OK, arată rău, de fapt la fel de rău ca la europene, dar nu s-a terminat încă. Francezii au un sistem cu două tururi, deci candidaţii care nu au luat 50% din prima nu sunt încă parlamentari. Turul doi poate schimba lucrurile semnificativ, deşi sistemul este făcut să avantajeze marile coaliţii şi alianţele ad-hoc, deci în situaţia actuală mai degrabă extremiştii. Acum se va vedea dacă extrema stângă votează cu un candidat de extrema dreaptă sau invers. Sincer, de asta mi-e cel mai frică.
Oricum, într-o Europă cu în jur de 30% extremişti cam în fiecare ţară Franţa are peste 50%, poate chiar peste 60%. Ce m-a frapat, ascultând reacţiile de după primul tur, este convingerea imbatabilă a tuturor că ceea ce va rezolva problema extremismului francez nu este echilibrul, centrul, ci un extremism de sens opus. Trăim vremuri interesante…
“Macron este exorcistul care va scoate extrema dreaptă din francezi. O să doară.”
A înnebunit complet! Joacă ruleta rusească / poker cu viitorul ţării! Se sinucide politic! Se predă extremei dreapta.
Decizia lui Emmanuel Macron de a dizolva parlamentul şi a organiza alegeri parlamentare a creat un cutremur în politica franceză. Reacţiile au fost, tradiţional aş zice, extrem de negative la adresa preşedintelui. Într-o ţară controlată în proporţie de peste 30% de extrema dreaptă a Frontului Naţional (plus sateliţii săi) şi aproape în acelaşi procent de către extrema stângă, ura profundă împotriva lui Macron este ceea ce-i uneşte pe radicali.
În ultimii unsprezece ani am fost martor al felului în care s-a schimbat Franţa, atât observând ce se întâmplă dincolo de graniţa Elveţiei de limbă franceză dar şi călătorind des de-a lungul ţării şi intrând în contact cu mulţi francezi, din toate clasele sociale. O vizită prin oraşele franceze astăzi trădează o bunăstare complet inexistentă acum zece ani. Anticele Renault-uri lovite pe toate părţile au dispărut aproape în totalitate din peisaj. Casele cu tencuiala căzută au fost renovate. Francezii călătoresc. Ţara a beneficiat de pe urma politicii macroniste de a stimula şi a deschide economia, investiţiile şi iniţiativa privată, educaţia. Cifrele sunt elocvente. Nu în ultimul rând, Macron a reformat administraţia, îndreptând parte din reglementările aberante de care ţineau cu dinţii sindicalişti veroşi, bugetari indiferenţi, monopoluri egoiste. A avut o agendă ambiţioasă şi s-a luptat curajos pentru a o impune.
Dar la umbra acestei bune guvernări şi profitând în mare parte de ea au proliferat radicalii: partidele de extrema dreaptă ale familiei Le Pen, o toxică afacere de familie deja la a treia generaţie şi partidele de extrema stângă ale lui Jean-Luc Mélenchon, un Ion Iliescu al francezilor, de 50 de ani în politică. Propaganda anti-Macron a fost generalizată: presa de partid, reţelele sociale, televiziunile partizane, toţi au pus umărul. Mesajele radicale au polarizat şi mai mult politica franceză. Alegerile europarlamentare de anul ăsta au confirmat alunecarea spre extreme.
Acesta este contextul în care Macron a decis să pună o oglindă în faţa cetăţenilor francezi. Alegeţi! E încă o acţiune curajoasă a preşedintelui francez care nu acceptă să se ascundă în spatele unui context politic depăşit. Dacă asta vor francezii asta vor avea. Ca ultimă şi singură soluţie, a venit vremea ca francezii să înveţe pe pielea lor ce înseamnă să reduci vârsta de pensionare de la 64 la 60 într-o ţară în care speranţa de viaţă trece de 80, să reduci TVA-ul şi taxele când deficitul bugetar este deja prea mare, să obstrucţionezi liberul schimb economic, să joci de partea ruşilor şi împotriva NATO şi a UE în lumea de mâine. Sunt convins că vor simţi imediat ce înseamnă să fie conduşi de un băiat de cartier fără prea multă educaţie şi cu o biografie jumătate contrafăcută, care s-a remarcat doar prin faptul că se culcă cu nepoata familiei Le Pen.
Macron este exorcistul care va scoate extrema dreaptă din francezi. O să doară.
“I really don’t know what he said at the end of that sentence. I don’t think he knows what he said either.”
