Zombificarea

Despre pericolul extremismului de dreapta în Europa am scris pentru prima dată pe 31 Ianuarie 2017, când Brexitul și Trump se întâmplaseră, Orban lansase deja ideea iliberalismului iar în Franța madame Le Pen era favorită în alegerile prezidențiale (avea să piardă în fața surprizei Macron). Aproape 8 ani și 675 de articole mai târziu, am văzut extrema dreaptă crescând și câștigând alegeri în multe țări europene și pe Trump reînscăunat de o tabără MAGA mai motivată și mai radicală ca oricând. La noi, binecunoscutele personaje ale mahalalei radicale s-au văzut nu aruncați în haznaua istoriei ci doar depășiți electoral de un șarlatan populist care vorbește mahalalei despre pământul strămoșesc în timp ce învârte cu case de milioane prin Austria – lucru pe care până la urmă orice român credincios, cinstit și patriot îl poate face, dintr-un salariu de la stat, doar să vrea.

Primul meu comentariu este că valul acesta de naționalism, de suveranism împotriva toxicului globalism, este doar bullshit populist, ca să nu-i spun căcat că sună rău. Realitatea e că țărișoara, ortodoxismul, ițarii și basca dacică sunt chestii relativ marginale. Propaganda principală este despre izolaționism, antiemigrație, antivaccinism, opoziția furibundă la feminism și drepturile minorităților de orice fel, o atitudine permisivă față de agresiunea rusă și o dorință de pace care-l ajută pe Putin să câștige. Adică aceeași propagandă, aceeași agendă a extremei drepte peste tot în lume. Ai putea să-i spui globalistă, nu-i așa? Situația era similară în anii 1930-1940. Zelea-Codreanu se dădea mare patriot, îmbrăcat în cojoc tradițional, înconjurat mereu de popi și călare pe un cal alb, dar ideile lui nu se deosebeau prin nimic de propaganda nazistă germană, fascistă italiană sau hortistă maghiară. Actualul ultranaționalism global nu e o minunată redeșteptare națională. E o modă de doi bani care se va sfârși la fel de prost.

Valul de stupoare creat de ascensiunea domnului Georgescu din primul tur a fost urmat de mobilizarea inteligenței românești în tentativa de a-i convinge pe cetățeni că nu tot ce zboară (sau înoată în ape reci) este și comestibil. Încercarea este onorabilă, dar inutilă. Zombificarea este un proces cu sens unic. Niciun mesaj logic și rațional nu va penetra scutul ideologic. Putem doar merge la vot și spera ca la final să fim mai mulți decât suveraniștii.

Soluția? Păi cum s-a lecuit lumea de extremism după al doilea război mondial? Sub moloz și bombardamente, în sărăcie și foame, în rușine, anxietate și teamă. Cum se va fâsâi valul suveranist? Doar printr-o exorcizare globală (Bruja și Macanache ar numi-o, pe limba suveraniștilor, mooya supremă). Răbdare, o să vină…

La răscruce

Măcar toată lumea e de acord că România e pe marginea prăpastiei. Unii se tem că dacă faci un pas la stânga (ciudat, zilele astea pasul la stânga pare să fie spre vest) te trezești obligat să porți fustiță rainbow (doar dacă ești băiat), să-ți vaccinezi copiii de pojar și să-l vorbești de rău pe înotătorul solitar, judokanul ortodoxist și călărețul de cai și gimnaste – evident, mă refer la al lor, nu la al nostru. Faci un pas la dreapta și lumea zice că e primul care te duce surprinzător de repede în gulagul siberian, un loc pe care gena noastră și l-ar aminti mai bine dacă ar fi apucat mai mulți să se întoarcă. Poate nu știi ce e gulagul – evident că poți afla relativ repede, de pe tiktok, că gulagul e o tendențioasă exagerare sorosistă și la vremea lui a fost doar metoda cea mai simplă de a a-ți testa imunitatea care ține de suveranitatea ființei tale (ca să citez din ăla al nostru de data asta) sau a-l găsi, rapid, pe Dumnezeu. Cum nimeni n-a mai auzit nimic de cei ce-au fost mutați acolo e posibil ca cei mai mulți să-l fi găsit, căliți sau nu, pe Dumnezeu.

Orice-am face, stânga-dreapta, se vor găsi deja destui cinici, la noi dar mai ales aiurea, să constate că românii fac ce fac demult, și anume se dau de ceasul morții fără ca cineva să fie în stare să prevadă vreodată încotro ne ducem sau dacă ceva bun o să iasă până la urmă din asta. Că suntem trădători, ori lași ori proști ori victime – cui îi mai pasă? Concluzia finală va fi că e mai bine să păstreze distanța.

