I won’t be back!

Intră ţanţoş cum numai el ştie, flancat de sepepişti. Oferă tuturor acelaşi zâmbet oţelit, călit în ani de festivităţi scrobite. Imnul îl încremeneşte cu mâna la piept, într-o postură atât de maiestuoasă cum nu s-a mai văzut. Că tot suntem în curtea colegiului “Mihai Viteazu”, nici măcar Sergiu Nicolaescu, Amza Pellea şi celebra cuşmă domnească nu au putut să recreeze aceeaşi măreţie. Aşteptându-şi rândul la discurs, după doamna Deca, preşedintele pare galactic.

Trebuie să acceptăm că discursul preşedintelui nu a fost niciodată la fel de impunător ca poza lui încremenită-n costum. Chiar şi-aşa, astăzi pare mai tern ca de obicei. O fi prea devreme, lipsă de antrenament, un pic de astenie de toamnă sau doar amărăciunea că-i ultimul (şi UE nu vine cu nicio propunere). La realizări, România Educată punctează cu o şcoală mai sigură – şi aşa şi e, nimeni nu a fost împuşcat vreodată în clasele noastre, drogurile se vând în stradă iar veceurile din curtea şcolii, pe unde mai sunt, au azi adâncimi nepericuloase.

Educaţia e temelie.

“Trebuie să acceptăm că rolul educației în destinul unui elev s-a transformat radical, la fel cum economia, industria sau societatea continuă să treacă prin schimbări profunde.”

Ei bine, aici nu cred că domnul preşedinte are dreptate. Rolul educaţiei în destinul unui elev a rămas, cel mult, acelaşi. Economia, industria sau societatea, în schimb, ar trece ele prin schimbări mai profunde dacă educaţia ar fi ce-ar trebui să fie. Dar educaţia are mai mult de-a face cu efortul susţinut de peste an decât cu scrobeala deschiderii cu pod de flori, sepepişti, discursuri plictisitoare şi agheasmă. Probabil că e prea târziu pentru domnul preşedinte să înveţe chestia asta.

Tineretul revoluţionar al Bienne-ului

“Seule la lutte libère! Libérons-nous du capitalisme, du patriarchat et de la crise climatique!”

“De toate pentru toţi – oraşul nostru trebuie să servească oamenilor, nu capitalului!”

“Solidatitate radicală şi multicoloră: muncitorii noştri în Biel/Bienne!”

“Queer feminismul şi utopia ecologistă trebuie să devină realitate!”

Chemare la luptă. Pumni strânşi, ridicaţi în aer, pancarde, steaguri şi o portavoce, fumigenele care pot inflama un stadion sau un Renault parcat nefericit în calea revoluţiei. Mult roşu, de la sânge, ojă de unghii şi stilul vechilor afişe comuniste ale lui Fidel Castro, Che Guevara, Hugo Chavez sau Ana Pauker. Trebuie să recunosc că pliantul de campanie al tinerilor socialişti bienezi, ajuns deunăzi în cutia mea poştală, m-a şocat. Sunt alegeri locale în 22 septembrie, într-un oraş dominat de ani de zile de socialişti, acum aliaţi cu verzii ecologişti. Oraşul este administrat exemplar, cum nu am mai văzut nicăieri pe unde am stat (în fine, România poate nu e chiar o referinţă). Servicii impecabile, organizare elveţiană, curăţenie, decenţă, transparenţă şi profesionalism în cheltuirea banilor publici, dincolo de acuza de risipă ce vine din partea dreptei. Un primar care merge cu autobuzul şi salută respectuos pe oricine. Poate există mai bine, în Elveţia sau în altă parte, şi n-am văzut eu. Dar cu siguranţă nici tinerii de mai sus n-au văzut ce înseamnă administraţia, politica până la urmă, în altă parte. Elveţia mi se pare cel mai bun setup social între ce dă şi ce primeşte un cetăţean. N-o fi perfectă, dar sunt convins că ultimul lucru de care are nevoie este o revoluţie. Da, există un partid cu reflexe de extrema dreaptă dar şi o lungă tradiţie a compromisului politic. Şi-atunci, de unde vine acest radicalism – de operetă sau nu, de influenţă franceză sau nu – care nu poate decât să imflameze o scenă politică care se deteriorează deja de mai bine de 10 ani, peste tot?