Cele două fraze de mai sus ar putea foarte bine să fie singurul lucru adevărat pe care l-a spus Trump toată seara. Dar a fost lovitura de graţie, aruncată cu un cinism ponderat, aproape ca pe o tristă constatare. Cuvintele astea îl vor urmări pe Biden de-a lungul carierei lui politice, câtă a mai rămas. Într-un fel sau în altul, probabil că se va sfârşi în Ianuarie, când va preda mandatul următorului preşedinte. Sincer, nu cred să mai existe vreo posibilitate de revenire după f(r)aza asta.
Ca să fiu clar, nu spun că Trump e mai bun de preşedinte. Dacă Biden ar muri tragic cu o zi înainte de alegerile din Noiembrie tot ar fi o alegere mai bună decât Donald Trump. Spun, în schimb, că Biden trebuie să se retragă pentru că are şanse aproape nule să învingă. Toţi oamenii rezonabili înţeleg de ce e important ca Trump să piardă. Decizia de a nu se retrage ar fi încă o dovadă că Biden nu mai e în stare să evalueze situaţia corect, o cerinţă elementară a jobului de preşedinte. Şi, până la urmă, aici nu e vorba de încă trei luni de confruntare electorală cu un contracandidat nu mult mai tânăr, timp în care Biden n-ar trebui să se mai bâlbâie, să-şi piardă ideea în mijlocul frazei sau să rămână cu gura căscată în faţa camerelor de filmat. Aici e vorba de un job pentru următorii patru ani.
Vor avea democraţii curajul de a se ridica pentru a spune că ceea ce se întâmplă nu este acceptabil? Nu ştim, putem doar să sperăm că raţiunea şi bunul simţ vor învinge. În cazul ambilor candidaţi actuali.
Se bagă aproape până la brâu în containerul “galben” şi extrage o sticlă de plastic turtită ce pare să fi fost o bere la 2 litri. Îi deşurubează capacul şi o bagă în gură. Un fior de dezgust mă face să-mi feresc privirea, crezând că vrea să bea ce-o mai fi rămas pe fundul sticlei. Pocnitura mă face să mă întorc. A umflat-o dintr-o suflare, de parcă ar fi folosit un compresor. N-ai fi zis că o femeie atât de slabă şi de adusă de spate are atâta putere în ea. Jos, la picioare, mai sunt vreo patru sticle recondiţionate iar pe căruciorul de lângă are propria compartimentare pentru reciclare selectivă: sticle, pet-uri, doze de aluminiu. Îmi vine în minte că măcar câţiva dintre vecinii mei nu numai că au nimerit plastic la plastic, dar le-au şi zdrobit înainte să le arunce în container, ceea ce e oricând o surpriză plăcută.
Pet-urile ce fuseseră deja reciclate, culese şi umflate la loc din containerul primăriei de reciclare a plasticului vor fi returnate în vederea reciclării în containerul automat de colectare a pet-urilor la vreun supermarket din zonă, unde vor fi turtite încă o dată şi transportate la un centru de reciclare. Multipli de 50 de bani pe pet se vor transforma cel mai probabil într-un alt pet (plin de data asta) de 2 litri. Circuitul pet-ului în natură pare foarte complicat, nu? Singurul avantaj al acestei noi legi RetuRo este că oraşele României au deocamdată destui amărăşteni, majoritatea alcoolici săraci lipiţi, care să culeagă, pentru 50 de bani, un pet aruncat aiurea de altcineva.
Această complicată operaţiune logistică ce presupune eforturi din partea statului şi a tuturor producătorilor şi comercianţilor din România a fost creată pentru ca românul nostru să nu facă cumva vreo chestie pe gratis. Alternativa ar fi fost să-l convingem pe cetăţeanul de rând că degeaba urlă “Noi suntem români!” la miezul nopţii dacă aruncă pet-ul de la balcon. Că pet-ul trebuie dus (gratis!) la containerul care are aceeaşi culoare cu tricoul naţionalei. N-ar trebui să fie greu!
Când inflaţia va muşca din ăia 50 de bani suficient cât să nu se merite nici măcar pentru drojdierii cartierelor să rânească după noi ne vom lamenta, probabil, că încă o lege din România nu produce efectele scontate.
Că tot am făcut curăţenie prin ciornele blogului, am găsit şi vorbele astea de mai jos, mai vechi de un an. Dacă nici acum nu le pun, nu ştiu când şi-ar mai găsi şansa să iasă la lumină. Faceţi voi singuri corecţiile între cele două evenimente, cel de atunci şi cel de ieri.
