"Pentru un român care știe citi cel mai greu lucru e să nu scrie." I.L. Caragiale
Author: adrianport
Trăiesc departe de țară așa că noțiunea de acasă este oarecum relativă pentru mine. De multe ori mă gândesc la ce-o mai fi pe-acasă. De-aici, de-acasă.
Kim Jong Un dă cu rachete intercontinentale în direcția Americii, trimite mii de soldați în Rusia și amenință Coreea de Sud cu războiul. Chinezii fac cele mai mari exerciții militare în jurul Taiwan-ului iar navele lor militare hărțuiesc alte vase în apele teritoriale indoneziene și se plimbă printre insulele din sudul Pacificului. Putin atacă furibund în Donbas, trimite drone în spațiul aerian al NATO și avioane cu moldoveni să voteze în Kazakhstan. Statele BRICS se reunesc la Moscova și salută noi membri. Rebelii iemeniți houthi reiau atacurile împotriva navelor de transport în marea Roșie. Hamas și Hezbollah atacă Israelul cum pot și pe unde mai pot. Deși pare să nu mai fi rămas nimic de bombardat în Gaza, Netanyahu reușește să ucidă 50 de copii numai în ultimele două zile și reia bombardarea Beirutului. Acum o săptămână a atacat Iranul, dându-le suficient răgaz gărzilor revoluționare iraniene să replice la timp.
La timp pentru ce? Simplu, la timp pentru alegerile americane, căci nu întâmplător toate astea se întâmplă în același timp. Axa răului și noii ei candidați s-au umflat de steroizi în ultimele săptămâni doar ca să-l aducă înapoi la Casa Albă pe Donald Trump.
A fost ultima zi de proiecție în cinema-urile Bienne-ului pentru Joker: Folie à Deux și ne-am mobilizat să-l vedem, noi patru și încă șapte alte persoane, în cea mai mare sală din oraș. Sincer, nu știu cum mai supraviețuiesc cinematografele în ziua de astăzi. Mi-am mai luat și pungă mică de popcorn, de-mi venea să intru-n pământ de rușine față de fata aia de la recepție, singura angajată, care trăiește probabil în fiecare zi cu teama că o să-și piardă job-ul. Sau cu mirarea că încă-l mai are.
După film am recitit ce-am scris în 2020 despre primul Joker al lui Todd Phillips. O să fiu sincer și-o să recunosc că parcă îmi veneau cuvintele mai bine pe vremea aia. Dar, pe de altă parte, s-ar putea să mă fi înșelat în ce-am scris sau, mai precis, să fi mușcat prea ușor din momeala de a accepta atmosfera distopică din film ca fiind o reflexie, chiar distorsionată, a lumii reale. Astăzi am simțit diferit, deși nu cred că regizorul Folie à Deux a avut intenția de a transmite un alt mesaj.
Ca și precedentul, filmul este o realizare cinematografică de excepție. Este filmat fabulos și te poartă prin decorurile unei lumi sumbre ce pare în același timp reală și fantastică, are o coloană sonoră care îmbină ingenios cântece îngânate, aproape șoptite uneori, cu orchestra din fundal care pare mereu să cânte altceva iar actorii joacă de parcă de asta ar depinde viața lor. Totul este la fel de bine făcut și totuși…
Și totuși, filmul este, în multe privințe, diferit. A apărut Harley Quinn, interpretată excelent de Lady Gaga, iar asta a dus filmul într-o zonă de musical noir de pe Broadway, fără să adauge semnificativ la poveste. Fetele mele, familiare deja cu Harley Quinn, au fost dezamăgite de nedreptatea care i s-a făcut personajului originar (real?) din benzile desenate. L-au găsit pe cel din film diferit și nu foarte credibil – și poate că așa e normal, aproape întotdeauna e mai mișto în carte, chiar și una desenată. Filmul nu are cine știe ce poveste, deși un final mai bun ar fi putut salva toată construcția. Dar n-a fost așa, poate cu excepția notabilă a ultimelor două minute. În rest, aceeași atmosferă grea, care încearcă să suprapună cât mai exact problemele perioadei marii inflații a anilor 70 peste marile probleme ale zilelor noastre, știind că astfel îl va stârni pe spectator. Față de precedentul film, avem în plus permanenta glisare între boală, simulare și tonurile de gri dintre ele, între real și fals, între a crede și a ști, între ipocrizie și sinceritate, durere și alinare, violență și milă. Asta și încearcă filmul să ne spună. Că în lumea schizoidă în care trăim e greu, aproape imposibil să mai facem diferența între toate lucrurile astea. Nici nu ne mai interesează prea tare, până la urmă, căci nu suntem numai post-adevăr, suntem și post-bine sau rău. Am ajuns o lume de jokeri cu un viitor de jokeri.
