publice masive, în principal pentru că are o populație îmbătrânită și în descreștere accelerată. Mulți tineri japonezi decid astăzi să emigreze, găsind salarii și condiții economice mai bune în Koreea sau în alte state asiatice.

Echivalentul întăririi barbarilor de la marginea imperiului roman este procesul de dezindustrializarea a societăților occidentale și externalizarea producției către marginalii din sudul global sau din estul european (ceea ce le reduce bugetele naționale). China este deja o putere mondială, India vine din urmă iar Polonia, de exemplu, chiar și România, au crescut masiv în ultimele decenii. Aceste creșteri au venit, parțial, pe seama bunăstării din unele zone ale statelor occidentale.

E posibilă dispariția unui imperiu fără conflict și fără declin economic accentuat? Europa occidentală dovedește că se poate. Colaborarea în găsirea unui echilibru este esențială. Comerțul aduce prosperitate și pace. Este exact ce refuză să facă imperiile care-și pierd influența, Rusia și SUA. Asta nu le va opri căderea, ba din contră, o va accelera.

Mă grăbesc să termin recenziile de carte și să ajung la zi, conștient că mâine e luni și vine vremea să băgăm iar capul la fund. Cine știe când o să mai am timp de scris și chiar și cu cititul o să fie mai greu. Doamnelor și domnilor, ultimele cărți citite în 2024:

Cristian Manolachi – Revolverul arhanghelului

Constatăm și ne oripilăm că ne bântuie din nou strigoiul căpitanului Zelea-Codreanu, în fruntea legiunilor sale de moroi neîngropați. După război, comuniștii au ratat spectaculos ocazia de a face distincție între gardiștii criminali, cei ce le-au fost complici lor sau naziștilor și lumea veche a regatului României, cu partidele și elitele ei imperfecte dar încă democratice. Comuniștii au umplut de-a valma pușcăriile cu oameni de toate felurile. Mulți au plătit complet nevinovați așa cum alții au scăpat deși n-ar fi trebuit, adesea strecurându-se în noul partid comunist. Istoria predată în școală a vorbit puțin și oarecum în șoaptă despre crimele odioase ale legionarilor – și despre partea noastră de vină în coșmarul Holocaustului. După revoluție, am ratat din nou șansa de a ne curăța nu numai de comunism dar și de influența unui neo-legionarism care a renăscut. Ne-am înghesuit să cumpărăm cărțile republicate ale lui Eliade, Cioran, Noica și Nae Ionescu, fără să înțelegem sau să ne pese că sunt oameni care și-au pus talentul în slujba unor criminali și au îndemnat la prigonirea unor oameni fără altă vină decât cea de a se fi născut evrei sau țigani. Am fi putut măcar să luăm aminte – și să înțelegem ce au greșit. De-aia suntem și astăzi bântuiți de strigoii gărzii de fier și de-aia, cum zicea Eugen Ionescu, ne rinocerizăm pe zi ce trece.

Cartea lui Cristian Manolachi despre mișcarea legionară este una dintre cele mai bune mărturii ale unei ideologii care a făcut și continuă să facă mult rău României. Sunt documentate crimele rămase nepedepsite ale capilor legionari, barbaria doctrinei și cultul crimei și al jertfei printre membrii de rând, complicitatea mai mult sau mai puțin interesată a diverșilor potentați dar și larga susținere pe care au avut-o printre cetățenii needucați sau intelectualii atinși de noua religie a fanatismului politic. Dintre toate faptele lor, nu puține, care contrastau izbitor cu ideologia propovăduită a omului nou – legionarul integru și credincios, mereu cu crucea pe piept – acest cult al crimei este cel mai șocant. Așa se și termină cartea, cu acel biblic ‶Să nu ucizi!‶ pe care legionarii ortodoxiști l-au înecat în sânge de evreu, de țigan sau de ‶jidovit‶ (probabil varianta interbelică a actualului soroșist).