“Nu ştiu, a observat cineva c-am sărit peste săptămânile 15 şi 16? Îmi pare rău, a fost mai bine că am păstrat tăcerea câtă vreme singura melodie care s-ar fi calificat – şi care ar fi rezonat bine cu starea mea de spirit – ar fi fost “Mooye”, melodia duetului Bruja – Macanache, un foc de artificii din mooy şi alte chestii ireverenţioase care-ţi explodează în faţă fără să te rănească prea tare. Dacă nu ai urechile exagerat de sensibile. Dacă nu asculţi cu volumul la maxim într-un bloc cu pereţi din hârtie. Nu e o recomandare, da?
Nu c-aş avea o stare de spirit mult mai bună astăzi, dar m-a stârnit stolul de postări din social-media despre ultima melodie a Loredanei cu maneliştii de frunte ai ţării. Şi nu înţeleg de ce nu suntem totuşi un pic mai îngăduitori cu cei care ascultă un alt fel de muzică decât noi. Până la urmă, maneaua e doar un alt gen muzical, la fel ca rock-ul, romanţa, hip-hop-ul sau muzica de operă. Poartă amprenta puternică a comunităţilor rome din balcani, de la turci şi până la noi, dar şi influenţele folclorice ale altor etnii. Uite că pe-aici n-a fost să fie gospel sau raggae, a ieşit maneaua. Poate să fie bună sau nu. Poate să ne placă sau nu – şi e de înţeles dacă nu vă place. Dar gândiţi-vă că dacă v-aţi fi născut într-o comunitate rurală de ţigani săraci sau de români săraci, căci şi ei sunt la fel de expuşi, probabil că astăzi v-ar fi plăcut. Cei care se pretind exclusiv rockeri, punkeri sau mai ştiu eu ce altceva – unii fideli de zeci de ani genului lor, ar trebui să înţeleagă ce înseamnă să rămâi blocat într-o capsulă a timpului sau a grupului care te-a format. Pe de altă parte, cineva care e “rocker până la moarte” şi atât e poate foarte puţin calificat să-şi dea cu părerea, gălăgios şi agresiv, despre alte genuri muzicale. Asta presupunând că e vorba doar despre muzică, dar e clar că nu e vorba numai despre asta, întotdeauna e o combinaţie destul de pestilenţială de stereotipuri, rasism, aroganţă şi proastă creştere. Nu la toţi la fel, dar la toţi cam din zonele alea.
Am simţit nevoia asta mai de mult, şi-am fost cât pe ce s-o spun în câteva alte ocazii, dar m-am abţinut. Dar ne abţinem din ce în ce mai des şi din ce în ce mai mulţi, într-o lume care-şi permite tot mai multe. Şi nu mă refer aici la consideraţiile referitoare la calitatea muzicii sau la facelifturile Loredanei ci la agresivitate, xenofobia şi bădărănia unora dintre reacţii.
Uite de-al dracu’ pun şi eu pe blog o manea, de fapt un cântec manelizat (genial!), nu ca să promovez stilul muzical, nu ca să vă conving, ci doar ca să zic că-mi place şi să îndemn pe toată lumea să asculte muzică de toate felurile. Face bine la creier.”
Doamna Şoşoacă împinge cu burta în grămada de jandarmi tinerei din faţa sa, urlând din toţi bojocii că ea, ditamai senatoarea României, e agresată de nişte pigmei. Gaborii, pe care vestele antiglonţ îi protejează temporar de salva de carne, se uită cu spaimă la ce stă să-i împingă din linia a doua.
Nu mai e nici jandarmeria ce-a fost. Păi unde-i celebrul dom’ colonel Paraschiv, ăla de la protestele din 10 august, să vină iar în costumul lui bejuliu de dirijor de taraf să preia conducerea trupei? Unde-s pistoalele, unde-s bulanele, caii şi gazele jandarmilor? În fine, probabil că madam Şoşoacă poate să înghită vreo zece-douăzeci de grenade de-alea lacrimogene fără o lacrimă. Poate doar un râgâit, discret mascat de cuvântul senatoare.
Şi totuşi, stau şi mă întreb cum dracu’ de nu se găseşte în tot zidul ăla de apărători ai ordinii publice unul mai ţărănel care s-o bage în pi2da mă-sii pe doamna senatoare, în buna tradiţie a conservatorismului românesc pe care doamna îl promovează pe 3 octave şi multe sute de waţi?
APort 