Frumuseți perisabile

This slideshow requires JavaScript.

Pietre și scoici șlefuite cu migală și împinse spre noi de valurile tuturor mărilor și oceanelor noastre stau amestecate pe terasa de acasă, departe de mare. Eram convins, privindu-le la ele-acasă, că cele ale Toscanei sunt diferite de cele ale Periboinei, ale Marseillan-ului francez sau ale Castelldefels-ului catalan. Le-am simțit altfel, admirându-le cu picioarele spălate ritmic de valurile mării. Și totuși, astăzi zac toate unele peste altele, prăfuite, pale, lipsite de viață în lumina sticloasă de septembrie. Le-o fi și lor dor de mare.

Ne umplem balcoanele de amintiri ale locurilor unde am fost fericiți. Tânjim după mare și pietrele alea triste refuză să ne ofere un strop de alinare.

Îmi place să cred că atunci când vom fi iar în vacanță cu picioarele în apă, vânând noi frumuseți, și pietrele de-acasă, din balcon, își vor recapăta temporar culorile fascinante ale vreunei amfore dizolvate-n mare și-n soare.

PS. Cu riscul de a strica un pic din romantismul textului, trebuie să precizez – ca sa fie foarte clar, că vă știu cu imaginație bogată – că “vânând noi frumuseți” tot la pietre se referea…