Sigur, nu asta este abordarea “marelui” Partid Socialist, dar au decis să-şi lase organizaţia de tineret să candideze pe liste separate. Iar felul în care o fac aceşti oameni care abia au împlinit douăzeci de ani mi se pare şocant şi îngrijorător, un melanj de idei mai ales ale altora, parţial digerate şi vărsate aiurea pe agenda publică a acestui loc.

Numele fiecărui candidat al tineretului socialist pentru mini-parlamentul local este însoţit de pronumele personal respectiv, chestie foarte la modă, dar care mie mi se pare inutilă. În ciuda eforturile evidente de a te induce în eroare, e clar cine-i ce. Ce mă nedumereşte pe mine este această obstinaţie a identificării în numele libertăţii. Dacă tot e să fim fiecare ce vrea să fie – el, ea sau in between, hetero sau nu sau nu numai sau nu ştiu – şi să fim acceptaţi ca atare, de ce avem nevoie să precizăm de fiecare dată ce suntem? În mintea mea prima variantă ar fi nu contează. Pe multe dintre site-urile de recrutare ale multinaţionalelor mai nou trebuie să indici dacă eşti alb caucazian, asiatic, indian american, negru african, negru latino sau alb latino, totul în numele diversităţii (foarte exact definite). Ca să poată HR-ul să raporteze cu mândrie că au şi de-ăia şi de-ăia şi de-ăia. Rasismul de orice fel mi se pare dezgustător. Sunt un suporter al libertăţii tuturor minorităţilor sexuale care intră mai nou sub umbrela recent adoptatului “queer”, aşa cum cred cu tărie în egalitatea de gen pentru care luptă feminismul. Nu văd de ce termenii ăştia, queer şi feminism, antagonişti într-o bună măsură şi venind din perioade istorice şi contexte sociale complet diferite, au fost asociaţi într-o teorie comună. Mai mult, cred că în Elveţia şi aproape peste tot în Europa civilizată această “utopie” a queer feminismului este deja realitate. Nu una perfectă, poate cu nedreptăţi pe care trebuie să le îndreptăm, dar structura şi voinţa există. E nevoie doar de mai multă toleranţă, de respect, de civilitate. Poate de reglementări mai bune, dar toate se fac cu progres, cu evoluţie, categoric nu cu revoluţie. Nu cu exaltaţi radicali vor înţelege oamenii că fiecare poate să decidă pentru el şi să-şi asume consecinţele propriilor decizii.

Cât despre lupta pentru eliberarea de capitalism, ce să zic, le urez succes tinerilor revoluţionari din Bienne. În acelaşi timp, venind dintr-o ţară cu experienţa asta înfiptă cu forţa în propria-i istorie, trebuie cumva să-i avertizez: fără ruşi e greu.

Ce cărţi bune am mai citit (18)

Morgan Housel – The Psychology of Money

Cartea asta este, de departe, recomandarea mea numărul unu pentru oricine doreşte să înţeleagă fenomenul complex al banilor şi felul diferit în care fiecare dintre noi se raportează la el. Definind independenţa personală (fac ce vreau, când vreau, cât vreau cu timpul meu) ca măsură a bunăstării financiare, autorul defineşte câţiva paşi simpli care pot duce la această stare. Priviţi din punctul ăsta de vedere şi veţi constata că maşinile, casele de vacanţă şi chestiile de lux cumpărate cu bani împrumutaţi reprezintă exact opusul independenţei financiare. Lucrarea asta ar trebui să fie predată la liceu şi cumva sumarizată, în multiple mijloace media, pentru toate generaţiile care nu au avut şansa unei educaţii financiare, cu consecinţele vizibile peste tot. Între timp a apărut şi varianta în limba română, am văzut-o în timpul ultimei vizite la Bucureşti.