Yascha Mounk – The identity Trap

Trăim o vreme în care radicalismul politic e din nou la mare modă. Iar realitatea tristă este că obtuzitatea unei ideologii radicale, înainte să producă reacția marcantă a oamenilor responsabili, crează, ca în fizică, o radicalizare similară de semn opus. Am început cartea asta crezând că o să citesc despre capcana politicilor identitare ale suveraniștilor. Am descoperit surprins că este despre exact opusul – o amplă analiză a dezvoltării ideilor pe care extrema dreaptă le-a numit, cinic, ‶woke‶ și pe care autorul le numește, academic, ‶sinteza identitară‶. Originea fenomenului se găsește în diversele mișcări pentru drepturi civile, fie ele ale negrilor americani, feministe sau ale diverselor minorități sexuale. Dezămăgirea creată de persistența inegalităților sociale, chiar după aparenta restabilire a egalității în fața legilor, a produs un curent de gândire care contestă, printre altele, importanța realității obiective, bunele intenții ale majorității, posibilitatea comunicării și înțelegerii între diversele grupuri identitare sau șansele reale de a depăși aceste diferențe. Curentul promovează soluții cum ar fi segregarea grupurilor minoritare pentru protejarea lor (reducerea inegalităților prin separarea identitară a grupurilor?!?!) sau politicile care impun o abordare ‶echitabilă‶ față de cea doar egalitară – cu alte cuvinte o politică de discriminare pozitivă care să reducă decalajele dintre majoritate și minoritate. Acolo unde au fost implementate astfel de politici ele nu au adus progresul scontat – ba dimpotrivă, au produs o reacție puternică de respingere care a adâncit și mai mult diviziunile între grupuri și a alimentat vederile extremiste. Autorul argumentează excelent că soluțiile pentru inegalitățile încă existente stau în efortul de a reglementa eficient egalitatea prefectă în fața legii, indiferent de identitatea persoanei, o meritocrație reală, un efort mărit de integrare a grupurilor identitare diferite, o separare clară între problemele, de exemplu, produse de rasism și cele socio-economice comune tuturor minorităților. A accepta că societățile noastre sunt încă injuste și imperfecte, a lupta pentru o lume mai bună, rareori presupune o abordare radicală. E nevoie de inteligență, perseverență și răbdare, calități care din păcate nu stau pe toate gardurile în zilele noastre.

Tudor Ganea – Cântecul păsării de plajă

Nici nu știu de când exact stă cartea asta la mine în bibliotecă. Dar acum, că l-am descoperit pe Tudor Ganea, sunt convins că următoarea își va găsi calea pe lista scurtă, fără să mai stea la coadă. Cartea mi-a plăcut enorm deși mi-a scurtat semnificativ o noapte, căci n-am putut s-o las și să mă culc. Am retrăit alături de autor perioada ‶sălbatică‶ a anilor 90, ba chiar m-am întrebat dacă nu ne-om fi intersectat vreodată, întâmplător, prin zona aia din Constanța sau pe plaja adesea pustie (atunci, cel puțin) dintre Pescărie și Faleza Nord. Sigur n-am avut ghinionul de-a mă întâlni cu unele dintre personajele sale, a căror existență zbuciumată autorul o evocă literar într-o manieră care face Cântecul păsării de plajă una dintre cele mai bune cărți în limba română pe care le-am citit vreodată.

George Saunders – Pastoralia

E a doua carte a lui George Saunders pe care o citesc, după excelenta Lincoln între vieți. Mi-au plăcut chiar mai mult povestirile ‶Pastoraliei‶. Decorurile se schimbă de la una la alta, ai putea avea impresia chiar că nu toate ne sunt contemporane sau chiar că unele ar putea fi SF-uri distopice ale unui mâine scăpat de sub control. Dar știi permanent despre ce lume este vorba, chiar privită din unghiuri diferite. Lumea mizerabilă a sărăciei care alienează, cea fără speranță și fără viitor. Lumea care-și permite rareori luxul vreunui reper moral – și-atunci doar pentru a-și dovedi, din nou, că nu de-acolo vin soluțiile ci din efortul permanent de a încasa, de a răbda și de a te autoamăgi că acolo unde ești e soartă și nimic altceva. O lume privită printr-o lupă care redă, fără milă, fiecare detaliu. Superbă carte!

Am citit niște cărți extraordinare în ultima vreme. Inițial am zis să le trec pe toate în recenzia asta, dar ar fi păcat și lipsit de respect să le înghesui de-a valma aici deci va urma, în curând (sper), și episodul 21.

