Once upon a time in Hollywood

Anunţaseră ploaie, aşa că plaja, parcurile, drumurile de-a lungul râului Aare au fost mai mult pustii, lumea a rămas pe lângă casă. Ţeapă, abia dac-a picurat vreo câteva minute. Aşa că mulţi se vor fi gândit să repare un pic din duminica pierdută mergând la film, mai ales că în oraş rulează, cu vâlva de rigoare ce însoţeşte o super-producţie americană, “Once upon a time in Hollywood“, ultimul film al lui Tarantino.

N-am mai văzut atâţia oameni la cinema de dinainte să se inventeze wi-fi-ul. Înainte de proiecţie a avut loc şi un eveniment de promovare a unui alt film, turnat la Bienne şi inspirat dintr-o poveste reală. Regizorul – care a onorat evenimentul venind cu cei mai buni şlapi ai săi – ne-a prezentat în câteva minute proiectul. Şi cum trăim într-un oraş bilingv, a vorbit, perfect democratic, jumătate în germană şi jumătate în franceză. N-am inteles cu ce folos dar, în fine, sunt convins că cei din sala au înţeles (aproape) tot. Eu (aproape) jumătate.

Şi-a început filmul. Margot Robbie (ladies first!), Tarantino, Brad Pitt, Di Caprio, Al Pacino… în fine… sunt multe motive pentru care o să va doriti la un moment dat să vedeţi filmul ăsta. Dar ascultaţi-mi sfatul. Nu vă duceţi la cinematograf. Închiriaţi-l acasă. E mult mai comod aşa, stai pe canapeaua ta, te mai duci să-ţi iei o bere, un snack, poate vrei să faci şi-un pipi – nu opreşti filmul, îl laşi să curgă… Pentru că nu există poveste, nici cine ştie ce intrigă. Doar crâmpeie de imagini – multe dintre ele, ce să zic, frumos filmate şi frumos jucate – dar lipite între ele cam fără cap şi fără coadă. O colecţie nostalgică despre Hollywood-ul sfîrşitului anilor 60, aşa cum şi l-ar aduce aminte astăzi unul dintre protagonişti. Scenele par turnate şi montate urmând firul capricios şi subiectiv al memoriei povestitorului. Şi nu e nici cine ştie ce de reamintit, semn că omul a fost mai mult beat (sau drogat, fumat etc) şi că, oricum, nu a experimentat şi altceva în afară de love, sex and rock&roll, alcool, droguri, ego-uri inflamate şi fiţe de mari vedete. O lume limitată, egoistă şi confuză, căzută în adoraţie faţă de ea însăşi, în contrast cu o Americă ce-avea s-ajungă pe Lună în acelaşi an şi care se mai afla, încă, în plin război în Vietnam.

Dacă stau să mă gândesc mai bine la mesajul acestui film mai că-mi vine-a spune că varianta românească a acestei mărturii profunde despre gloria vremurilor de altă dată ar fi poemul epic “Puşca şi cureaua lată”: În viaţă contează doar ce-am băut, ce-am fumat şi cu cine m-am… cum era?… strâns în braţe. 

Americanul meloman şi rafinat are o vorbă: “The opera ain’t over till the fat lady sings”. La Tarantino niciun film nu se termină până nu se umple studioul de sânge pe pereţi. În Once upon…, după ce-a reuşit să-şi plictisească spectatorii vreme de mai bine de două ore crezând că face artă, termină absurd, în stilul care l-a consacrat, cu scene de violenţă dusă la paroxism. Când credeai c-ai văzut destul, imaginaţia sadică a lui Tarantino duce masacrul la un alt nivel. Cine ştie, poate că e viziunea sa artistico-nostalgică asupra rafinamentului criminalilor vremurilor de glorie, care abia dacă omorau, cu efort şi cu ce găseau la îndemână, trei oameni în zece minute. Nu ca psihopaţii de astăzi, cincizeci în treizeci de secunde, descărcând la întâmplare o mitralieră de asalt cumpărată legal de la supermarket. Alte vremuri, frate! Make America great again!

Am ieşit de la film la 23:15. În Bienne ploua şi pierdusem ultimul autobuz. Motivat de film, i-aş fi tras un şut în ….. lui Tarantino.