Ruth Scurr – Fatal Purity – Robespierre and the French Revolution

De mult îmi doream să citesc o istorie a Revoluţiei Franceze şi să aflu mai multe despre Robespierre, de atunci şi până astăzi probabil cel mai controversat lider al mişcării revoluţionare. Cartea asta prezintă excelent ambele subiecte şi este, dealtfel, singurul mod în care Robespierre poate fi înţeles, căci fără contextul istoric în care a trăit şi mai ales fără mişcarea revoluţionară din care a făcut parte ar fi rămas, probabil, un banal avocat de provincie, oarecum mediocru din punct de vedere intelectual sau social, în ciuda principiilor înalte şi ideilor radicale pentru epoca în care trăia. Revoluţia i-a dat şansa de a aplica aceste idei revoluţionare conservatoarei şi nedreptei societăţi franceze a sfârşitului de veac XVIII. Intransigenţa principiilor sale a făcut compromisul şi alianţa de conivenţă imposibile. Iar forţa celor care urau revoluţia, permanentul sentiment de asediu, au condus către crimele odioase din timpul La Grande Terreur. Până la urmă intransigenţa, pierderea contactului cu realitatea şi vanitatea personajului Robespierre l-au adus chiar şi pe el în faţa ghilotinei, după cinci ani tumultoşi în politica franceză. Să încerci să schimbi Franţa rămîne şi astăzi o provocare dificilă.

Timothy Snyder – Drumul spre nelibertate

Timothy Snyder este profesor de istorie la Universitatea Yale şi unul dintre cei mai mari specialişti în istoria Europei Centrale şi de Est şi a Uniunii Sovietice. În “Drumul spre nelibertate” acesta documentează infailibil procesul continuu de deteriorare a democraţiei occidentale din ultimele decenii. Acest proces a demarat, în viziunea autorului, în Rusia lui Putin, odată cu renunţarea la modelul democraţiei occidentale şi virarea treptată spre un ultranaţionalism, imperialism şi ultra-ortodoxism menit a masca cleptocraţia generalizată a statului. Iar apoi infecţia nu a încetat să se propage, adesea împinsă de propaganda rusă, de vulnerabilităţile aplicaţiilor de social media, de idioţii utili (şi trădători) din ţările occidentale. Au urmat agresiunea rusă asupra Ucrainei, începută în 2014, derivele autoritariste din Ungaria, Polonia şi Slovacia, Brexit-ul şi alegerea lui Trump, ascensiunea extremei drepte europene în Franţa, Austria, Germania sau statele nordice, adeseori cu finanţare şi “ajutor” rusesc direct. Spectaculoasă este documentarea modului în care ruşii, literalmente, l-au ajutat pe Trump să devină preşedinte, de la afacerile dubioase prin care au pompat ani de zile bani în imperiul său imobiliar până la atacurile cibernetice fără precedent din timpul campaniei electortale din 2016.

Sigur, nu am ajuns încă la capătul acestui “drum spre nelibertate”, dar nici nu dăm vreun semn că intenţionăm să ne întoarcem acolo unde ne-ar fi mult mai bine.

Minouche Shafik – Ce ne datorăm unii altora

Minouche Shafik este preşedinte al Columbia University şi fost vice-preşedinte al World Bank iar această carte propune un contract social adaptat zilelor noastre şi provocărilor pe care oamenii trebuie să le rezolve, care poate la fel de bine să reprezinte un ghid pentru orice guvern, de orice culoare şi din orice ţară a lumii, despre cum să creăm o societate mai dreaptă, care să atenueze inegalităţile dintre categorii sociale, minorităţi sau generaţii. Realizezi, citind-o, că exact genul ăsta de concepte şi soluţii ar trebui prezentate de către politicieni. În realitate lipsesc aproape cu desăvârşire, căci populismele şi problemele false sunt mult mai tentante şi mai uşor de digerat.

Etgar Keret – Haide, zboară odată

O colecţie superbă de short stories care ascund, dincolo de subiectele lor surprinzătoare, de stilul proaspăt şi de o consistentă doză de umor, o profunzime tulburătoare în a reda toate marile sentimente ale lumii.

Marea strategie scurtcircuitată

Oare mi se pare doar mie sau chiar este cel puţin inoportun să-l tot auzim pe domnul Burduja, ministrul energiei şi marea speranţă a politicii liberale, vorbind de capacitatea de stocare a energiei într-o perioadă în care nu e nimic de stocat, cererea de energie electrică e mult mai mare decât producţia internă? Doar dacă domnul Burduja nu vrea să stocheze energie din import, la de ţ-şpe ori preţul normal, căci e vremea în care mari averi se pot clădi peste noapte, mai ales dacă eşti “băiat deştept”. Oricum, merită să urmărim şi ce contracte spectaculoase pentru capacităţi de stocare vor fi semnate în viitorul apropiat.