Până la urmă, poate că vajnicii noștri ultraortodocsiști, antivacciniști, anticezarianiști, antiueiști, magaiști, vajnici pacifiști și cam legionariști au dreptate, fără să știe la rândul lor ce-o fi: o fi cum o da Dumnezeu!

Călin filtre de poveste

Mă uitam mai devreme la imaginile cu Klaus Iohannis prezidând imobil ședința CSAT de pe tronul Cotroceniului, separat confortabil de ceilalți dregători, și m-a izbit o revelație. Cum dracului n-am observat până acum la domnul Georgescu același băț în cur – sau, în fine, poate nu chiar același, că-i scârbos, unul similar. Dar clar aceeași morgă de operetă, acoperind cu greu un ego supradimensionat. Aceeași apetență pentru dialog și comunicare, câtă vreme ziariștii stau și ascultă cuminți ce are de spus noul macho național. Aceleași imagini viralizate exploziv după o atentă montare de studio, indiferent dacă studioul se cheamă Mosfilm, China film sau doar sufrageria de influențări talentați a familiei Georgescu.
Dacă nu vom reuși să-i facem pe oameni să vadă că în spatele noului vrăjitor din Oz al tiktokului nu e altceva decât un ins mediocru, narcisist și frustrat, mă tem că nimic altceva nu poate urma decât paltonul aruncat pe capota mașinii și imagini de colecție cu doamna Cristela dându-și senzual pălmuțe pentru îmbunătățirea funcționării suprarenalelor în private jet-ul închiriat de statul român. Asta dacă avem noroc.

România educată 2: de unde pornim?

Nu cred că mai e cineva să creadă că proiectul România Educată a ultimului președinte de tristă amintire a fost un succes. E clar că trebuie s-o luăm de la capăt. Dar nu mi-aș fi închipuit că trebuie să începem chiar de la Capra cu trei iezi.

În fine, n-am filmuleț, o să trebuiască să scriu, știu că e greu cu cititul, dar promit un rezumat de două rânduri – prima lecție de educație politică RE2. Ion Creangă ar fi făcut-o, evident, mai bine:

Bă băieți, când auziți pe tiktok că călin v-aduce vouă carne, lapte, brânză, ouă chiar nu e deloc despre ce credeți voi că e.

Biserica de deasupra secției de votare

Alegerile de la Berna au fost organizate, pentru a doua oară anul ăsta, la sediul Parohiei Ortodoxe Sf. M. Mc. Gheorghe, în ciudata și oarecum sumbra clădire de beton de pe Kastellweg 7. Cred că pe vremuri tot biserică creștină a fost, doar că de alt cult. Arată de parcă ar fi putut la fel de bine să fie sediul lui Batman din Gotham. Dar cum noi, românii pripășiți prin zona Bernei, om mai fi văzut clădiri cu aer sumbru la viața noastră, ne-am bucurat de noua locație și de spațiile ei largi, de practicalitatea clădirii, de zona accesibilă, departe de vânzoleala turistică din centru și de parcarea mare, în care poți și să nu plătești dacă e duminică și nu-i coadă mare la vot. Și nu era. În sala largă de la parter erau mai mulți voluntari decât votanți, toți amabili și zâmbitori.

După ce am votat am decis să urcăm și la etaj, unde funcționează efectiv biserica ortodoxă. M-a surprins să constat că mă simt chiar ca într-o biserică ortodoxă, în ciuda evidentelor deosebiri arhitecturale. Sala mare, poligonală, este organizată în jurul laturii de unde slujește preotul, înconjurat de diaconi copii sau adolescenți. Biserica nu are altar, iar zona arată aproape ca o scenă de spectacol. Undeva în stânga, dintr-un fel de amvon, cântă un cor de femei – și nu cântă rău de loc. Am fost surprinși să constatăm cât de multă lume participă la slujba de duminică. Poate că sunt credincioși care au venit special pentru slujbă sau poate că sunt oameni care au ajuns aici cu ocazia votului. Poate că au venit să se roage Domnului pentru ale lor sau pentru ca viitorul președinte să se dovedească un bun conducător pentru țară. Să recunoaștem, o problemă foarte greu de rezolvat chiar și de Cel de Sus.

