Kazuo Ishiguro – Rămăşiţele zilei. Am avut norocul să nu fi văzut filmul, celebru şi el, înainte să citesc cartea. Povestea, absolut superb scrisă, este cea a unui majordom englez cu clasă, a cărui lungă carieră a fost construită aproape obsesiv în numele unei demnităţi scrobite, care pretinde şi îşi asumă ceva din aerul aristocratic al familiei pe care o slujeşte. Dar timpul şi vremurile sapă la temelia acestei fundaţii iar eroul nostru e nevoit să se întrebe dacă simţul datoriei, devotamentul său rigid, convenţiile sociale ale epocii nu i-au servit cumva drept pretext pentru reprimarea unor sentimente pe care nu ştia cum altfel să le înfrunte. Când până şi nobilul său stăpân dezamăgeşte în faţa vremurilor complicate prin care trec se naşte firesc întrebarea dacă tot sacrificiul a meritat. Sau dacă mai poate fi folosit drept justificare pentru oportunităţile ratate.

Alex Huxley – Minunata lume nouă. Dacă “1984”, romanul din 1949 al lui George Orwell, a intuit genial maturitatea distopică a dictaturilor comuniste ale anilor ’80, “Minunata lume nouă”, carte publicată mult mai devreme, în 1932, prefaţează o dictatură pe care încă lumea nu a experimentat-o. Nu pentru că nu s-ar potrivi caracteristicilor altor nenumărate dictaturi de toate soiurile ce-au lovit omenirea de atunci şi până astăzi. Nu, cu dictaturile stăm bine! Au fost multe deja şi altele se coc chiar în zilele noastre. Genetica, în schimb, nu se mişcă la fel de repede, astfel încât mai e nevoie de câţiva ani pentru ca realitatea să confirme incredibila imaginaţie (sau poate clarviziune?) a lui Huxley…

Jonathan Franzen – Sfârşitul sfârşitului lumii. O carte de eseuri despre păsări  sălbatice, ecologie, politică şi modificări climatice, un jurnal ce ne dezvăluie o lume – o planetă – ce e pe cale să piardă lupta cu omul. Împărtăşesc pesimismul autorului şi cred, ca şi el, că în timp ce omenirea pare să accelereze în direcţia greşită, fiecare dintre noi ar trebui să facă tot ce-i stă în putere pentru a întârzia deznodământul, sperând, cumva, într-o minune venită după ceasul al doisprezecelea.

Albert Camus – Exilul şi împărăţia. O colecţie superbă de povestiri de la un laureat al premiului Nobel pentru literatură. Una dintre fetele mele îmi tot recomandă Camus de vreo doi ani. Abia acum înţeleg de ce. Şi în plus, poveştile acestea tulburătoare despre exil, singurătate şi  lupta pentru păstrarea identităţii au rezonat într-un mod unic în sufletul meu care se simte, câteodată, la fel de surghiunit.