I like to move it, move it!

Interesul meu pentru sport a apărut brusc prin clasa a șaptea. Prietenii mei cei mai buni făceau deja unul lupte și celălalt judo, sporturi bărbătești prin excelență, iar eu încă mai făceam vioară, deși interesul pentru muzică se diminuase progresiv cam de prin a cincea, odată cu exilarea școlii de muzică din centrul orașului mai spre periferie, pentru a folosi frumoasa clădire interbelică drept sediu de partid (comunist, la vremea aia).  Vă dați seama ce era în sufletul meu cam la vârsta când era obligatoriu să faci chestii care (credeam eu că) te fac remarcat în ochii fetelor? Prietena mea cea mai bună de pe strada pe care stăteam era deja probabil campioană de atletism iar eu cântam la vioară (s-a dovedit un pic mai târziu că și studiul viorii poate fi incitant dar la momentul acela părea doar o ocupație jenantă impusă dictatorial de părinți).

Așa că atunci când revista pentru pionieri “Cutezătorii” a început să publice un serial despre practicarea culturismului am început să fac în secret exercițiile, cu echipamente improvizate găsite prin curte sau prin preajmă (structura metalică a boltei de vie, piese metalice diverse, gantere improvizate). Pentru cei care nu cunosc termenul, culturismul este un fel de bodybuilding practicat cu ce-ai pe-acasă și în care se pune accent redus pe nutriție. Chiar foarte redus pe vremea comunismului, când sursele de proteine nu erau carnea, lactatele și ouăle ci mai degrabă ce găseai prin bătătura bunicilor de la țară, presupunând că te-ai născut norocos, ce puteai să împuști cu mâna ta, presupunând că erai vânător, sau ce găseai pe la speculanții care furau de prin fabrici, presupunând că aveai curaj și bani. În fine, culturiștii români de la vremea aia erau mai mult vânoși decât musculoși, căci se pare că afluxul suplimentar de sânge putea fi stimulat și cu mămăligă. Am continuat să fac antrenamentele alea improvizate de-a lungul liceului și chiar și în armată. Am renunțat însă aproape complet în timpul anilor de facultate petrecuți în Regie, când bugetul relativ limitat a declasat hrana până la nivelul strict al metabolismului bazal – și chiar mai jos pe final de lună. Tot ce-mi puteam permite fără să leșin era mersul pe jos și-un pic de înot în Dâmbovița în zilele cu pachet de-acasă. Dar pasiunea a rămas și am continuat să cumpăr și să citesc orice informație a apărut pe la noi și ulterior pe net de pe la începutul anilor 80 și până astăzi. Câți ani să fie? Vreo 35? Mult peste media de vârstă a colegilor mei din sala de la Bienne. Fir-ar, chiar așa de mult??? Mai bine nu calculam…

Dar revenind la trecerea în revistă a activităților mele sportive de-a lungul timpului, după facultate obișnuiam să merg la basket cu colegii mei de la primul loc de muncă. N-aș include această activitate la capitolul sport. Nu am niciun fel de talent pentru basket, singura calitate fiind capacitatea de a sări relativ bine. În plus, sesiunile de basket deveniseră mai degrabă un pretext pentru berile de după, ceea ce anihila orice beneficiu al mișcării fizice.

Am reînceput să fac sport într-un moment in care mă confruntam la serviciu cu un patron toxic și simțeam că stresul zilnic era din ce în ce mai greu de controlat. Așa că mi-am făcut un abonament la piscină și înotul a început să mă prindă și să mă ajute în același timp. Un sport la care aș fi avut poate o șansă dacă în orășelul meu ar fi existat nu numai Dunărea dar și o piscină. Pentru un tip născut și crescut practic în Delta Dunării începutul a fost modest, o lungime de bazin fiind o distanță destul de lungă. Dar am perseverat și distanțele parcurse la fiecare sesiune au depășit curând doi kilometri. A ajutat și cu patronul toxic, dar doar în sensul în care mi-am luat inima în dinți și mi-am dat demisia într-una dintre ședințele lui săptămânale de schingiuire publică a angajaților.

Am continuat cu înotul practic până în 2013, când m-am mutat în Elveția, dar am adăugat alergarea, mersul pe bicicletă (atât cât era posibil în România) și, într-un final, antrenamentul cu greutăți. Încă înot de fiecare dată când am ocazia dar piscina din Bienne e prea aglomerată la orele la care o pot eu vizita așa că mă limitez la alergare și sală, care fac parte din rutina mea săptămânală, alături de mai rarele ture pe bicicletă și plimbările prin munții spectaculoși ai Elveției.

Ajuns aici cu povestea realizez brusc că nu știu de ce am scris toată introducerea asta. Intenționam să fac un preambul pentru o serie de articole legate de sport, nutriție și viață sănătoasă, ca să fie complet ghiveciul servit pe aport.blog. Posibil să-mi fi pierdut pe drum majoritatea cititorilor, încercând să demonstrez că știu despre ce vorbesc, că am o umbră de legitimitate. Dar suntem pe net, unde de multe ori să fii calificat în ceva ridică mai degrabă semne de întrebare asupra intențiilor tale reale. Trăim în epoca “fake news”, ce naiba! Deci, ca să sintetizez, citesc literatură de specialitate de o grămadă de vreme și sunt chiar practicant de foarte mulți ani. Și oricum nu contează, pentru că scriu chestii pe net, deci aș putea să-mi dau cu părerea chiar și daca nu ar fi fost așa.

Și cum primul articol trebuie să se termine cumva și cu un prim sfat legat de mișcarea fizică, poftim aici prima constatare pornită din experiența personală. E important să te miști. Nu are importanță ce faci și nici dacă vrei să slăbești sau să te îngrași. Fă orice, dar perseverează. Mută-te de pe canapea pe fotoliu și invers de zece ori pe seară. Nu le cere copiilor să-ți aducă o bere din frigider, mișcă-ți fundul și ia-ți-o singur. Dacă-ți place ceva, atunci ăla e sportul pe care ar trebui să-l alegi pentru că probabilitatea să renunți e mai mică. Dacă te apuci, ține-te de el pentru că altfel e foarte posibil să te îngrași. Uită-te la toți fotbaliștii noștri retrași din activitate. O să detaliez teoria asta într-un articol viitor. Orice-ar fi, gândește-te că o să faci asta până când nu o să te mai poți ridica de jos. De bătrân, nu de altceva, deci exemplul cu berea nu intră la categoria asta. Daca nu-ți place nimic, dacă ai avut scutire de la orele de sport toată copilăria, dacă-ți dai frecvent cu stângu-n dreptu’, atunci salvarea ta e să mergi pur și simplu. Mai puțin de-atât nu se poate.

Și dacă tot ai rezistat până aici ai bonus o fotografie motivațională de la un copil genial. Nu știu dacă o să te convingă să te miști. Măcar o să-ți bântuie refrenul prin minte vreo câteva ore sau poate mai mult.