Amin Maalouf – Cruciadele văzute de arabi

Asta a fost prima carte despre cruciade pe care o citesc, s-a întâmplat să fie scrisă de un parizian născut în Beirut, adică într-unul din locurile atât de disputate de cruciații creștini din Europa, de creștinii imperiului bizantin și de numeroasele triburi și monarhii musulmane. Povestea ne poartă de-a lungul a 200 de ani, din 1099, anul venirii în Siria a primilor cruciați și până în 1291, anul cuceririi de către musulmani a ultimei redute creștine. Este imposibil să nu faci o paralelă între acele vremuri și istoria contemporană, la fel de plină de conflicte ca acum un mileniu, în aceeași zonă care cuprinde astăzi statele moderne ale Siriei, Libanului, Israelului, Palestinei și, parțial, Egiptului. Aceleași rivalități și trădări între facțiunile musulmane, aceleași alianțe temporare și surprinzătoare între adversari ireconciliabili, victorii care nu durează și, peste toate, atrocități inimaginabile comise de ambele tabere în numele religiilor pe care le propovăduiau, crime fără niciun Dumnezeu și fără niciun Allah. O carte de istorie importantă, bazată pe mărturiile istorice musulmane ale epocii, care se citește aproape ca un roman.

Bent Flybjerg, Dan Gardner – Cum se fac lucrurile mari

Bent Flybjerg este profesor universitar și o autoritate în materie de mari proiecte de infrastructură, domeniu pe care îl studiază deja de zeci de ani. Este cel care a creat, împreună cu echipa pe care o conduce, cea mai mare bază de date de proiecte semnificative din toate domeniile și de pe tot globul. Ce face diferența între un proiect finalizat la timp, care a costat cât a fost estimat inițial și care produce rezultatele pentru care a fost creat și un dezastru complet – cum ar fi, de exemplu, autostrada Transilvania a lui Năstase, începută acum 20 de ani și încă neterminată? Citind cartea realizezi că diferența e dată de multe lucruri de bun simț, deși asta nu face lucrurile neapărat simple. Project management-ul e o meserie suficient de complexă, care poate deveni imposibilă când în treabă își bagă coada orgolii, politruci sau incompetență. Sau, cum ar fi în exemplul nostru transilvan, un prim-ministru care trăiește de 20 de ani ca un fost monarh, el și odraslele lui, din ce-a reușit să agonisească în cei 4 ani de mandat.

Morten Stroksnes – Cartea mării

″Cartea mării″ este povestea unei partide de pescuit. Tulcean fiind, am auzit de-a lungul timpului multe povești de pescuit dar ″Cartea Mării″ nu are nimic de a face cu ele. Este o odă superbă închinată măreției naturii, mării și peștilor ei, comunității pescarilor norvegieni din nord și culturii care-i ține încă uniți în tradițiile, obiceiurile și felul lor unic de a trăi în armonie cu natura. Superb scrisă, ca un puzzle de mici povești mai noi sau mai vechi despre o lume multicoloră, m-a fermecat iremediabil, fără să-mi pot aduce aminte dacă până la urmă au prins peștele ăla sau cât de mare a fost.

Jenny Erpenbeck – Eu plec, tu pleci, el\ea pleacă

Întotdeauna am crezut că un mod eficient de a sparge, chiar și pentru o clipă, barajul propagandei sau ideologiilor de orice fel este prin povești emoționante, bine scrise sau bine filmate, care reușesc să trezească umanitatea mai mult sau mai puțin adânc îngropată în fiecare dintre noi. Cartea asta e un strălucit exemplu. Este povestea unui pensionar german care descoperă, încercând să ajute un grup de africani solicitanți de azil, că în spatele fiecărui ″dosar″ sunt oameni, povești, tragedii și motivații ce nu au nimic de a face cu narativele limitate ale facebook-ului, tiktok-ului sau politicienilor extremiști. Dincolo de pielea lor închisă la culoare se ascund sentimente, năzuințe sau frici cu nimic diferite de ale noastre. Nu ei sunt cei vinovați pentru neîmplinirile sau eșecurile noastre sau ale celor din țările de unde provin, doar că ei sunt, cel mai adesea, cei care plătesc scump pentru toate.

Santiago Amigorena – Ghetoul interior

Romanul descrie suferințele unui evreu polonez care a reușit să emigreze în Argentina chiar înainte ca Holocaustul să zdrobească comunitatea evreiască din care provenea. Torturat de grija pentru soarta celor rămași acasă, eroul se izolează de prieteni și familie într-un ″lagăr″ personal ridicat zi de zi din durere și gânduri negre.

