Cine-a citit ultimul meu post știe că dimineață am avut program de dat cu aspiratorul. Așa că am pus Thunderclouds pe youtube, am dat boxele la maxim și am încercat să-mi imaginez că de fapt dansez. Și cum youtube are obiceiul să dea dintr-una-ntr-alta, respectând în mare măsură preferințele tale muzicale, a ajuns la un moment dat la Love of my life a lui Queen. Ceea ce-am constatat, ascultându-i din nou după multă vreme, e că nici vocea mea nu-i chiar departe, ba chiar e surpinzător de asemănătoare celei a lui Freddie Mercury, mai ales când huruitul aspiratorului acoperă micile imperfecțiuni ale interpretării (mele, normal, căci trupa-și făcea treaba perfect, în background, ca de fiecare dată). Și cealaltă constatare a fost că încă n-am văzut filmul Bohemian Rhapsody.

Am câteodată prostul obicei de a încerca tot felul de topuri fără sens. Așa că m-am grăbit să declar, încă devreme în timpul filmului, că Bohemian Rhapsody e piesa mea preferată de la Queen, doar pentru a regreta un pic, câteva minute mai târziu, când n-am știut dacă Love of my love nu-mi place, totuși, mai mult. Și apoi m-am gândit că We will rock you e și ea demnă de topul preferatelor mele doar că nu-mi mai aduceam aminte de ea. Sau poate Who wants to live forever, Under pressure, I want to break free, We are the champions?

Și-am realizat, într-un târziu, că topurile au sens doar în măsura în care mâine vei lăsa un nou number 1 să-ți cucerească sufletul. Fiecare melodie pe care ai iubit-o vreodată vine, atunci când o asculți din nou, oricât de mult timp ar fi trecut, cu povestea timpului ei, cu imagini, sunete și sentimente pe care le uitasei. Și asta nu poate fi comparat cu nimic altceva. Totuși, The show must go on