Marţi, săptămâna asta, ministerul energiei anunţa cu surle şi trâmbiţe încheierea consultărilor la marea strategie energetică naţională, ceva ce nu s-a mai văzut de 15 ani pe la noi prin ţărişoară. Trebuie să fie o lucrare de mare valoare dacă doar trei zile mai târziu, adică astăzi, domnul Burduja decide singur pe Facebook că va face demersuri ca România să poată produce energie electrică din cărbune şi după 2032, data limită pe care singuri ne-am asumat-o pentru închiderea minelor şi conversia capacităţilor de producţie.

La ce mai avem nevoie de cărbuni după 2032 când gazul din Marea Neagră va începe să curgă în 2027 şi va fi mai mult decât putem noi consuma, reactoarele 3 şi 4 de la Cernavodă vor fi gata în 2030 şi 2031 iar programul de creştere a capacităţii electrice din surse regenerabile (şi de stocare, normal) va continua accelerat? Doar ca s-o enervăm pe Greta T? De ce am continua să ardem cărbune scump şi de proastă calitate, cu eficienţă energetică redusă şi impact ecologic uriaş? Răspunsul e simplu. Pentru că domnul Burduja nu dă doi bani pe termenele alea din marea strategie, un document care odată pus pe Facebook, să vadă poporul că avem, şi-a îndeplinit misiunea.

J. D. Vance

Întâi am verificat că este aceeaşi persoană. Apoi a trebuit să recitesc ce am scris acum 6 ani (6 ani!!!) despre cartea domnului J. D. Vance, ales de Trump să-i fie vicepreşedinte dacă va câştiga alegerile în Noiembrie. Aproape c-aş citi cartea din nou, să mă conving c-am înţeles bine.

Felul în care e construită povestea nu lasă nicio urmă de îndoială – autorul a înţeles profund care sunt cauzele care au dus la declinul zonei din care provine (şi nu numai). Să fi înţeles eu cumplet pe dos, când se referea la cei care poartă responsabilitatea? Sau să fi făcut domnul Vance, între timp, o spectaculoasă basculare politică? N-ar fi singurul, dar este poate cel mai bine documentat caz – chiar de către domnia sa. Înţelegem bine care sunt problemele societăţii în care trăim (ceea ce nu e simplu şi nici comun) dar căutăm soluţiile tot la cei care le-au produs.

Pare străveziu din carte că vina pentru care “familia americană” este în criză o poartă cei ca Donald Trump. Şi-atunci, soluţia pe care o vede domnul J. D. Vance astăzi este mai mult Trump?

J. D. Vance – Hillbilly Elegy – A memoir of a family and culture in crisis

Urmaşii meşterului Manole la Bienne*

Cam pe la mijlocul lui Ianuarie s-a înălţat corpul care dădea spre stradă. Am avut o bănuială când a doua zi a apărut, înfipt în vârful schelelor, un brăduţ recuperat de la gunoi. Câteva ghirlande colorate sugerau că fusese brad de Crăciun. La vremea respectivă chiar am comentat că aşa îţi dai seama dacă lucrează români pe şantier, amintindu-mi că cu ceva ani în urmă avusesem şi eu un brad de-ăsta în vârful acoperişului casei mele. N-a impulsionat prea mult avansul lucrărilor, evident, dar alea sunt vremuri apuse, aici suntem în ţara trenurilor care ajung exact când spun ceasurile elveţiene că trebuie să ajungă.

Unde rămăsesem? Prin martie, într-o zi în care am avut treabă în oraş în timpul pauzei de prânz, am văzut venind agale din capul străzii doi muncitori. Mi-au atras imediat atenţia pungile de pufuleţi Gusto ţinute lipite de salopete, ca să nu risipească nimic din preţiosul conţinut. Le luaseră probabil de la Aldi-ul de după colţ. Nu vom afla niciodată dacă erau desertul sau de-a dreptul chiar masa de prânz. Când au ajuns în dreptul meu am avut şi dovada că sunt de-ai mei, căci chiar şi vorbită cu gura plină româna rămâne română.

