Creed II

Probabil că pe la 13-14 ani a început să mă preocupe intens ideea de a face sport, după ce  șapte ani studiasem vioara, chestie cu care eram absolut convins că nu poți avea vreodată un cât de mic succes la fete. Ba din contră, așa ceva ar fi trădat o anume sensiblitate ce trebuia ascunsă cu orice preț. Așa că, pentru o perioadă scurtă, m-am dus la antrenamentele echipei de volei Gloria Tulcea, fără să fiu convins și simțind că nu sunt făcut pentru volei. Aproape în fiecare seară, ieșind de la sală, mă întâlneam cu antrenorul secției de box a clubului, un lungan osos cu umerii ușor aduși în față, nasul turtit și privirea aceea defocusată și ușor sticloasă a unuia care a luat prea mulți pumni în cap la viața lui. Nu mi-era clar ce văzuse la mine, poate că simțise și el că nu mă omor după volei, dar de fiecare dată când mă vedea venea spre mine cu pași mari și intra direct în subiect, încercând să mă convingă să vin la antrenamentele lui de box. Spunea că-i place c-am privire de bătăuș și mâinile lungi, mari avantaje în box. Nu prea-l credeam, căci până atunci mă bătusem rar, aproape de fiecare dată cu tipi mai răi ca mine și nu prea sfârșisem învingător. În plus, să faci box pe vremea lui ceașcă nu era de bonton, categoric nepotrivit pentru un elev al liceului de mate-fizică. Maică-mea ar fi fost distrusă să afle că fac box, ca ultimii golani ai orașului. Așa că nu m-am dus, deși recunosc că am cochetat îndelung cu ideea, am mers la toate galele de box și am rămas de-atunci cu această atracție ciudată.

A fost o lungă introducere, recunosc, doar ca să-mi iau inima în dinți și să admit că am această plăcere vinovată: sunt fan al seriei Rocky. În general, cred că boxul a reușit să inspire câteva producții cinematografice remarcabile. Primul Rocky, categoric cel mai bun dintre toate, a luat trei Oscar-uri. Următoarele n-au mai fost la fel de bune, mai ales cele făcute-n anii 80, iar combinația de mercantilism, teribilism și naivitate politică a culminat cu duelul clasic americano-sovietic din Rocky IV, cu Dolph Lundgren pe post de rus.

Ei bine, fosta echipă sovietică se întoarce în Creed II. După binecunoscuta expresie românească “mama rus, tata rus și Ivan moldovean” aflăm că Ivan Drago și fiul său Viktor sunt, de fapt, ucrainieni din Kiev. Și, ca să fie bâlciul complet, actorii sunt unul suedez, Dolph L., celălalt român, Florian Munteanu, iar mă-sa, Ludmila (Brigitte Nielsen), daneză. În fine, până la urmă meciul final are loc tot la Moscova, ca și cel din 1985, ceea ce pare să nu fie o problemă pentru cei doi ucrainieni ai noștri. N-o fi aflat Stallone, când a scris scenariul, de Crimea, de Doneț sau de Donbass.

Dar diferența majoră dintre cele două filme, după părerea mea, este în metoda de antrenament. Dacă în primul film Stallone – la vremea respectivă deja campion, un pic demotivat și ușor îmbuibat de confortul occidental – a trebuit să meargă să se antreneze în condiții extrem de grele tocmai în Siberia, ca să anuleze un pic din avantajul competitiv al adversarului său, de data asta n-a mai fost nevoie. 35 de ani mai târziu, cu Trump președinte, americanii au și ei Siberia lor, așa că s-au suit frumos în mașină și-au condus de pe coastă, unde-i civilizat și bine, undeva mai în interiorul continentului american, mai la țară, unde trăiesc the deplorables. Și-uite așa poți convinge un băiat de bani gata care nici nu știu dacă avea greutatea necesară categoriei heavyweight să se lupte și să învingă un colos cu 10 centimetri mai înalt și vreo 20-30 de kilograme mai greu. Nu mai spun că-i și din părinți români. Neverosimil, bineînțeles, dar avea pile la scenarist, mai făcuse un film cu Stallone și în filme, știm deja, totul e posibil.

Una peste alta filmul e plăcut, jonglează cu sentimente nobile și mai ales reușește să te încarce cu energia aia specială cu care acum, de când Dragnea e printre ai lui, la pârnaie, nu prea mai știi ce să faci…