Maratoane

Omul abia dacă mai putea să meargă. Pășea cu picioarele drepte din genunchi și-și balansa corpul de pe-o parte pe alta ca să evite durerea din genunchi și din șolduri. Fiecare pas îi stârnea o grimasă pe buzele uscate și pe fața sfârșită de oboseală și roșie de la atâta soare. Pe piept îi atârna medalia de finisher. La cum arăta, ar fi putut să sperie vreun copil mai mic. Nu e singurul atlet pe care l-am întâlnit sămbătă dimineață la Bienne, pe drumul de la gară spre centru. M-am oprit în fața Palais de Congres, unde era amenajată sosirea celebrului ultramaraton elvețian de 100 de km din Bienne.
Pe șosea, în fața treptelor largi din fața clădirii, atleți continuau să treacă linia de sosire. M-am uitat la ceasul electronic de deasupra balonului care separa iadul de paradis. Arăta 14:35. Trecuseră deci mai bine de 14 ore de la startul care avusese loc vineri seară, la 10. Pe scările din fața Palais de Congres câțiva atleți își expuneau picioarele desculțe la soare. Am întors capul ca să evit peisajul dar nu suficient de repede cât să nu observ  unghii negre și degete năclăite de sânge închegat. Mai încolo, un bărbat de vreo 60 de ani dormea pe spate, direct pe cimentul platformei, cu picioarele atârnăndu-i in jos, pe scări. În cortul de asistență medicală un tip și o tipă stăteau întinși pe paturi de campanie, cu perfuzii înfipte în mâini. În cortul imens care acoperea piața se măncau paste, cartofi prăjiți și cârnați. Plutea în jur un aer de trupă proaspăt întoarsă de pe front. Mai degrabă mulțumiți că au scăpat cu viață decât fericiți de victorie.

Alergarea a căpătat, în ultimii ani, proporții de masă și pe drept cuvânt, pentru că – după mersul pe jos – e cea mai eficientă și mai la îndemână metodă de a face mișcare intr-o lume din ce în ce mai sedentară și mai obeză. Dar lucrurile au mers mult mai departe de atât. Poate prea departe. A devenit un trend să alergi distanțe lungi. Un semimaraton de 21 de kilometri abia dacă îți mai asigură, astăzi, accesul în clubul din ce în ce mai mare al alergătorilor “serioși”.
La maratonul de acum căteva săptămâni de la Londra, dealtfel o superbă sărbătoare a sportului de masă, perfect mediatizată de posturile TV britanice, au luat startul peste 40.000 de alergători și cei mai mulți au și terminat cursa. Cu vreo 2.500 de ani în urmă, cu ocazia primului maraton ce a avut loc, deloc întâmplător, între Marathon și Atena, spectatorii aflați în preajma liniei de sosire au asistat îngroziți la decesul primului atlet care a acoperit distanța de 42 de km. Nu se inventaseră încă gelurile hipercalorice și apa la pet, importul de banane nu mergea ca astăzi iar pantofii (sport?) pe care-i purta soldatul atenian probabil că nu erau de la vreun brand cunoscut. Astăzi, câștigătorul cursei de 100 de km de la Bienne, a terminat în 7 ore și ceva, o performanță absolut incredibilă ținând cont că a alergat noaptea pe întuneric și pe teren variat.
Probabil că unii sunt născuți pentru asta și se pregătesc îndelung pentru a ajunge la astfel de performanțe. Dar, după părerea mea, nu oricine e făcut să alerge un maraton. În mod sigur nu după câteva luni de antrenament. Cred, pe de altă parte, că mintea poate fi mobilizată să atingă un astfel de obiectiv. Dar este oare înțelept să-ți propui asta?
Am văzut o mulțime de oameni supraponderali care aleargă la maraton, cu genunchii acoperiți în benzi colorate care să le țină articulațiile laolaltă. Alții aleargă cu cicatrici care trădează complicate intervenții chirurgicale la genunchi sau șolduri. Idiotul care a alergat maratonul londonez cu o mașină de spălat în spate ar trebui internat la psihiatrie după ce-și revine după operația de hernie de disc. Problemelor articulare frecvente li se adaugă cercetări recente care spun că rinichii pot fi afectați în urma unui maraton, probabil datorită deshidratării. Adesea iremediabil.

Știu deja destui oameni care au alergat un maraton dar care nu aleargă în mod regulat.  Uităm de echilibru și nu avem răbdare. În loc să căutăm plăcerea simplă a exercițiului fizic ca obicei constant în viața noastră ne propunem adesea target-uri îndrăznețe și deadline-uri “challenging”, altfel viața e plictisitoare iar alergarea nu e de noi. Hotărâm să ne mișcăm fundurile din scaunele birourilor în care ne petrecem zilele dar mințile rămân captive în logica aceea corporatistă a unei competiții aiurea de azi pe mâine. Și totuși, alergarea ar trebui să fie un exercițiu al mușchilor, nu al strânsului din dinți.
Alergarea nu este despre cei 42 de kilometri de peste 6 luni. Este despre miile de kilometri de peste ani.

Cred că numai ce m-am hotărât să deschid o nouă categorie pe blog, despre exercițiul fizic. Asta ca să celebrez cei 35 de ani de când sunt pasionat de subiect. În primul rând ca cititor și deja de mulți ani, de când am devenit mai înțelept, și ca practicant. Alerg două maratoane pe lună  dar nu am alergat niciodată un semi cap-coadă. Prea mult, prea plictisitor. Prea greu.