Dacă vreți sa redescoperiți plăcerea simplă a cititului atunci vă recomand cu căldură “All the light we cannot see” a lui Anthony Doerr, publicată și la noi de către Humanitas ca “Toată lumina pe care nu o putem vedea”. Cartea este absolut captivantă, pur și simplu nu am putut-o lăsa din mână, noroc că s-a nimerit să o descopăr în vacanță, altfel aș fi avut câteva dimineți dificile la birou…
Cartea a câstigat premiul Pulizer în 2015, asta în cazul în care nu mă credeți pe cuvânt că e bună, iar povestea urmărește destinul unor copii care încearcă din răsputeri să supraviețuiască celui de-al doilea război mondial rămânând, in același timp, oameni. Personajele sunt superb conturate iar Doerr controlează perfect acțiunea și suspansul de-a lungul întregii cărți. Nu m-ar mira ca în curând să apară o versiune cinematografică, povestea e perfectă pentru un film de succes. Dar nu merită să așteptați până atunci, varianta scrisă e mai mereu mult mai bună decât cea cinematografică.
APort 
O carte care chiar își merită premiul. De regulă evit cele mai lăudate filme, cărți, brand-uri, etc. Știu că e foarte mult marketing în spate, prin urmare, prefer să mă țin deoparte de pomul lăudat. Dar aceasta chiar m-a impresionat. De la poveste la felul în care este scrisă. Chiar felul în care sunt compuse propozițiile este foarte interesant. Nici nu știi când o termini. Citatul meu preferat este:
„Gândiţi-vă la un singur cărbune care arde în soba familiei voastre. Îl vedeţi, copii? Acea bucată de cărbune a fost odinioară o plantă verde, o ferigă sau o trestie care a trăit acum un milion sau poate două milioane de ani sau poate acum o sută de milioane de ani. Puteţi cuprinde cu mintea o sută de milioane de ani? În fiecare vară, până la sfârşitul vieţii acelei plante, frunzele ei s-au străduit să capteze cât mai multă lumină, transformând în interior energia soarelui. În scoarţă, crengi, pedunculi. Pentru că, aşa cum noi mâncăm mâncare, plantele mănâncă lumină. Dar apoi planta a murit şi a căzut, probabil, în apă, unde a putrezit şi a devenit turbă, iar turba a stat îngropată ani de-a rândul – eoni faţă de care o lună, un deceniu, ba chiar şi o viaţă întreagă de om sunt ca o respiraţie, ca şi cum ai pocni din degete. După o vreme, turba s-a uscat şi s-a pietrificat, cineva a dez gropat- o, cărbunarul v-a adus-o acasă şi poate aţi dus-o la sobă chiar voi, iar acea lumină de la soare – veche de o sută de milioane de ani – vă încălzeşte în seara asta casele…”
Mult spor în continuare și la cât mai multe cărți, aici, în lista ta 🙂
LikeLiked by 1 person
Multumesc! Frumos citat, mi-am adus aminte de el si de carte…
LikeLike