Am făcut plinul și-am plătit. Eram pe o autostradă din Franța, la jumătatea distanței dintre Reims și Troyes și mai aveam patru ore bune de condus până acasă. Am mutat mașina în parcarea benzinăriei și m-am dus să beau o cafea. Nu erau multe mașini, exceptând zecile de camioane aliniate în parcarea mare din spate. Zona aia era mereu plină.
Mi-am luat o cafea de la bar și m-am dus cu ea în zona celor căteva măsuțe înalte, plasate strategic lângă un perete întreg de automate de cafea și alte băuturi servite în pahare maronii din plastic. Mai erau doi tipi pe-acolo, probabil șoferi de tir după hainele “de stat prin casă” și fețele obosite de oameni abia treziți dintr-un somn care nu a fost nici odihnitor și nici de-ajuns. Apropiindu-mă, am constatat cu surprindere că tipul mai în vărstă, refugiat undeva cât mai departe de posibili alți clienți, asculta ceva în română la un smartphone uriaș pe care îl ținea cam într-o parte, cât să vadă și, în același timp, să audă mai bine. Nu am reușit să-mi dau seama la ce se uită și m-am ținut departe, cât să-i respect intimitatea pe care era evident că o caută. Așa că m-am așezat la o masă oarecum în spatele celuilalt, chiar în momentul în care am auzit, din tableta pe care o sprijinise de o trusă de toaletă, bolborositul acela inconfundabil al unui apel pe skype. Și aproape imediat, din capătul celălalt al lumii, a venit un “Aloo!” rostit cu accent moldovenesc și-un amestec de bucurie, nerăbdare și emoție. Mă nimerisem într-o insulă populată de români.
El nu știa ce să întrebe mai întăi. Se chinuia să-și controleze tonul vocii ca să nu-i deranjeze cu fericirea și entuziasmul lui pe cei din jur. De dincolo, femeia își ținea firea ca să arate că e stăpână pe situație. Cei doi copii se înghesuiau unul într-altul ca să intre cât mai bine în cadrul acela atât de strâmt al telefonului. Și toți erau emoționați, se simțea asta în glasurile lor calde și ușor tremurate. Accentul lor moldovenesc s-a îndulcit, cuvintele parcă mângâiau, chiar și cele strecurate prin difuzoarele minuscule ale bătrânei tablete. Au vorbit despre grădina din spatele casei, despre școala băieților, despre bunici, despre revederea ce avea să se întâmple într-o săptămână, despre ce-și doresc să primească (nimic, tati, doar pe tine înapoi). Și în colțul ăla de cafenea distanțele s-au topit, inimile s-au unit și pentru câteva minute au fost toți pe aceeași canapea.
Când skype-ul a marcat, metalic, sfârșitul convorbirii, a așezat cu grijă tableta peste trusa de toaletă, le-a strâns împreună la piept și a plecat, ușor adus de spate, spre camionul lui din parcare. Spre casă.
APort 