Şi-apoi lucrurile au devenit din ce în ce mai familiare. Echipa de pe şantier a dispărut vreo lună, revenind abia pe la sfârşitul lui Februarie. Nimic nu mişcă în jurul clădirii până spre 9:30. Cât a fost iarnă am crezut că nu pot lucra pe întuneric, dar acum e iunie şi tot după 9 apar. Un banal acoperiş în două ape avea să fie finalizat doar după multiple montări şi demontări, cu ploaia insistând să ude-n mansardă. Hidroizolaţia terasei a durat multe luni iar tubulatura de inox a sistemului de ventilaţie s-a opus cu încăpăţânare unei poziţii rectilinii, asta după ce diverse piese s-au ascuns prin şantier. Trotuarele din jurul clădirii au fost sparte, rânite şi asfaltate de mai multe ori, la fiecare nouă intervenţie fiind adăugate alte ţevi în subteran. Ceea ce se finalizează acum nu prea pare să aibă sens iar capacele de canalizare sunt la aproape o palmă sub nivelul asfaltului – perfect acceptabil la Bucureşti, căci aia e!, dar nu şi aici – semn că ciclul se va relua.

Probabil că nevestele meşterilor români din echipa lui Manole sunt în siguranţă, acasă în România. Dar o clipă de neatenţie, de care muncitorii şantierului par perfect capabili, ar putea duce la zidirea accidentală în chinuitele trotuare a vreunuia dintre consumatorii de ştim-noi-ce care-şi fac veacul prin zonă, aşteptând să sune clopoţelul la depozitul de metadonă de pe Neumarktstrasse. Nimeni n-ar băga de seamă că lipseşte unul, doar lucrările s-ar termina ca din senin.

*Să punem şi-un lung disclaimer pentru a respecta corectitudinea politică. 🙂 1. “Urmaşii meşterului Manole” este, evident, o metaforă, câtă vreme toată lumea ştie din legendă că nevasta lui însărcinată a fost zidită în peretele mănăstirii Curtea de Argeş iar el s-a făcut fântână în curtea aceleiaşi biserici, fără să lase urmaşi. 2. Ideea de “urmaşi” pleacă de la popularitatea legendei care a avut, de-a lungul timpului, generaţii întregi de followeri, mai ales că este al treilea cel mai frecvent subiect de bac, după Moara cu noroc şi Luceafărul. 3. Nu există date referitoare la procentul de promovabilitate la bac în rândul muncitorilor în construcţii din Bienne. 4. Nu ştim cu exactitate câţi români au lucrat sau lucrează pe şantierul biennez descris în această poveste, drept pentru care probabil că deficienţele organizatorice constatate nu li se pot imputa decât în mică măsură. Asta nu înseamnă că problemele nu sunt reale sau că soluţia tehnologică medievală sugerată de legenda meşterului Manole n-ar funcţiona. 5. Chiar dac-ar funcţiona, nu recomandăm.

Vă vorbeşte căpitanul. Nu-l ascultaţi!

Generaţia de aur ne arată încă o dată ce înseamnă să câştigi uşor. Sigur, să fii tu ditamai Regele şi să accepţi o degradare până la gradul de căpitan de păcănele poate să le pară jenant unora dintre supuşi. Dar importantă este victoria, nu? Să le dai cât mai multe goluri în banii de întreţinere celor care-şi joacă salariul la superbleg, sau cum dracu’ se cheamă superliga asta naţională de tapat fraierii. Şi ce superbă mobilizare! Hagi, Dumitrescu, Răducioiu, Popescu, Stelea, Ilie, Andone (el nu era din epoca bronzului?)! Felicitări, domnilor, i-aţi driblat, le-aţi dat craci, urechi, macaroane şi tot ce se mai dă pe-un stadion dar nu e frumos să menţionăm aici, le-aţi înnodat şireturile, le-aţi făcut mucii hăţuri – pe scurt, fraierii n-au avut nicio şansă!

E drept că arbitrul – în cazul ăsta CNA-ul, nu? – ar fi trebuit să oprească meciul sau măcar să-i numere pe-ăia, ca la box, cât să-şi mai scoată iarba din fund. Dar i-a văzut pe fraieri că se zgârmă-n buzunare după alocaţia copiilor şi-a zis că încă mai pot.