Am eliminat din pix câteva cărţi care să zicem că nu mi-au plăcut – nu înseamnă că nu sunt bune, doar că nu m-au impresionat pe mine – şi uite aşa aproape că am ajuns la zi cu lista de lecturi. Iată colecţia de primăvară/vară 2024:

Catherine Nixey – Epoca Întunecării

Poate că nu e o carte pentru creştinii ultra religioşi, deşi nu ar trebui înţeleasă ca un atac la religie şi la tabuurile dogmei. O să-i avertizez pe eventualii mei cititori care ţin posturile şi merg în fiecare duminică la biserică că lucrarea conţine fragmente care îi pot afecta emoţional. Eventual, pot sări de-aici direct la cartea următoare, ca să nu-mi poarte pică pentru cărţile deviaţioniste pe care le citesc.

Chaterine Nixey, o intelectuală rafinată care provine dintr-o familie de foşti monahi, descrie epoca răspândirii creştinismului în zona Europei şi a Orientului Mijlociu. Prigonirea primilor creştini de către regii Romei se poate să fi contribuit la fanatismul ce avea să caracterizeze primele secole în care noua religie s-a răspândit în arealul mării Mediterane. Preaslăvirea sacrificiului, a vieţii de apoi, intransigenţa şi intoleranţa faţă de religiile “păgâne” ale vechilor zei, au făcut nu numai ca numărul creştinilor să crească rapid, au dus şi la distrugerea templelor, la arderea bibliotecilor, la “pedepsirea” filozofilor şi învăţaţilor care nu acceptau sau nu se supuneau necondiţionat noii dogme. Muzeele sunt pline de statui antice fără mâini, decapitate sau desfigurate brutal. Ruinele templelor greceşti nu sunt rezultatul trecerii timpului ci a zelului cu care noii creştini le-au demolat, adesea sub îndrumarea unor lideri ce sunt veneraţi până astăzi ca sfinţi. Lumea a pierdut valori inestimabile ale civilizaţiei. Ştiinţei i-au trebuit sute de ani ca să recupereze sau redescopere ce s-a pierdut în bibliotecile arse. Erudiţia şi cultura împiedicau atingerea mântuirii creştine, deci cărţile au fost interzise şi au ajuns pe foc. Cartea asta e, cumva, un semnal de alarmă. Credinţa nu presupune fanatism dar îl poate produce şi apoi manipula pentru scopuri fără Dumnezeu – iar istoria este plină de astfel de exemple nefericite.

Liviu Tofan, Stejărel Olaru – A fost ca-n filme

Fascinant subiect de care habar nu am avut, deşi am fost mare consumator de filme rulate de pe aparate video VHS, dublate în română de legendara Irina Margareta Nistor. Niciodată nu mi-am pus problema dacă proiecţiile de la Casa Tineretului din Tulcea, în anii 80, erau o afacere de stat sau (semi)clandestină, în mod clar cele ale studenţilor din Regie, de exemplu, care-şi umpleau camerele cu oameni în fiecare noapte, erau ilegale. Povestea acestei industrii bucureştene a casetelor video traduse mi-a părut la început incredibilă – cum ar fi putut atotputernica securitate sau organele de partid să tolereze o fabrică privată – şi complet ilegală – de casete video în mijlocul cartierului Primăverii? Pe măsură ce parcurgi paginile cărţii constaţi că situaţia nu a fost nicidecum doar tolerată, ea a fost controlată, protejată şi mulsă corespunzător, încă o dovadă că business leadership-ul dovedit după 90 de securiştii de frunte ai ţării s-a copt în incubatorul de “afaceri” al şmenarilor şi bişniţarilor din vremea lui Ceaşcă.

Cristian Teodorescu – Bucuresti, marea speranta

“Bucureşti, marea speranţă” ar putea fi povestea Vasilicăi şi a lui Tiberiu, ajunşi în 1916 la Bucureşti din satul lor transilvănean, puţin înaintea trupelor germane care aveau să ocupe oraşul. Zic ar putea fi pentru că atenţia ne este permanent distrasă de ce se întâmplă în fundal, în Bucureştiul acelor vremuri, de până la urmă nu mai ştii exact cine-i personajul principal. Oraşul ştie până astăzi să-şi ia tributul de energie cu permanenta lui forfotă uşor crizată. Or fi fost vremurile alea speciale, dar cartea lui Cristian Teodorescu te ajută să recunoşti cu plăcere şi oraşul de astăzi, cu amalgamul lui condimentat de mitici, dudui, iubiri, trădări, curaj, laşitate şi multe, multe altele. Bucureşti con todo, ar zice şaormarul din centrul vechi.

