În toată lumea asta mare nu există măşti pe nicăieri, de niciun fel – nici măcar de-alea de praf. Nu sunt suficiente nici pentru oamenii din spitale. Nu există teste. Acolo unde există, în medie vreo 30% dau rezultate false, parţial pentru că nu sunt bune şi parţial pentru că nu sunt prelevate corect. Pentru majoritatea, procesarea durează între câteva ore şi câteva zile, timp în care omul testat se poate însănătoşi, poate muri sau poate îmbolnăvi pe alţii. Nu există medicamente care să trateze boala şi nu există un vaccin. Nu există teste care să confirme existenţa anticorpilor. Spitalele, care în multe locuri au trecut cu greu prin primul val, sunt tot aceleaşi, nu au mai multe paturi, ventilatoare, doctori şi asistente. Încă vezi peste tot combinezoane de unică folosinţă cu numele posesorilor scris cu marker-ul pe ele, semn că se refolosesc, deşi e periculos şi n-ar trebui.

Nu ştim exact de unde vine şi cum se propagă virusul ăsta. Nu ştim exact cât de contagios este şi cât de mortal. Nu ştim câţi oameni au fost infectaţi. Nu ştim de ce unii fac forme grave iar alţii nu. Nu ştim sigur dacă devii imun odată ce-ai făcut boala şi pentru cât timp. Nu ştim de ce copiii fac forme uşoare. Nu ştim de ce rata mortalităţii este atât de diferită în diferite ţări. Tot ce ştim este că măsurile de izolare funcţionează, limitarea  contactului fizic între oameni reduce rata de propagare a epidemiei.

Un alt lucru pe care îl ştim foarte bine este că nu vom putea sta ascunşi în case până când cineva o să descopere un vaccin pe care să-l ofere întregii omeniri. Nu avem resurse suficiente pentru asta şi, chiar de-am avea, presiunea care vine dinspre o bună parte a societăţii – care creşte de la sine datorită disperării sau este catalizată de interese politice – va produce, până la urmă, o explozie socială. Nici măcar nu sunt sigur cine strigă mai tare, săracii lipsiţi de orice venit sau bogaţii care-şi văd portofoliile şi dividendele reduse?

Există deja un cor numeros de voci care predică urgenţa “repornirii” economiei, a “liberării” statelor, cum zice Trump, din constrângerile măsurilor de izolare. Ţinând cont de lipsurile enumerate mai sus şi de puţinătatea datelor pe care le deţinem aş zice că e de maximă importanţă cum o vom face. Majoritatea politicienilor care vorbesc de “urgenţa” repornirii spun, mai pe ocolite sau de-a dreptul, “aţi stat prea mult acasă, nu ne permitem, trebuie să mergeţi la muncă”, fără să ofere în schimb măsuri clare de protecţie, un plan rezonabil pentru perioada următoare, fără să aibă măcar empatia şi onestitatea de-a recunoaşte că această repornire se face integral pe riscul celor care se expun pe ei sau îşi expun familiile, colegii, prietenii.

De aceea, cine strigă “Să repornim!” fără să ofere nimic în schimb sau, din contră, încercând să minimizeze riscurile unui al doilea val epidemic nu cred că are aceeaşi agendă cu marea masă a cetăţenilor. Nici măcar aceleaşi interese economice, pentru că un al doilea val grav de îmbolnăviri ar da lovitura de graţie unei economii deja greu încercate. Manipularea, aruncarea responsabilităţii pe umerii altora pentru proasta gestiune a crizei nu ţine loc de plan şi nici nu va putea împiedica la nesfârşit adevărul să iasă la iveală.

Un exemplu bun de plan de ieşire este cel al Elveţiei, care a decis să deschidă economia în trei paşi, o abordare prudentă, onestă şi, cred, inteligentă. Paşii doi şi trei sunt condiţionaţi strict de evoluţia pandemiei. Sigur, viitorul va dovedi cine a avut dreptate şi cine nu. Dar, pe când la unii ideologia ţine loc de strategie, la elveţieni planul a fost cel mai bine sintetizat de către unul dintre consilierii lor federali, Alain Berset: “economia va fi repornită cât de repede se va putea şi, în acelaşi timp, cât de lent va fi nevoie”.