“Giganţii petrolieri încep bătălia împotriva taxării profiturilor excepţionale în statele membre UE” titra o ştire de azi dimineaţă. Pe la televiziunile noastre, diverşi analişti îşi exprimau îngrijorarea faţă de corectitudinea şi oportunitatea deciziei guvernului român de a impozita aceste profituri suplimentare cu 60%. Principalele argumente aduse împotriva recomandării făcute de UE către statele membre se refereau la inpredictibilitatea măsurii – ceea ce de obicei este considerat antieconomic, agravarea dificultăţilor de furnizare de energie şi afectarea investiţiilor de care zona are nevoie, fiind des invocate cele în energia verde precum şi noile dezvoltări în extracţia de petrol şi gaze naturale, de exemplu cele din Marea Neagră.

Să le luăm pe rând, ca să vedem dacă “giganţii” au dreptate să protesteze. Criza asta a fost, în principal, fabricată de ruşi, care au profitat de presiunea inflaţionistă post-covid şi au manipulat preţurile globale prin limitarea producţiei – evidend în deplină înţelegere cu ţările OPEC. Mai mult, după începerea războiului ruşii au folosit petrolul şi gazele ca mijloc de presiune pentru a stopa ajutorul european pentru Ucraina şi efortul lor de a se apăra împotriva agresorului. Preţurile au luat-o razna, lucru de care au profitat nu numai ruşii, ci toţi actorii din pieţele de energie, companii din Orientul Mijlociu şi europene deopotrivă. Profiturile au explodat, dar pe seama consumatorilor şi a celorlalte domenii economice. Deci toată lumea din energie profită fără prea mari mustrări de conştiinţă de creşterea preţurilor, un lucru care în alte domenii ar fi catalogat drept speculă. Credeţi că la sfârşitul lui 2021, când marile companii şi-au stabilit obiectivele pentru 2022, a prevăzut cineva această profitabilitate căzută din cer? Nu, evident! Şi atunci, este impredictibilitatea măsurii de suprataxare atât de nerezonabilă?

Argumentul privind afectarea furnizării de energie nu stă în picioare. Reglementarea nu limitează preţul tranzacţiilor (ceea ce ar duce la penurie, cum s-a întâmplat, de exemplu, cu benzina în Ungaria sau cu aproape orice pe vremea lui Ceauşescu). Firmele sunt libere să vândă la preţurile pieţei, doar că dacă fac un profit exagerat trebuie să plătească taxe suplimentare. Să nu uităm că datorită preţurilor speculative guvernele cheltuie suplimentar pentru a subvenţiona consumatorii vulnerabili, fie ei cetăţeni sau companii. Dacă statul plăteşte bani pe care nu-i bugetase, de ce nu ar taxa suplimentar profituri pe care firmele nu le bugetaseră? Altfel spus, de ce ar trebui să plătim toţi, din impozite şi taxe, pentru a compensa efectele negative generate de câştigurile exagerate şi oportuniste ale câtorva companii?

Şi ajungem la investiţii. Încă o dată, pentru cei care nu ştiu cum funcţionează marile companii, bugetele din 2022, finalizate la sfârşitul anului trecut, erau, probabil, foarte clare în ce priveşte investiţiile pe anul curent sau chiar pentru anii care vin. Ele se bazau pe resurse deja existente şi pe veniturile şi cheltuielile estimate, lucruri care nu s-au schimbat prin decizia statului de a supraimpozita. Faţă de acele planuri, companiile au câştigat mult mai mult. De obicei, mai ales la companii publice listate pe bursă, aceste profituri sunt distribuite ca dividende către acţionari, nicidecum direcţionate ad-hoc în investiţii neplanificate. În felul ăsta preţul acţiunilor creşte şi la fel şi primele marilor boşi. Guvernul, în cazul de faţă şi dată fiind situaţia, a fost chiar generos: la media de profit a ultimilor ani a adăugat 20% – totul taxat normal – şi abia surplusul urmează să fie supraimpozitat (sper că toată lumea înţelege că profitul suplimentar nu e confiscat, doar taxat mai mult decât de obicei).

Ceea ce ar putea statul să facă, eventual, ar fi să accepte o derogare de la suprataxare pentru profiturile reinvestite – cu specificarea clară a domeniilor unde se poate investi (de exemplu, energie verde sau extracţia de gaze din Marea Neagră). Ceea ce putem face noi este să înţelegem corect care sunt diferenţele între interes economic, progres, bună guvernare şi pură lăcomie corporatistă care nu ajută la nimic altceva decât să umple buzunarele unei mici elite economice. Şi, evident în cazul Rusiei, să cumpere noi rachete şi drone care să fie trimise peste oraşele Ucrainei.

Dacă tot m-am apucat în articolul precedent să îndemn la echilibru şi bună judecată, hai să mai fac o încercare! Sunt conştient că de data asta îmi forţez norocul cu ceea ce ar putea să arate ca un act de susţinere a inamicului public numărul 1 în materie de investitori străini. Nu asta intenţionez, ci doar un studiu de caz despre cum populismul, ipocrizia şi lipsa de judecată ne ajută adeseori să găsim prea uşor ţapi ispăşitori pentru orice. Subiectul este, fără îndoială, unul sensibil: tăierile ilegale din pădurile României.

Era inevitabil să nu reapară zilele astea în mediul public ideea că austriecii ne vandalizează pădurile. Vinovatul de serviciu, ca de obicei, este firma austriacă Holzindustrie Schweighofer, rebotezată mai nou HS Timber.