Dar nu e așa, de data asta nu m-a convins. Americanul ar zice: nice try!
Textul ăsta a fost scris aseară, în jurul orei 11, când eram un pic euforic. Probabil că nu numai eu. Între timp era cât pe ce să iasă invers și o să înțelegeți voi din text cam cât de invers.
“A votat Moldova UE
Și i-a dat lui Putin…”
Cu un aer ireverențios care îmi este tolerat în astfel de momente politice importante o rog pe mama, care se uită cu mine la Digi, să mă ajute să găsesc o rimă potrivită la UE.
-Hai, că ești campioana integramelor, te pricepi la cuvinte! Ce rimează cu UE? Care este exact opusul lui UE în momentul ăsta important pentru Moldova? Evident că îmi forțez norocul, mama a priceput din prima și o doamnă nu va permite ca entuziasmul să scape complet de sub control. Mă temperez și zic din nou cu o voce moale, subversivă: A votat Moldova UE / Și i-a dat lui Putin… ce?
-Cuie?
-Perfect! Perfect! Iată deci varianta finală a acestei complicități dintre mine și mama, cu felicitări călduroase celor care au înțeles cât de importante sunt și cât de greu vor cântări cuiele astea:
La Piața Victoriei cubul înalt de 2 metri cu fața lui Geoană este vandalizat pe toate laturile vizibile de pe trotuar. Mă uit direct în uriașul ochi vânăt, înnegrit cu markerul. I-au făcut și niște ochelari rotunzi a la Lenin iar deasupra, pe frunte, scrie “Prost”. Lasconi, în schimb, are gura decupată și e și ea măscărită masiv cu markerul într-un stil abstract, sexist și grosier. Ciolacu și Ciucă au scăpat mai ușor dar și ei sunt un pic mâzgăliți. De pe ultimul panou publicitar, chiar înainte de intrarea la metrou, ne arată degetul Simion. Are aerul ăla al lui ușor tulburat și ochii încercănați à la Uncle Fester din Familia Addams. Culmea, așa e el în poză, nici un marker nu i-a atins panoul electoral. Brusc realizez că asta am văzut și la Universitate.
Nu exclud complet varianta unei echipe de campanie a AUR care să fie mai harnică decât cele ale concurenței, sărind să schimbe pozele imediat ce apare o mustăcioară nefericită sub nasul domnului Simion. Pare, totuși, mult mai plauzibilă varianta ca tabăra aiurită să aibă mai mulți vandali, mai ales că mâzgălelile par să țină cont de sondajele de opinie, măscărind mai mult pozele cu șanse la turul 2. Dacă partidul ăsta o să continue să crească și după alegerile astea probabil că nu va mai dura mult până când ochii vineți vor fi făcuți nu cu markerul ci direct cu pumnul.
