Alice Walker – Culoarea purpurie

Aveam cartea asta în bibliotecă de doi ani, am găsit bonul de la Cărturești printre pagini. O pierdusem din vedere, nici măcar pe lista – lungă – de așteptare nu era.

Cartea este povestea vieții unei femei de culoare din sudul Statelor Unite, povestită chiar de ea în epistolele pe care i le scrie lui Dumnezeu. Și tot scriindu-i, își găsește singură puterea de a trece peste greutăți, răspunsurile la întrebări dificile, înțelepciunea de a ierta și, până la urmă, drumul spre o viață împlinită.

Cineva – editorul american, probabil, căci numai la ei lucrurile se pun pe rafturi distincte de dragul corectitudinii politice supreme – scrie pe coperta din spate despre “Culoarea purpurie” că este unul dintre cele mai importante romane americane, un clasic al literaturii feministe și o lectură esențială a literaturii LGBT, deși să revendici această capodoperă de dragul unei minorități sau în numele unui activism oarecare înseamnă să nu fi înțeles, de fapt, mare lucru. Un singur fragment rezumă, după părerea mea, întreaga poveste:

Cât am trăit nu mi-a păsat niciodată de ce zice lumea de ce fac eu, îi spun. Da în fundu sufletului meu îmi pasă de Dumnezeu. Că ce-o să zică. Și când colo ce să vezi, nu zice nimica. Bănui că numa stă acolo sus și se fudulește cu cât e de surd. Da nu-i ușor să fii fără de Dumnezeu. Chiar dacă știi că nu există, e chinuială fără el.