Jonathan Coe – Middle England

Un roman extraordinar despre nebunia colectivă reprezentată de Brexit, care urmăreşte vieţile câtorva oameni înainte, în timpul şi după celebrul şi nefastul referendum. Scrisă într-un stil modern, care îmbină ingenios umorul, drama şi compasiunea faţă de propriile personaje, ar putea să facă, prin puterea literaturii de calitate, ceea ce n-a reuşit corul vocilor rezonabile – mai mult, oneste şi educate – care a încercat să convingă societatea britanică de greşeala părăsirii Uniunii Europene. Am, totuşi, un feeling că majoritatea suporterilor Brexit-ului nu prea se omoară cu cititul.

J.M. Coetzee – Polonezul

Cred că “Polonezul” e ultima carte publicată de J.M. Coetzee, unul din scriitorii mei preferaţi. Un roman al scriitorului ajuns la maturitate deplină, despre o matură şi frumoasă poveste de dragoste.

Gabrielle Lyon – Sănătatea muşchilor

Doamna Lyon a cam lungit-o cu cartea asta, vă dau eu aici varianta prescurtată a teoriei domniei sale şi vă salvez câteva zile de citit: dacă vreţi să fiţi sănătoşi trebuie să vă menţineţi muşchii sănătoşi, deci e nevoie de multă (foarte multă !!!) proteină de calitate, ceva carbohidraţi dar nu prea mulţi, calorii cât să nu o luaţi la deal cu kilele şi, evident, de exerciţii fizice cu greutăţi. Dacă vreţi mai multe detalii o găsiţi pe youtube, deci nu e nevoie să citiţi toată povestea.

Morgan Housel – The Psychology of Money

Cartea asta este, de departe, recomandarea mea numărul unu pentru oricine doreşte să înţeleagă fenomenul complex al banilor şi felul diferit în care fiecare dintre noi se raportează la el. Definind independenţa personală (fac ce vreau, când vreau, cât vreau cu timpul meu) ca măsură a bunăstării financiare, autorul defineşte câţiva paşi simpli care pot duce la această stare. Priviţi din punctul ăsta de vedere şi veţi constata că maşinile, casele de vacanţă şi chestiile de lux cumpărate cu bani împrumutaţi reprezintă exact opusul independenţei financiare. Lucrarea asta ar trebui să fie predată la liceu şi cumva sumarizată, în multiple mijloace media, pentru toate generaţiile care nu au avut şansa unei educaţii financiare, cu consecinţele vizibile peste tot. Între timp a apărut şi varianta în limba română, am văzut-o în timpul ultimei vizite la Bucureşti.

Ruth Scurr – Fatal Purity – Robespierre and the French Revolution

De mult îmi doream să citesc o istorie a Revoluţiei Franceze şi să aflu mai multe despre Robespierre, de atunci şi până astăzi probabil cel mai controversat lider al mişcării revoluţionare. Cartea asta prezintă excelent ambele subiecte şi este, dealtfel, singurul mod în care Robespierre poate fi înţeles, căci fără contextul istoric în care a trăit şi mai ales fără mişcarea revoluţionară din care a făcut parte ar fi rămas, probabil, un banal avocat de provincie, oarecum mediocru din punct de vedere intelectual sau social, în ciuda principiilor înalte şi ideilor radicale pentru epoca în care trăia. Revoluţia i-a dat şansa de a aplica aceste idei revoluţionare conservatoarei şi nedreptei societăţi franceze a sfârşitului de veac XVIII. Intransigenţa principiilor sale a făcut compromisul şi alianţa de conivenţă imposibile. Iar forţa celor care urau revoluţia, permanentul sentiment de asediu, au condus către crimele odioase din timpul La Grande Terreur. Până la urmă intransigenţa, pierderea contactului cu realitatea şi vanitatea personajului Robespierre l-au adus chiar şi pe el în faţa ghilotinei, după cinci ani tumultoşi în politica franceză. Să încerci să schimbi Franţa rămîne şi astăzi o provocare dificilă.

