greenA vorbit maică-mea la telefon cu ţaica Florica, mătuşa ei dinspre mamă. Nu s-au mai văzut de ani de zile dar acum, de când cu mobilele, vorbesc des. Ţaica are 85 de ani şi de mai bine de 40 de ani, de când a rămas văduvă, are grijă singură de gospodăria ei pricopsită dintr-un sat al Olteniei. I se plânge mereu că nu mai merge la câmp, unde are pământ mult, plăteşte doar pe unul şi pe altul, să facă ce trebuie făcut în locul ei. Se mai ducea, până mai an, să vadă doar ce-i pe-acolo, dar rar, că o dor tare picioarele şi parcă nu mai are aşa putere. Şi-i face rău când vede cum arată câmpul şi ce treabă fac ţiganii ăia de-i trimite, da’ ce să-i faci, alţi oameni nu-s. Aşa că nu mai trece, doar îi plăteşte şi nu zice nimic, să nu rămână locul nelucrat, s-o râdă lumea. Să le fie uşor ălora de-or urma, care-or fi ei, că trebuie să vie cineva în loc, nu se poate altfel, să nu desţelenească pământul de tot, pârloagă.

– Îmi pusei, maică, şi eu câte ceva p-ici prin curte, pentru mine, să am ce mânca, şi poate oi mai trimite şi câte ceva la Bucureşti, la Nela, să nu dea bani să ia din piaţă când fac eu de toate aicea. Pusei nişte ceapă, salată, castraveţi, ardei… nişte usturoi, nişte fasole… Vrui să pun şi nişte cuiburi de roşii, da’ n-avusei răsaduri şi mi-i frică să ies să cumpăr, să nu mă amendeze şefu’ de post ăl’ nou, că nu-i d-acilea de la noi. Da’ m-oi duce când trece boleşniţa asta… Şi luai, maică, şi vreo 40 de puişori şi-oi mai lua, mai încolo, să se mai încălzească. Aaa, şi cumpărai un car de lemne, să am pentru la iarnă. Mai aveam, da’ parcă poţi să ştii, cum o fi?