Dacă mă uit pe cifrele publice, austriecii par să se fi supra-expus economic investind în România într-o capacitate industrială mult prea mare. Adunând rapid (şi probabil destul de aproximativ) capacitatea maximă declarată a fabricilor HS îmi rezultă o capacitate totală de prelucrare de, să zicem, 5 milioane metri cubi de lemn pe an, faţă de rapoartele oficiale care arată un total de 38 de milioane metri cubi recoltaţi legal în România. 13% din toată producţia silvicolă a României e prea mult. Este riscant în primul rând pentru fabricile austriecilor care pot rămâne fără materii prime şi aproape situaţie de monopol în unele regiuni ale ţării, ceea ce autorităţile române ar fi trebuit să verifice. La vremea când au investit poate li s-a părut o idee bună, pentru că în jungla românească de acum 20 de ani era uşor să achiziţionezi lemn pentru fabrici. Nu întotdeauna lemn recoltat legal, ceea ce a fost dovedit în repetate rânduri şi ceea ce a condus, în ultimă instanţă, la pierderea de către HS a acreditării internaţionale FCS pentru silvicultură sustenabilă în 2017. O mare nenorocire, pentru că probabil au pierdut mulţi clienţi serioşi. Nu ştiu ce a păzit statul român… Probabil că nimeni nu ştie cât lemn provenit de la reţelele criminale au cumpărat austriecii. Dar lucrurile se pare că s-au schimbat. În ultimii ani au implementat un nou sistem de monitorizare a materiilor prime, importă mai mult de jumătate din lemnul pe care-l prelucrează din afara României, au închis parţial sau total unele unităţi de producţie şi, în 2021, şi-au recăpătat chiar acreditarea FCS pentru una dintre fabrici. Şi-au schimbat până şi numele, ceea ce trebuie să fi fost dureros pentru o firmă atât de veche.

Dar să ne uităm un pic şi la restul imaginii, căci, cum spuneam, HS Timber reprezintă doar 13% prin perspectiva capacităţii de producţie şi 10% din cifra de afaceri oficială totală a industriei lemnului de la noi. Mai mult decât atât, estimările oficiale ale autorităţilor şi patronatelor române vorbesc de încă aproximativ 38 de miliarde de metri cubi care dispar anual din pădurile noastre. Pe scurt, jumătate din lemn se fură. În condiţiile astea, să dai vina pe austrieci când ei pot prelucra doar vreo 5 milioane de metri cubi din totalul de 76 înseamnă să nu pricepi sau să ignori complet ce spun cifrele. Sau să fii un mare ipocrit.

Cei care au trecut vreodată printr-un sat de munte ştiu că ceea ce te trezeşte dimineaţa şi te acompaniază de-a lungul întregii zile nu este cântecul mierlei ci mârâitul a zeci de drujbe. Nimeni nu pare a fi deranjat – poliţişti, pădurari, primari şi simpli localnici deopotrivă. Nimeni n-ar putea fi acuzat vreodată, căci, evident, toată lumea ştie că austriecii sunt de vină. Din când în când se mai întîmplă ca vreun curajos cu gura mare să fie ameninţat, să mănânce bătaie, să facă accident de maşină sau chiar să fie împuşcat accidental în pădure. Nimeni nu se întreabă cine sunt cei care vindeau lemn ilegal austriecilor şi nici cui vând mai nou.

Trec destul de des prin Popeşti Leordeni, pe vremuri aveam o casă în Frumuşani. Întotdeauna au existat, în zona centurii Bucureştiului, curţi în care se vindeau cherestea şi lemne de foc. Cel puţin din 2004 de când bat eu drumul ăla. Pe vremuri erau cel puţin vreo patru, toate vânzând nestingherit lemn fără niciun act, cu bani cash. Îşi imaginează cineva că ăla era lemn recoltat, prelucrat şi cumpărat legal? Lucrările la noul pod peste centură au eliminat vreo două. Dar două sunt încă acolo, le-am văzut ultima dată acum câteva săptămâni. Realizaţi câţi poliţişti, procurori, oameni de la garda financiară, ANAF, Romsilva, etc stau în fiecare zi câteva zeci de minute în coada de maşini care trece prin faţa celor două locaţii? Sau câţi au trecut, de-a dreptul, prin curtea lor în atâţia ani, plecând de acolo un pic mai bogaţi? Nu sunt mici, se văd din satelit, şi când spun asta nu e o figură de stil, vă invit să verificaţi: copiaţi coordonatele de mai jos şi daţi un search pe google maps:

Locaţia numărul 1: 44.36892472527387, 26.184236927480974

Locaţia numărul 2: 44.360552, 26.198024

Sunt convins că mulţi dintre cei convinşi de teoria străinilor (austrieci) care ne fură ţara şi bogăţiile au cumpărat lemn din marginea drumului, pe centura Bucureştiului sau probabil în orice alt oraş al ţării. Poate aveau de făcut un acoperiş nou, o casă la ţară, araci de grădină, un gard sau doar pentru foc. Nu mare lucru, nu-i aşa? Nu se compară cu ditamai fabrica austriacă. Dar realitatea, cel puţin asta afirmă asociaţiile silvice, este că cel mai mult lemn din ţara asta nu se fură cu tirul, se fură cu căruţa. Şi nu se duce la export, rămâne acasă, căci codrul e frate cu românul, nu-i aşa? De ce să-l fure (şi) alţii?