Timothy Snyder – Drumul spre nelibertate

Timothy Snyder este profesor de istorie la Universitatea Yale şi unul dintre cei mai mari specialişti în istoria Europei Centrale şi de Est şi a Uniunii Sovietice. În “Drumul spre nelibertate” acesta documentează infailibil procesul continuu de deteriorare a democraţiei occidentale din ultimele decenii. Acest proces a demarat, în viziunea autorului, în Rusia lui Putin, odată cu renunţarea la modelul democraţiei occidentale şi virarea treptată spre un ultranaţionalism, imperialism şi ultra-ortodoxism menit a masca cleptocraţia generalizată a statului. Iar apoi infecţia nu a încetat să se propage, adesea împinsă de propaganda rusă, de vulnerabilităţile aplicaţiilor de social media, de idioţii utili (şi trădători) din ţările occidentale. Au urmat agresiunea rusă asupra Ucrainei, începută în 2014, derivele autoritariste din Ungaria, Polonia şi Slovacia, Brexit-ul şi alegerea lui Trump, ascensiunea extremei drepte europene în Franţa, Austria, Germania sau statele nordice, adeseori cu finanţare şi “ajutor” rusesc direct. Spectaculoasă este documentarea modului în care ruşii, literalmente, l-au ajutat pe Trump să devină preşedinte, de la afacerile dubioase prin care au pompat ani de zile bani în imperiul său imobiliar până la atacurile cibernetice fără precedent din timpul campaniei electortale din 2016.

Sigur, nu am ajuns încă la capătul acestui “drum spre nelibertate”, dar nici nu dăm vreun semn că intenţionăm să ne întoarcem acolo unde ne-ar fi mult mai bine.

Minouche Shafik – Ce ne datorăm unii altora

Minouche Shafik este preşedinte al Columbia University şi fost vice-preşedinte al World Bank iar această carte propune un contract social adaptat zilelor noastre şi provocărilor pe care oamenii trebuie să le rezolve, care poate la fel de bine să reprezinte un ghid pentru orice guvern, de orice culoare şi din orice ţară a lumii, despre cum să creăm o societate mai dreaptă, care să atenueze inegalităţile dintre categorii sociale, minorităţi sau generaţii. Realizezi, citind-o, că exact genul ăsta de concepte şi soluţii ar trebui prezentate de către politicieni. În realitate lipsesc aproape cu desăvârşire, căci populismele şi problemele false sunt mult mai tentante şi mai uşor de digerat.

Etgar Keret – Haide, zboară odată

O colecţie superbă de short stories care ascund, dincolo de subiectele lor surprinzătoare, de stilul proaspăt şi de o consistentă doză de umor, o profunzime tulburătoare în a reda toate marile sentimente ale lumii.

Subtitlul acestei cărţi este: cum întreruperile din lanţurile de aprovizionare (supply chains), inflaţia în creştere şi instabilitatea politică vor scufunda economia globală. Sună sumbru, nu? Să vedem de ce zice domnul Rickards că se duce totul naibii.

Autorul se prezintă drept consultant de investiţii, avocat, inventator şi economist. Este, evident, un prolific publicist. După ce am terminat de citit “Sold Out” am realizat că mai aveam o carte de-a lui în bibliotecă, necitită: “The death of Money”, lansată în 2014 şi în care prevestea colapsul iminent al sistemului monetar internaţional. Cred că am fi aflat dacă profeţia asta chiar s-ar fi întâmplat.

