O discuție politică de unul singur

Steaguri1Păi nu mai bine aveam noi dezbaterea asta tradițional românesc, în bucătăria mea de la bloc, din Berceni, cu prieteni, cu niște beri în față și învăluiți în fum de țigară de să zici c-am intrat în faza terminală a încălzirii globale? Nu e – nu e, asta e, mă descurc singur cum pot. Am înlocuit berile cu altceva, de fumat m-am lăsat de șase ani, nouă luni și treișpe zile și bucătăria de-aici e comună cu livingul. Problema cea mare e că nu mă contrazice nimeni (încă) și-asta mă face să-mi pierd din incisivitate. Păi Halep să fii și tot nu le dai așa bine când joci singur la perete. Deci, ce s-o mai lungim, duminică-s alegeri. Eu cu cine votez? Continue reading

Filip Florian – Toate bufnițele

Toate bufniteleMi se pare că în ultimii ani se scrie în românește din ce în ce mai mult și din ce în ce mai bine. Iar romanul lui Filip Florian, scriitor de care nu auzisem până am pus mâna pe “Toate bufnițele”, a fost o surpriză extrem de plăcută.

Am fost suprins încă de la început, căci nu credeam că se poate scrie atât de frumos despre lumea de dinainte de 1989 și despre haosul primilor ani ce au urmat căderii comunismului. Parcă mi s-a ridicat de pe ochi un văl prin care vedeam trecutul numai în gri, la fel ca aproape toți cei ce-au trăit acele timpuri. Poate pentru că toate au fost acum multă vreme sau poate pentru că pur și simplu amintirile ne-au fost pervertite între timp de prea multă ideologie și de prea mult fals ce ne inundă dinspre toate extremele sordide ale politicii noastre.

Redescoperi între paginile cărții o lume plină de culoare, de energie și de viață, ale cărei detalii mereu surpinzătoare reușesc să rezoneze în tandem cu propriile tale amintiri. Pot depune mărturie cu mâna pe inimă că exact așa am trăit atunci, cu bune și cu rele. Povestită cu har, până la urmă viața aia nici măcar n-a fost atât de rea, iar asta n-are legătură cu nostalgia ci ține mai degrabă de înțelepciunea cu care privești – și compari – lumile pe care-ai avut șansa să le cunoști. Continue reading

Eu cu cine votez?

1992. Radu Câmpeanu, deși ar fi trebuit să votez cu Ion Rațiu, dar oricum n-a contat. 1996. Emil Constantinescu. 2000. Mugur Isărescu și apoi Ion Iliescu, altfel ieșea Vadim Tudor. 2004. Traian Băsescu. 2009. Crin Antonescu și apoi Mircea Geoană. 2014. Klaus Iohannis. 2019. Eu cu cine votez?

Câteva observații:

  1. Am votat de fiecare dată. Punct. Ați văzut punctul, da?
  2. Am schimbat candidatul atunci când am fost dezamăgit de prestația prezidențială. A fost cazul cu Băsescu, care devenise toxic. Am fi astăzi, cred, într-o situație mai bună dac-ar fi pierdut în 2009 (și e posibil ca de fapt să fi pierdut).
  3. Nu există n-am cu cine. Una dintre variante este întotdeauna mai bună. Dacă ai de-ales între orez și fasole nu decizi să mori de foame pentru că ție-ți plac cartofii.

 

Your disk is almost full

Nu mai pot, trebuie să comentez situația asta înainte să-mi plesneasc-o venă de draci sau să fac ceva necugetat și, probabil, costisitor. Sper să ajung până la sfârșitul postului, căci “situația” este creată chiar de laptopul pe care scriu acum, un Apple Macbook Pro, de-o seamă cu blogul, practic doi anișori. Sunt două zile de când, orice-aș face, primesc mesajul “Your disk is almost full“. Inițial l-am ignorat, apoi am șters câteva poze crezând că asta e de-ajuns.  Dar ieri, pe nepregătite și fără să fac nimic în mod special, discul s-a umplut complet. Am șters aproape orice aplicație care s-a putut șterge. Apoi am încercat să fac un software update, doar pentru a afla că am nevoie de 15.5 Giga (inexistenți) de memorie. Ceea ce m-a condus la constatarea stupefiantă că, din totalul de 121 de Giga ai laptop-ului, 105 sunt ocupați de system și 15.5 sunt necesari pentru software update. Deci, practic, trebuie să șterg tot de pe el, că de-aia mi-am luat eu Macbook, ba cred că de-aia își cumpără oricine produse Apple, ca la doi ani să șteargă tot ca să se lăfăie systemu’ lor de căcat pe tot discul. Continue reading

Bohemian Rhapsody

Cine-a citit ultimul meu post știe că dimineață am avut program de dat cu aspiratorul. Așa că am pus Thunderclouds pe youtube, am dat boxele la maxim și am încercat să-mi imaginez că de fapt dansez. Și cum youtube are obiceiul să dea dintr-una-ntr-alta, respectând în mare măsură preferințele tale muzicale, a ajuns la un moment dat la Love of my life a lui Queen. Ceea ce-am constatat, ascultându-i din nou după multă vreme, e că nici vocea mea nu-i chiar departe, ba chiar e surpinzător de asemănătoare celei a lui Freddie Mercury, mai ales când huruitul aspiratorului acoperă micile imperfecțiuni ale interpretării (mele, normal, căci trupa-și făcea treaba perfect, în background, ca de fiecare dată). Și cealaltă constatare a fost că încă n-am văzut filmul Bohemian Rhapsody. Continue reading

LSD

Am făcut o obsesie pentru LSD, parteneriatul artistic dintre Labrinth, Sia și Diplo. Culmea e că cică drogul cu același nume nu provoacă dependență. Dar eu, încă nerecuperat complet după Bad Liar-ul lui Imagine Dragons, am dat peste Thunderclouds și nu mai pot scăpa. Între timp mi-am descărcat de pe Spotify tot albumul și-acum e mai rău.