La alegerile europarlamentare din iunie la Berna, la fel ca în toate secțiile de vot din Elveția, a câștigat Reper, urmat la mică distanță de USR. În țările din jur n-a fost așa – în Germania și Italia a câstigat partidul lui Șoșoacă iar în Franța și Austria a câștigat AUR. Să mă pici cu ceară și tot nu înțeleg de ce și cum a fost posibil. Și de ce cred oamenii care i-au votat că radicalismul va duce la mai bine.

Ce-am vrut să spun cu postul ăsta? Nu mi-e foarte clar, poate doar că stereotipurile duc mereu la concluzii greșite. Aplecați în rugăciune pe băncile unei biserici, oriunde-ar fi ea, e greu să spui cine cum a votat.

Păsăricaaa!

Ultimii ani în România am trecut des, prin natura meseriei, prin birourile de pașapoarte ale țării, acolo unde le sunt colectate datele biometrice românilor care nu se tem de satana. Țin minte că la vremea respectivă eram fascinat de felul în care subofițerii de la ghișee reușeau să facă poze copiilor foarte mici, mereu purtați în brațe de părinți. Procesul era super eficient: imediat ce apărea fața ăluia mic în cadru de undeva de deasupra aparatului foto țiuia o jucărie de cauciuc, stoarsă cu dexteritate de omul de la birou. Copilul ridica instant privirea spre ea și BAM!, venea fotografia. Mergea de fiecare dată. În următoarele 5 secunde copilul începea să țipe și nu mai era de tras în poză.

Cam așa a fost și cu alegerile din State. Trump are cel mai țiuitor rahat din cauciuc de pe pământ și-l folosește impecabil. Sigur, americanii sunt oameni mari, o să dureze mai mult de 5 secunde până când or să înceapă să urle.

Cu cine-ar vota axa răului?

Kim Jong Un dă cu rachete intercontinentale în direcția Americii, trimite mii de soldați în Rusia și amenință Coreea de Sud cu războiul. Chinezii fac cele mai mari exerciții militare în jurul Taiwan-ului iar navele lor militare hărțuiesc alte vase în apele teritoriale indoneziene și se plimbă printre insulele din sudul Pacificului. Putin atacă furibund în Donbas, trimite drone în spațiul aerian al NATO și avioane cu moldoveni să voteze în Kazakhstan. Statele BRICS se reunesc la Moscova și salută noi membri. Rebelii iemeniți houthi reiau atacurile împotriva navelor de transport în marea Roșie. Hamas și Hezbollah atacă Israelul cum pot și pe unde mai pot. Deși pare să nu mai fi rămas nimic de bombardat în Gaza, Netanyahu reușește să ucidă 50 de copii numai în ultimele două zile și reia bombardarea Beirutului. Acum o săptămână a atacat Iranul, dându-le suficient răgaz gărzilor revoluționare iraniene să replice la timp.

La timp pentru ce? Simplu, la timp pentru alegerile americane, căci nu întâmplător toate astea se întâmplă în același timp. Axa răului și noii ei candidați s-au umflat de steroizi în ultimele săptămâni doar ca să-l aducă înapoi la Casa Albă pe Donald Trump.

Joker: Folie à Deux

A fost ultima zi de proiecție în cinema-urile Bienne-ului pentru Joker: Folie à Deux și ne-am mobilizat să-l vedem, noi patru și încă șapte alte persoane, în cea mai mare sală din oraș. Sincer, nu știu cum mai supraviețuiesc cinematografele în ziua de astăzi. Mi-am mai luat și pungă mică de popcorn, de-mi venea să intru-n pământ de rușine față de fata aia de la recepție, singura angajată, care trăiește probabil în fiecare zi cu teama că o să-și piardă job-ul. Sau cu mirarea că încă-l mai are.

După film am recitit ce-am scris în 2020 despre primul Joker al lui Todd Phillips. O să fiu sincer și-o să recunosc că parcă îmi veneau cuvintele mai bine pe vremea aia. Dar, pe de altă parte, s-ar putea să mă fi înșelat în ce-am scris sau, mai precis, să fi mușcat prea ușor din momeala de a accepta atmosfera distopică din film ca fiind o reflexie, chiar distorsionată, a lumii reale. Astăzi am simțit diferit, deși nu cred că regizorul Folie à Deux a avut intenția de a transmite un alt mesaj.

