The Nun

A fost seara premierei elvețiene a filmului “The Nun”, care a avut cele mai mari încasări în cinematografele din Statele Unite în primul său weekend de după apariție. Și cum au vorbit despre el dimineață, la RTS Première, am zis să facem o nebunie și să mergem la cinematograf în mijlocul săptămânii. Trebuie să recunosc că a atârnat greu în balanță faptul că acțiunea filmului se petrece în România. Urăsc filmele de groază, cred c-am mai scris pe-aici despre asta. Dar până la urmă, la naiba, ne-am creat un brand: Dracula, hotelurile din Transilvania, moroii pe care-i mai dezgroapă din când în când oltenii din zona Dăbuleniului, fantoma statului paralel (ăsta cred că-i reality show, nu film), exorciștii amatori de la mănăstirea Tanacu sau minunile latente ale zecilor de moaște ce strălucesc în lumina lumânărilor – ei bine, avem o reputație de apărat aici. Așa că mi-am luat inima-n dinți și-am intrat la Apollo, o sală de cinema rămasă neschimbată din vremurile bune de dinainte de internet, torente, HBO și Netflix.

V-ați prins deja, “The Nun” e un film de groază. Dacă-i cu călugărițe nu putea fi decât horror sau porno. Ia uitați-vă câți elvețieni au participat la premiera din Bienne:

Nici măcar unul*, pentru că cel din poză sunt eu, de aceeași nație cu călugărița care a reușit să mă atragă în sala aia goală. Apropo, dacă mergeți să vedeți filmul ăsta la cinema o să vreți să vă asigurați că nu sunteți singuri în sală. Și o să vreți să aflați că o bere abia dacă v-ajunge să treceți cu bine peste primele 10 minute din film. Și lăsați-le dracului de floricele că riscați să vă stea una-n gât și să se termine horror pe bune! Dacă scopul unui film de groază este să te îngrozească atunci “The Nun” este un mare succes. M-am căcat pe mine de frică. În fine, eu fiind român și jumătate oltean (din zona aia cu moroii dezgropați) s-ar putea să fiu ceva mai sensibil. Dealtfel asta se observă și în film, căci nu vezi picior de românaș în zona mănăstirii bântuite. Toți stau la ei în sat, își scuipă-n sân sau pe unde apucă și… se cacă pe ei de frică. Perfect scuzabil, serios… Mănăstirea fiind, de fapt, celebrul castel al Corvinilor. Abia aștept să le spun colegilor mei americani că l-am vizitat și de fapt nu e decor de Hollywood făcut special pentru călugărița lor oribilă ci castel de pe vremea când America nu văzuse încă picior de emigrant.

Acțiunea filmului se petrece, chipurile, în 1952, deși atmosfera pare mai degrabă din  secolul al XVI-lea. Acuma, ce să zic, așa e la noi, pe alocuri ne-am păstrat tradițiile și datinile seculare… Am senzația că nu va fi, de exemplu, mult diferită atmosfera nici în weekend-ul ăla cu 6 și 7 Octombrie, când eterna și fascinanta Românie va ieși să voteze. În film, castelul ăla atât de frumos chiar arată ca un loc bântuit. Și într-o oarecare măsură așa și este în realitate. Căci deși au filmat castelul Corvinilor din toate direcțiile, de la poalele dealului ce-l găzduiește sau din înaltul cerului, n-au reușit să prindă, în niciun cadru, ruinele fostului combinat siderurgic din Hunedoara, în care probabil că și astăzi se mai zgârmă după bucăți de fier iar iarba refuză să crească în zemuri toxice. Singura replică din film pe care am reținut-o e o descriere potrivită a locului. Și chiar a vremurilor noastre:

I told you! What is the opposite of a miracle, father? 

* Trebuie să recunosc că, deși au stricat un pic din poveste, după începerea filmului au mai apărut vreo 5 spectatori, în afară de mine și de soția mea.