Primul capitol vorbeşte despre “broken supply chains”, o chestie la care, prin natura meseriei, se întâmplă să mă pricep. Autorul identifică în mod corect războiul comercial pornit de Donald Trump împotriva Chinei drept prim factor perturbator major asupra stabilităţii fluxurilor globale de aprovizionare. Încercarea de a comanda cât mai multă marfă înainte ca noile taxe vamale americane să intre în exerciţiu a dus la comenzi uriaşe în fabricile din Asia, care au supraîncărcat liniile de producţie, apoi au perturbat pentru alte multe luni de zile transportul oceanic, disponibilitatea containerelor, capacitatea de încărcare/descărcare a instalaţiilor şi sistemelor portuare, transportul terestru. În plus, fuga după “eficienţă” cu orice preţ a afectat stabilitatea şi rezilienţa acestor fluxuri. Şi când lucrurile ar fi avut o şansă să se aşeze a izbucnit criza covid. De aici analiza autorului devine părtinitoare şi bazată pe ideile vehiculate de dreapta conservatoare americană: deciziile de a institui carantina au fost inutile şi abuzive (fals), măştile nu au fost eficiente (fals), vaccinurile nu au protejat (fals) şi nu au oprit răspândirea virusului (fals), ajutoarele financiare din timpul pandemiei au încurajat mulţi oameni să nu muncească (discutabil). Deşi măsurile împotriva răspândirii epidemiei au avut, evident şi inevitabil, un impact serios asupra circulaţiei mărfurilor, autorul ignoră factori foarte importanţi: state complet nepregătite, fără planuri clare, fără stocuri de siguranţă sau capacităţi de producţie locală pentru materiale critice, concurând în loc să coopereze, blocând egoist exportul mărfurilor sensibile, depinzând de producţia chineză, afectată la rândul ei de o politică foarte strictă şi probabil excesivă de izolare. Şi, peste toate, politizarea isterică venită dinspre extrema dreaptă.

Al doilea capitol descrie cauzele care au generat valul inflaţionist actual: războiul comercial şi taxele vamale care au mărit preţurile finale ale produselor. Dezechilibrul suplimentar dintre cerere şi ofertă ca urmare a perturbării fluxurilor de aprovizionare. “Banii din elicopter” distribuiţi generos aproape tuturor americanilor în timpul perioadelor de carantină de către administraţiile Trump şi Biden. Protecţionismul comercial al ambelor administraţii, creşterea datoriei federale prin cheltuielile sporite şi taxele reduse de către Trump şi menţinute de către Biden. Mi se pare interesant că pe când impactul lui Trump pare să fi fost cel puţin la fel de mare, Biden este cel care decontează politic inflaţia actuală. Oamenii nu par să înţeleagă că unele decizii pot avea consecinţe mulţi ani după ce ele au fost luate.

Cartea are şi un ultim capitol în care autorul îşi prezintă viziunea asupra lumii de mâine. Foarte pe scurt, se propune o coaliţie, un “colegiu” al naţiunilor “democratice”, din care sunt excluse, în mod expres, China, Coreea de Nord, Siria, Cuba, Venezuela şi Iranul. Culmea e că Rusia este lăsată undeva în zona tampon, liberă să aleagă dacă vrea să facă parte din grupul democratic, lucru aparent ciudat dar care nu m-a mirat dat fiind contextul în care a fost analizată pandemia. Este, de fapt, esenţa noii viziuni globale a ultraconservatorilor americani, aceea extrem de agresivă la adresa Chinei dar, în acelaşi timp, inexplicabil de tolerantă la adresa Rusiei şi poartă amprenta inconfundabilă a lui Donald Trump.

Să încerci o “desprindere” agresivă de China (şi o bună parte a economiei globale) pentru a crea, până la urmă, exact ceea ce Putin cere, o nouă “ordine” globală, mi se pare o strategie inconştientă care nu va duce decât la conflict, inflaţie galopantă şi exact scufundarea economiei globale pe care autorul o prezice şi pe care încearcă să o evite. Este o utopie periculoasă. Încalcă principiile pieţei libere prin intervenţia grosolană a statului. Îi coalizează pe adversari şi, mai ales, radicalizează poziţia partidului comunist chinez. Crede cineva că China, astăzi “uzina globală”, va sta şi va privi cum “Colegiul Naţiunilor” mută complet fluxuri de aprovizionare în Europa şi America de Nord? Şi-apoi, că vorbim de inflaţie, cu ce bani se vor construi în Nord toate fabricile care astăzi nu există? Inflaţia aduce dobânzi mari şi o restrângere a creditului, deci cu ce bani se vor face toate, fonduri de stat? Cine va plăti pentru investiţiile abandonate din China? Cine va putea plăti costul crescut al unor produse mai scumpe? Şi-apoi, de ce aş avea eu, ca european, mai multă încredere în Donald Trump decât în Xi Jinping?

Ca şi în “The death of Money” de care vorbeam la început, nici previziunile sumbre ale acestei cărţi nu se vor împlini. Excepţie făcând situaţia în care lumea nouă la care visează autorul va deveni realitate.