Treci pe sub Șoseaua Alexandriei și ăsta a fost ultimul pod. Se circulă în coloană dar încă se circulă. Urmează apoi peisajul dezolant al unei foste fabrici din care mai sunt doar ruine – pereți care se incăpățânează să stea în picioare deși structura metalică a fost demult demontată. Și după o curbă lină la dreapta îți apare în față coada de la Domnești. Ești pe centură și te duci la birou, undeva la intrarea pe autostradă, spre Pitești. E la fel în fiecare dimineață, sute de mașini și camioane înaintează cu viteza melcului. Excepție fac mașinile care depășesc coloana pe contrasens sau pe trotuarul opus, în general cele cu număr de Bulgaria nu suportă coada. Bineînțeles că la un moment dat trebuie să intre înapoi în coloană dar sunt suficient de experimentați cât să ia fața unei mașini mai lente sau să intimideze vreun șofer mai indecis. Cănd ești relativ aproape de intersecția de la Domești apar vănzătorii ambulanți care vând tot felul de rahaturi, în funcție de sezon, agățându-se insistenți de portierele camioanelor sau mergând la pas, în paralel cu mașinile ale căror șoferi arată cel mai mic interes pentru marfa lor. Timpul trece greu, la orele de vărf poți să stai în coada aia chiar și o oră și e absolut la fel dacă vii din sens opus.
E doar una dintre intersecțiile de coșmar ale centurii Bucureștiului, o șosea pe care se estimează că trec în fiecare zi in jur de 150.000 de mașini. Povestea de mai sus e de prin 2006, dar nimic nu s-a schimbat semnificativ în mai bine de 10 ani. De fapt, ceva s-a schimbat, astăzi sunt și mai multe mașini.
La vremea respectivă eram manager la o firmă de distribuție. În fiecare zi aveam in jur de 20 de dube și camioane care duceau marfă la magazine din București. Fiecare mașină reușea să facă două ture de la depozit în oraș numai cu ore suplimentare din partea șoferilor. Numai la Domnești stăteau cel puțin două ore în fiecare zi. Adică un sfert din timpul lor legal de lucru. Nu e de mirare că mai nimeni nu-și dorea să facă distribuție în București… Când ești sofer și conduci mai puțin de 50 de kilometri în fiecare zi nu te poți aștepta să primești un salariu prea mare. Pur și simplu munca lor este atât de ineficientă încât agajatorii nu-și permit să-i plătească mai mult. Un calcul simplu arată că numai din salariile (nete) ale celor 20 de șoferi pentru București compania pierdea cam 2000 de euro pe lună. Plus taxele pe salarii și mașini, tonele de motorină irosite, rata complet ineficientă de utilizare a unor vehicule de transport. Plus timpul liber al tuturor oamenilor care în loc să-și petreacă serile cu familiile lor petrec ore de coșmar în atmosfera aia deprimantă de pe centură. Plus gazele alea pe care noi toți le respirăm.
150.000 de mașini în fiecare zi, pe o șosea cu o bandă pe sens și cu niște sanțuri adânci, săpate în asfaltul moale de camioanele care se târăsc metru cu metru în căldura sufocantă a verii.

Șoseaua de centură a Bucureștiului e cea mai importantă șosea a României. Toate autostrăzile noastre – existente sau în proiect – se înfundă inevitabil în centură. În București se concentrează un procent semnificativ din economia națională, aici este centrul industrial al țării, aici se vând cele mai multe produse și pe aici trec volume uriașe de mărfuri, în tranzit între zone importante ale României.
Toate mașinile alea blocate în trafic transformă în fum milioane de euro în fiecare lună pentru că politicienii noștri nu au fost în stare, în aproape 30 de ani, să construiască niște amărâte de poduri peste centură și să lărgească șoseaua la două benzi pe sens. Cu banii transformați în fum până astăzi probabil că am fi plătit și autostrada până la Botoșani, fără să punem la socoteală oportunitățile de afaceri și locurile de muncă pierdute…
În 28 de ani s-au perindat o mulțime de oameni pe la conducerea ministerului transporturilor. Am suportat în toată perioada asta interminabilele scandaluri inutile din cele trei mandate de ministru ale lui Băsescu, aroganța tâmpă a lui Mitrea, aroganța ciufută a lui Berceanu sau habarnismul boem al lui Ludovic Orban, asta ca să-i numim numai pe cei mai vizibili. Primarii Bucureștiului ar fi putut și ei să renunțe la căteva panseluțe ca să rezolve problema, dar probabil că nu i-a dus capul sau au realizat că banii de campanie nu se fac pe centură.
Așa că data viitoare când cineva o să vă povestească despre măriri fabuloase de salarii, faraonice autostrăzi suspendate sau conspirații internaționale menite să ne curme destinul luminos, aduceți-vă aminte că e posibil să vă vorbească politicieni care nu au fost în stare să facă vreo 5 poduri, în aproape 30 de ani, peste cea mai importantă șosea a României. Ar fi trebuit să fie una dintre prioritățile oricărui politician. Judecați singuri dacă vreo forță masonică internațională i-a oprit să facă ceea ce-ar fi trebuit să fie atât de ușor și de normal să facă.