După prestația de astăzi a domnului Ciucă la Măruță încerc să pricep dacă trebuie să privesc într-o cheie diferită prestația dânsului de acum câteva luni, la o altă emisiune TV, sau explicația e aceeași. Atunci, întrebat cum a votat la referendumul pentru “familia tradiţională”, a răspuns, greu, poticnit, temător, că a votat “da”, asta după ce iniţial a încercat s-o scalde spunând că n-a avut practic de ales, PNL-ul fiind partid istoric şi identitar, cu familia, credinţa şi patriotismul printre valorile fundamentale. La vremea respectivă m-a șocat naturaleţea cu care domnul general recunoaște că a votat “Da”, pentru ca în fraza următoare să spună că nu are nimic împotriva minorităţilor de orice fel. Ca și astăzi, ai putea să crezi că nu a înţeles corect pentru ce a fost acel referendum. Întrebarea de pe buletinul de vot nu era dacă tu personal preferi un partener de sex opus, dacă crezi în Dumnezeu sau dacă îţi iubeşti ţara, cum fără sens a adăugat domnul Ciucă. Întrebarea era dacă eşti de acord să se modifice Constituţia şi legile ţării pentru ca ceilalţi să nu poată avea drepturi egale majorităţii. Nu ai nimic împotriva lor dar votezi ca ei să fie persecutaţi, asta este încă o probă de democraţie originală (era să-i spun tradiţională), în sensul definit magistral de marele Iliescu. Probabil că domnul Ciucă încerca să se facă simpatic votanţilor PNL tentaţi să migreze spre AUR sau ŞOŞ. Domnul general nu înţelege că, orice ar face, nu le poate intra în grații golanilor care votează cu AUR. Aşa cum un joint fumat pe ascuns nu te face Snoop Dogg, nici un “da” la referendum nu te face George Simion. Pentru aurişti, domnul Ciucă nu va fi niciodată altceva decât un gabor alunecos şi fără… curaj, ca să zicem aşa. De astăzi, și unul care nu prea pricepe mare lucru.
O luasem un pic la deal cu greutatea, ca de fiecare dată când mi se întâmplă o accidentare. De data asta este o tendinită și o durere în articulația șoldului. Am zis să-mi ascult măcar o dată soția, care întotdeauna crede că astea mi se întâmplă pentru că exagerez cu alergatul și cu sala, și am lăsat-o mai moale vreo lună și-apoi n-am mai alergat de loc încă vreo lună. Am fost în schimb la piscină, dar înotul îmi face o poftă de mâncare de balenă. Sincer, nu știu cum de rămâne David Popovici așa schijă.
În fine, să n-o lungesc, la Ozempic nu mă calificam și mă îndoiesc că elvețienii se înghesuie să ți-l dea moca pe asigurarea de sănătate, deci a trebuit să găsesc alte variante de a scăpa de câteva kile. Am eliminat din start metodele tradiționale românești: făcutu foamei, ciorba de varză și dieta cu stafide, merișoare și turmeric din Formula As, ianuarie 1997. Am făcut, în schimb, o compilație din tot ce-am citit și-am văzut pe la alții și iată planul pe care l-am botezat Ozempicu` săracului și care (la mine) funcționează:
Trebuie să fii în deficit caloric, deci să arzi mai multe calorii decât mânînci, altfel nu merge. Punct.
Nu exagera. Dacă slăbești mai mult de un kg pe săptămână nu e bine și o să regreți. Cei care spun altceva (doctori, nutriționiști, tanti Geta de la scara B) nu se pricep sau nu-ți vor binele. Dacă ai peste 50 de ani sau chiar peste 40 o să regreți și mai tare, pentru că inevitabil vei pierde mușchi pe care cu greu o să-i mai pui vreodată înapoi. Plus că dacă scazi rapid o să recuperezi și mai rapid.
Dacă ai slăbit, să zicem, 10 kg în 3 luni oprește-te și fă o pauză de consolidare de 3 luni în care încearcă să rămâi pe loc sau să te îngrași maxim un kg. Asta înseamnă două cicluri maxim pe an, 20 de kilograme. Ai cântar acasă, nu?
Fă rost de un dispozitiv care să-ți măsoare pașii sau caloriile consumate. Un smart watch sau un pedometru (era să zic pedofil). Eu, de exemplu, folosesc un smart ring Oura care colaborează bine cu un iphone și un Apple watch. Telefonul măsoară și el prin aplicația Health, dar trebuie ținut permanent în buzunar. Ideea e să știi câte calorii arzi zilnic în total.
Măsoară-ți caloriile consumate cu o aplicație. Eu mi-am făcut un fișier excel cu toate alimentele uzuale. Nu-ți fura căciula (asta e o chestie grea). Și nu uita să treci colele, berile și țuicile, care adaugă tone de calorii.
Ca dietă, cel mai important e să mănânci 1,5 – 2 grame de proteine pe kg de greutate corporală (ideală). E super greu, cel puțin pentru mine. Personal nu pot trece de 1.3 g nici dacă adaug un shake de izolat proteic din zer, pe care oricum îl urăsc sincer. În plus, trebuie să fie carne slabă, altfel depășești la numărul total de calorii.