Măcar sunt convins că o să mă ajute să dau cu aspiratorul în toată casa.

Mark’s Secret Crush

Să zicem că te interesează ceva anume și cauți pe net, folosind un oarecare motor de căutare. Toți facem asta, nu? Te uiți pe-un site, te muți pe altul, poate chiar cumperi ceva. Să zicem, de exemplu, că te-ai uitat după o banală cămașă. Câteva ore mai încolo, dacă intri pe Facebook, o să constați cu surprindere că te împiedici la tot pasul de reclame la… cămăși. Dar stai un pic, păi de unde până unde, tu nu ai folosit deloc FB in căutările tale după cămăși! Cum naiba de s-a întâmplat coincidența ? A doua zi te uiți după altceva, să zicem că de data asta te interesează un televizor nou. Surpriză, doar câteva minute mai târziu, FB îți ghicește din nou gândurile. Ți-a instalat Mark Zuckerberg microfoane și camere video în sufragerie? Evident că nu, asta ar fi ilegal. Continue reading

I see you (2)

S-au așezat la aparatele pentru fesieri și stau acolo de vreo 15 minute. Se mai schimbă între ele din când în când – una trebuie să-și strângă picioarele luptând cu aparatul, cealaltă, dimpotrivă, luptă din greu să și le răsfire. Blonda nu se omoară cu exercițiile, face câteva repetări fără vână între sesiunile de selfie-uri. S-a pozat deja din toate pozițiile, de jos, din lateral, de deasupra capului. A pus-o pe prietena ei să o filmeze în timp ce lucrează, după ce și-a aruncat pletele peste umăr și și-a împins pieptul, provocator, în față. Zâmbește cum poate, cu fața semiparalizată,  pompată cu botox dincolo de limita la care expresivitatea e încă posibilă. De-aia e mai greu să mă prind de unde vine, ar putea fi de oriunde, dar e clar că vine de prin Balcani. Cealaltă, în schimb, e mai naturală, mai ușor de recunoscut, așa că nu-mi pot stăpâni, din nou, gândul acela… Par românce, al naibii să fiu dacă nu par românce… Continue reading

Nabucco

DSC_0692.JPGTrebuie să spun de la bun început că nu sunt amator de operă. Dar când se montează, la Bienne, Nabucco de Verdi și premiera e la Palais des Congrès trebuie să mergi, n-ai de-ales. E un eveniment imens pentru un oraș care nu-și permite o orchestră simfonică întreagă – așa că o împarte cu vecinii din Solothurn – iar impresionantul cor al orașului, vechi de 100 de ani, este 100% format din amatori (care probabil că s-au mai schimbat între timp). Dacă până și noi, de 5 ani pe-aici, știm pe cineva care va fi pe scenă în seara asta vă dați seama cât de important e acest eveniment… Ca să vă faceți o idee despre Bienne, Tulcea e de patru ori mai mare. Apropo de asta, acum cinci ani, auzindu-ne vorbind românește pe stradă, în Berna, ne-a oprit o cucoană foarte simandicoasă, mutată în Elveția de foarte mulți ani, care, când a auzit că vrem să ne mutăm în Bienne a strâmbat din nas ușor dezamăgită rostind, pe un ton afectat: “Dragă, dar nu… vă rooog… nu vă duceți acolo! E ca și când v-ați muta la… Urziceni!”. Continue reading

Inimi cicatrizate

3._inimi_cicatrizatePuține lucruri sunt mai greu de privit decât povestea tristă a unui om foarte bolnav căruia i se irosește poate singura șansă de a supraviețui cu un tratament complet greșit. Și despre asta este filmul lui Radu Jude, despre lupta pentru viață a unui tânăr evreu bolnav de tuberculoză osoasă, internat într-un sanatoriu de la malul mării. Este, în același timp, și o parabolă despre societatea la fel de bolnavă a României (și a Europei) anilor ’30, care încearcă să se trateze de boli reale sau închipuite cu mult lăudatul panaceu al naționalismului, avându-i ca “doctori” pe Hitler, Mussolini sau autohtonul Corneliu Zelea Codreanu. Va trebui să vedeți filmul pentru a afla povestea tânărului evreu. Nu vă va fi ușor, cum ziceam, căci Jude îi refuză spectatorului orice concesie de la atmosfera noir a scenariului sau a cinematografiei. Cât despre felul în care demonii naționalismului au vindecat Europa sau au salvat România sunt convins că știți deja. Continue reading