Ca și precedentul, filmul este o realizare cinematografică de excepție. Este filmat fabulos și te poartă prin decorurile unei lumi sumbre ce pare în același timp reală și fantastică, are o coloană sonoră care îmbină ingenios cântece îngânate, aproape șoptite uneori, cu orchestra din fundal care pare mereu să cânte altceva iar actorii joacă de parcă de asta ar depinde viața lor. Totul este la fel de bine făcut și totuși…

Și totuși, filmul este, în multe privințe, diferit. A apărut Harley Quinn, interpretată excelent de Lady Gaga, iar asta a dus filmul într-o zonă de musical noir de pe Broadway, fără să adauge semnificativ la poveste. Fetele mele, familiare deja cu Harley Quinn, au fost dezamăgite de nedreptatea care i s-a făcut personajului originar (real?) din benzile desenate. L-au găsit pe cel din film diferit și nu foarte credibil – și poate că așa e normal, aproape întotdeauna e mai mișto în carte, chiar și una desenată. Filmul nu are cine știe ce poveste, deși un final mai bun ar fi putut salva toată construcția. Dar n-a fost așa, poate cu excepția notabilă a ultimelor două minute. În rest, aceeași atmosferă grea, care încearcă să suprapună cât mai exact problemele perioadei marii inflații a anilor 70 peste marile probleme ale zilelor noastre, știind că astfel îl va stârni pe spectator. Față de precedentul film, avem în plus permanenta glisare între boală, simulare și tonurile de gri dintre ele, între real și fals, între a crede și a ști, între ipocrizie și sinceritate, durere și alinare, violență și milă. Asta și încearcă filmul să ne spună. Că în lumea schizoidă în care trăim e greu, aproape imposibil să mai facem diferența între toate lucrurile astea. Nici nu ne mai interesează prea tare, până la urmă, căci nu suntem numai post-adevăr, suntem și post-bine sau rău. Am ajuns o lume de jokeri cu un viitor de jokeri.

Dar nu e așa, de data asta nu m-a convins. Americanul ar zice: nice try!

Hardcore moldovenesc

Textul ăsta a fost scris aseară, în jurul orei 11, când eram un pic euforic. Probabil că nu numai eu. Între timp era cât pe ce să iasă invers și o să înțelegeți voi din text cam cât de invers.

“A votat Moldova UE

Și i-a dat lui Putin…”

Cu un aer ireverențios care îmi este tolerat în astfel de momente politice importante o rog pe mama, care se uită cu mine la Digi, să mă ajute să găsesc o rimă potrivită la UE.

-Hai, că ești campioana integramelor, te pricepi la cuvinte! Ce rimează cu UE? Care este exact opusul lui UE în momentul ăsta important pentru Moldova? Evident că îmi forțez norocul, mama a priceput din prima și o doamnă nu va permite ca entuziasmul să scape complet de sub control. Mă temperez și zic din nou cu o voce moale, subversivă: A votat Moldova UE / Și i-a dat lui Putin… ce?

-Cuie?

-Perfect! Perfect! Iată deci varianta finală a acestei complicități dintre mine și mama, cu felicitări călduroase celor care au înțeles cât de importante sunt și cât de greu vor cântări cuiele astea:

A votat Moldova UE / Și i-a dat lui Putin cuie!

Să fie primite!

Graficienii de aur ai orașului

La Piața Victoriei cubul înalt de 2 metri cu fața lui Geoană este vandalizat pe toate laturile vizibile de pe trotuar. Mă uit direct în uriașul ochi vânăt, înnegrit cu markerul. I-au făcut și niște ochelari rotunzi a la Lenin iar deasupra, pe frunte, scrie “Prost”. Lasconi, în schimb, are gura decupată și e și ea măscărită masiv cu markerul într-un stil abstract, sexist și grosier. Ciolacu și Ciucă au scăpat mai ușor dar și ei sunt un pic mâzgăliți. De pe ultimul panou publicitar, chiar înainte de intrarea la metrou, ne arată degetul Simion. Are aerul ăla al lui ușor tulburat și ochii încercănați à la Uncle Fester din Familia Addams. Culmea, așa e el în poză, nici un marker nu i-a atins panoul electoral. Brusc realizez că asta am văzut și la Universitate.

Nu exclud complet varianta unei echipe de campanie a AUR care să fie mai harnică decât cele ale concurenței, sărind să schimbe pozele imediat ce apare o mustăcioară nefericită sub nasul domnului Simion. Pare, totuși, mult mai plauzibilă varianta ca tabăra aiurită să aibă mai mulți vandali, mai ales că mâzgălelile par să țină cont de sondajele de opinie, măscărind mai mult pozele cu șanse la turul 2. Dacă partidul ăsta o să continue să crească și după alegerile astea probabil că nu va mai dura mult până când ochii vineți vor fi făcuți nu cu markerul ci direct cu pumnul.