Limitează carbohidrații la 30-50 de grame la fiecare masă și vreo 120 grame pe zi. Și asta e greu. Dacă-ți place pâinea, asta înseamnă practic o feliuță. Dacă-ți plac și cartofii prăjiți atunci mai bine caută direct un influențăr care învață oamenii cum să se simtă bine în pielea lor, așa cum sunt.
Ca sport: ideal sală sau exerciții cu greutăți acasă, de două-trei ori pe săptămână câte o jumătate de oră. Nu e efort mare, doar între cinci și zece seturi pe săptămână pentru fiecare grupă musculară. Mai degrabă cinci pentru începători, spre zece spre cei mai avansați. Asta ca să slăbești grăsime, nu mușchi.
Dacă poți să faci și un exercițiu aerobic de vreo 2-3 ori pe săptămână este ideal (alergare, înot, bicicletă etc). Dacă nu, este important să rămâi activ, mergi pur și simplu până spre ăia 10 mii de pași pe zi. Între 5 mii de pași și zece mii de pași sunt vreo 500 de calorii, ceea ce înseamnă să-ți permiți în plus o pungă mare de pufuleți în fiecare zi! Sau o ciocolată întreagă. Sau trei beri. Glumesc!
Dacă te simți complet fără vlagă e mai bine să întrerupi regimul și să intri în perioada de menținere – este semn că pierzi masiv mușchi și nu e bine.
Perioada de menținere de trei luni este obligatorie. Important e să rămâi la noua greutate, iar reglajele pot fi făcute din dietă, din mișcarea fizică sau din ambele.
Nu există greutate pierdută în timpul săptămânii pe care să nu o poți pune la loc în weekend!
Am explicat-o pe gură de trei ori și de-aia m-am gândit să o și scriu, ca să fie mai simplu data viitoare. Nu e vreo dietă miraculoasă, nici simplă nu e, dar măcar e gratuită și nu presupune injecții în burtă.
În loc să mă concentrez pe numele persoanei pentru care o să votez în noiembrie mă văd a doua oară scriind în apărarea unor candidați pentru care nu voi vota. Azi e rândul doamnei Diana Șoșoacă. Nu insist pe ceea ce pare acest caz, și anume încă o măgărie CCR (a câta?) pilotată de PSD ca să i-l bage domnului Ciolacu pe domnul Simion în turul doi. Fac o mică pauză ca să remarc că numai după patru rânduri de articol ne-am umplut de doamne și domni. Și revin… Aștept cu interes motivarea deciziei CCR. Până acum am citit doar părerea domnului Tudorel Toader (iată încă un domn!) care crede că decizia a fost luată pentru că doamna Șoșoacă nu respectă valorile constituționale. E cumva hilar să auzi asta din gura domnului Toader, veteranul luptei cu statul paralel. Am căutat articolele din Constituție și din Legea Electorală la care s-a referit dar nu mi-e clar sau nu e clar. Nu mă pricep, deci voi aștepta părerile specialiștilor. Până una alta, democrația trebuie apărată, deci și doamna Șoșoacă trebuie apărată. Și chiar și Curtea Constituțională trebuie apărată, căci dacă intră doamna Șoșoacă peste ei au belit-o.
Cred că am mai scris pe-aici că singurul canal TV din România transmis pe cablul Swisscom-ului elvețian și care conține informații relevante despre România este Digi24. Celelalte două, TVR Internațional și ProTV Internațional, nu înțeleg de ce (mai) există, practic conțin doar “Garantat 100%” și “Las Fierbinți”.
Dar ca să revin la Digi24, de două zile trăiesc cu un gust amar, acela al dezamăgirii provocate de felul în care tratează “scandalul” Geoană. Nu sunt suporter al domnului Mircea Geoană, nu am votat și cred că nici nu voi vota cu dânsul, dar felul în care a fost tratat în emisiunea lui Cosmin Prelipceanu de alatăieri și mai apoi în alte emisiuni de știri sau politice mi se pare, în cel mai bun caz, complet neprofesionist. Au preluat o investigație jurnalistică făcută de altcineva și au rostogolit-o în studio de la un invitat la altul, au adus în discuție alte povești din trecutul domnului Geoană iar concluzia generală, mai mult sau mai puțin sugerată și aparent general acceptată, a fost că o dubioasă relație de afaceri a domnului Rareș Mănescu cu un propagandist rus (care folosea un pseudonim pentru postările propagandistice) îl transformă pe domnul Geoană într-un potențial agent rus. Prestația jurnaliștilor și invitaților din studio, oameni de altfel pe care îi urmăresc aproape de fiecare dată când apar la Digi, a fost părtinitoare, complet ostilă față de purtătoarea de cuvânt care a intervenit în direct pentru a încerca să explice lucrurile și de o suficiență deranjantă, mai ales că improvizau pe dovezi neverificate și pe o cauzalitate subțire între ele. Aș fi așteptat mai mult scepticism de la niște oameni inteligenți și cu experiență. Nu discut poveștile candidatului Geoană ci pretențiile mele față de puțina presă de calitate din România.
