N-a avut o viaţă uşoară, deşi nimeni nu cred să o fi auzit vreodată plângându-se. Mai zicea, câteodată, că se simte obosită, dar asta în ultimii ani, după ce copiii îi crescuseră şi se mutaseră, deja, la casele lor, construite de ea şi de bărbatu-său pe terenul cumpărat cu mulţi ani în urmă, în spatele curţii. N-a ajutat-o nimeni, niciodată, în schimb ea dintotdeauna i-a ajutat pe toţi. Singură şi-a crescut copiii, singură a dus gospodăria ei pricopsită, singură a avut grijă de grădină, de animale şi de culturile de la câmp. A fost învăţătoare în sat şi întotdeauna a crezut că datoria ei mergea dincolo doar de copii, a încercat să fie un exemplu pentru toţi. Şi le-a făcut pe toate cu bucurie. Necazurile au început când i s-au îmbolnăvit, pe rând, părinţii şi, mai apoi, soacra. Pe toţi i-a adus la ea în casă şi i-a îngrijit, zi de zi, până s-au prăpădit, unul după altul. Timp de 12 ani aşa i s-a derulat viaţa. Cu taică-său i-a fost cel mai greu, mai ales în ultimul lui an, când nu s-a mai putut ridica din pat şi nici numele ei nu-l mai ştia. A fost greu.

Cristiana a ieşit la pensie în vara anului trecut, după ce s-a terminat anul şcolar. Spera să aibă, în sfârşit, parte de linişte, credea că o să se mai îngrijească doar de grădină şi de nepoţi. Că o să poată să mai meargă şi ea în concediu. Nu mai plecase de acasă de mai bine de 10 ani şi îi era dor, cel mai mult, de mare. I-a fost şi teamă cu covidul ăsta, mai ales de când citise că la şcoală îl poţi lua mai uşor, de la copii. Şi ea era cam sensibilă cu plămânii, răcea din te miri ce şi avea forme grele, care-o făceau ca zile în şir să nu fie bună de nimic.

Apoi, astă iarnă, a început brusc să se simtă rău, i-a fost frică să nu fi luat, până la urmă, virusul şi s-a dus la doctor. N-a fost covid dar s-a întors cu o bănuială de cancer la plămâni. Nici până azi nu a înţeles de ce a bătut-o Dumnezeu tocmai pe ea, femeie credincioasă care nu a băut, nu a fumat şi a trăit mai mult pentru alţii. Două săptămâni i-au trebuit să se obişnuiască cu ideea, să accepte că trebuie să-şi găsească din nou putere ca să mai treacă printr-o încercare. Când a fost gata, suspiciunea i-a fost confirmată.

La spitalul unde Cristiana e internată de la începutul lui Septembrie, pentru tratament, mai multe asistente sunt foarte vocale împotriva intenţiei guvernului de a le obliga să se vaccineze. Li se pare că li se încalcă drepturile, se ceartă cu lumea, au căpătat o nouă voce de când însâşi avocata poporului consideră decizia neconstituţională. Discuţiile se întâmplă adesea şi în salonul Cristianei, peste paturile bolnavelor care rareori se bagă să comenteze. În starea lor e mai prudent să nu supere pe cineva. Mai agresivă decât toate este Aura, o zdrahoancă cu gura mare, pe care Cristiana o ştie de când era mică, din satul socrilor ei. Aura are opinii, are nemulţumiri, are cuvinte grele pentru unii sau pentru alţii şi, mai înainte de toate, are drepturi. În niciun caz nu va accepta ca acestea să îi fie încălcate.

Pe Cristiana, discuţia asta despre drepturile şi libertăţile celor din jur o lasă rece. Drepturile ei aproape că nici nu mai contează, căci acum trei zile a aflat că a luat covid, din spital. E rău, rău de tot şi aproape că s-a resemnat cu ce-o să vină. Se roagă, doar, la bunul Dumnezeu să mai poată respira până mâine dimineaţă.