Deci, ca să concluzionez, o explicație ar fi poate o posibilă criză acută de neprofesionalism care să fi lovit temporar studiourile Digi. Pe de altă parte, domnul Geoană încearcă să convingă mass media că e o acțiune de kompromat cu origini la Moscova. Surprinzător, nu mulți par dispuși să verifice, cel puțin nu oficial. Ca cetățean, aș fi foarte curios să aflu ce influență ar fi putut avea în tot scandalul sumele uriașe pe care PSD și PNL le varsă, mai mult sau mai puțin pe față, în capul presei care contează. E clar că domnii Ciolacu și Ciucă, deși poate din motive diferite, nu și-l doresc pe domnul Geoană în turul doi. Și apoi, mi-aș dori să aflu ce influență ar putea avea în toată treaba fostul președinte Băsescu, cel ofensat grav de Geoană, mai ales că vocile cele mai vehemente sunt foști ziariști sau personalități care, în trecut, au cântat, pe voci diferite, în corul dezgustător al propagandei băsiste care a fost, mulți ani, egală propagandei pesediste. Poate, până la urmă, dovedește cineva că nu e kompromat, doar campanie neaoș românească.
Scriam acum câteva săptămâni despre tinerii socialiști revoluționari ai Bienne-ului, gata să lupte pentru “eliberarea de capitalism, de patriarhat și de criza climatică”. Deși mulți – inclusiv eu – sunt de părere că Elveția beneficiază de o structură politică și administrativă performantă, și aici sunt voci care cheamă la revoluție. Aceste curente anti-establishment sunt caracteristice ambelor extreme politice, peste tot în lume. Conform lor, situația actuală este atât de dezastruoasă încât o corecție nu mai e posibilă. Este necesară o reformare din temelii – și iată oportunitatea ca politicieni ca Trump, Bolsonaro, Milei, Le Pen, Mélenchon, Putin sau Șoșoacă să vină să reclădească o societate mai bună și o lume mai dreaptă, nu înainte de a o dărâma pe-asta de-acum.
Cartea asta, pe numele ei întreg “Gradual – The Case for Incremental Change in a Radical Age”, dovedește că opusul unei abordări radicale este nu numai posibil, dar este cel mai probabil să reușească. Se întâmplă să fiu personal un pic intolerant la risc și să cred cu tărie în puterea procesului de continuous improvement, care m-a ajutat atât în viața profesională cât și în cea personală, deci cartea asta a bătut cumva la o ușă deschisă.
Nu am nimic împotriva schimbărilor radicale în direcția corectă, doar că ele sunt foarte improbabile și greu de implementat. Orice radicalism creează de obicei o reacție adversă de intensitate comparabilă, care consumă energii, ridică bariere și adeseori eșuează în derizoriu. Incrementalismul, în schimb, presupune o abordare care zboară adesea pe sub radarul marilor populiști, care adesea privesc cu dispreț la lucruri considerate mărunte. De aici șansa de a angaja energii de ambele părți, de a colabora și de a accepta mici compromisuri care fac ca lucrurile să stea un pic mai bine. Cum ziceam, nu e foarte atractiv pentru politruci, căci presupune acțiune tenace, inteligență, analiză, prudență, poate corecții de parcurs – lucruri greu de explicat prin răgete și sloganuri goale de conținut. Ar putea ca rezultatele să nu fie evidente pentru multă vreme și există oricând riscul ca altcineva să se laude cu progresul, la final. Dar este ceea ce schimbă lucrurile aproape pe nesimțite, iar cartea abundă în exemple ilustre.
APort 