Te cunosc după cercei, Lolito!

Îmi călcam cămășile pentru cele trei zile de birou ale săptămânii, ca orice bărbat modern, self sufficient și destul de zgârcit cât să i se pară scump 6 franci pe bucată la spălătoria din centru. Ascultam, resemnat și plictisit, un playlist Spotify generat de algoritmul lor care crede că știe exact ce-mi place mie. Și uite-așa a început ‶Stau la geam″. Primul meu gând a fost că băieții ăștia cu manelele și lăutăreasca devin din ce în ce mai mainstream, ceea ce nu e deloc o idee rea. E un filon gros de muzică bună acolo, dacă reușim să o aducem la lumină fără să-i distrugem sufletul, căci doar atâta are. Mulți încearcă, puțini reușesc.

Câteva minute mai târziu am recunoscut din nou vocea și stilul, de data asta în ‶Ultima felie″. M-am întrebat cu voce tare, deși eram singur, ‶who the fuck is this girl? Îmi place să vorbesc colorat în engleză când sunt singur, probabil că e o chestie a generației mele care a învățat engleză din traducerile Irinei Margareta Nistor, deci cum ar veni, ‶cine naibii e fata asta″? Am lăsat călcatul ca să iau telefonul să verific: Lolita. Drăguță. Am mai ascultat niște piese, de fapt le-am ascultat pe toate, dar de pe la a treia o bănuială mi-a încolțit în minte. Stau eu în Elveția, dar sunt suficient de aproape de ce se întâmplă acasă. Nu se poate întâmpla ca cineva, o Lolită oarecare, să lanseze peste noapte zece piese bune. Asta nu se întâmplă nici dacă te cheamă Ed Sheeran. M-am gândit imediat la AI, ceea ce google avea să-mi confirme în următorul minut.

Faza mișto e că vocea AI-ului (sau a Lolitei, în cazul ăsta) nu are limite. Pe oriunde ar încerca îi iese bine. Recunoști că e același timbru de la o melodie la alta dar se modulează, după caz, câteodată ca Delia, altădată ca Theo Rose, și probabil mai mereu ca știu eu ce lăutărese pe care nu am avut ocazia să le ascult. Dacă ar încerca o piesă rock sunt convins că mi l-ar aminti pe Cristi Minculescu cântând ‶O, baby, baby, tu vei fi a mea…″. Ceea ce e OK, câtă vreme avocații Deliei și cei ai lui Theo Rose nu văd aici o oportunitate. Serios, chiar sună bine! Sunt convins că o vom auzi cândva pe Theo Rose făcând cover-uri după piesele astea.

Ce e iarăși interesant când pui AI-ul să-ți facă un snop de melodii în aceeași seară este că ele au continuitate. Probabil că lucrul ăsta atrage, dincolo de versurile debordând de emoții primare, ascultătorii au aproape senzația că văd o telenovelă (turcească, normal). Dacă le-ai asculta în ordinea corectă ai trăi povestea alături de eroină: deși e o tipă mișto și-ar putea spera la mai mult, o atrage ireversibil golănașul cu cercel, vrăjeală și talent, care sparge semințe jos la scară în fiecare seară (Cercel). Se perpelește femeia de dorul ăluia și-i arde pieptul, și-i tremură carnea de pe ea. De curiozitate, chestia asta o fi metaforică sau chiar se întâmplă de-adevăratelea (Sudez țigările)? Mă tem că eu n-am auzit să fi produs vreodată asemenea reacții, dar recunosc că nici n-am purtat cercel vreodată. Sunt invidios, clar! În fine, să continuăm… Până la urmă șmecherașul o invită la o pizza, dar pentru că doar ce trăsese o lungă și nu-i ieșise pasiența Lolita noastră trebuie să plătească, lucru pe care îl face fericită și cu sufletul plin de speranță (Ultima felie). Doar ca să aflăm, ce surpriză!, că domnul continuă să nu prea aibă noroc la păcănele, așa că domnița noastră se trezește fără chestiile ei din aur și alte alea de prin casă. Deci lacrimi, suspine și blesteme din nou, doar că din alt motiv (Aur). Deși totul e AI, născută în mațele americănești ale algoritmului, dramă mai tradițional românească de-atât nu se poate. Noroc că e plin de pulifrici cu cercei care sparg semințe la scara blocului, deci e chestie de săptămâni până când Lolita noastră va fi fericită din nou. Scuze, speculez, iar AI-ul s-ar putea să nu dea doi bani pe soarta personajelor sale.

Și ca să închei, nu s-ar putea, totuși, ca AI-ul să învețe mai degrabă să calce dracului cămăși pentru trei zile pe săptămână de birou și să ne lase pe noi să facem muzică, din ce putem și cum ne pricepem?

Iarna e ca vara, pe ici pe colo

În weeekend, când mi-am rezervat camera pentru săptămâna asta, părea că vremea se strică de joi seara, poate chiar de vineri. Fire optimistă, m-am gândit că voi ajunge înapoi acasă la Bienne chiar înainte să înceapă vâjul ăla mare. De luni au început să apară veștile proaste. UK și Olanda au fost lovite de o zăpadă cum n-a mai fost de prin anii 80. Ieri (miercuri), la birou, toți colegii m-au sfătuit să plec imediat, să nu mai stau încă o zi, căci previziunile nu erau bune deloc. Tot drumul din Geneva până la hotelul din orașul lui Voltaire, peste graniță, m-am gândit la asta. A fost aglomerat ca naiba, ca de obicei, am ajuns târziu, mi-era foame și lene așa că am decis să rămân. Plătisem deja, și mi se părea că-mi bat joc de bani dacă plec. Am decis să fiu un navetist asumat și responsabil.

Televiziunile franțuzești m-au bombardat, pe lângă talkshow-urile lor cam de rahat în care invitații sunt cam la fel de inteligenți, echilibrați, integri și politicoși ca pe la noi, cu reportaje din apocalipsa albă. Undeva pe un drum din UK cineva încerca să curețe zăpada de o palmă cu o cupă de excavator. Mai ușor și rapid ar fi fost să o bătătorească sub bocanci. Portul Rotterdam, blocat. Parisul, blocat și el, de a fost nevoie ca tractoarele armatei de agricultori suveraniști en colère să amâne cu o zi blocarea orașului. Nicușor Dan, blocat și el. Peste tot, atenționări de vreme rea: ninsoare, polei și vijelii.

Azi dimineață apocalipsa părea reală, deși nu ninsese mult. Francezii păreau că se uitaseră la altceva, poate la tictoace din zonele mai calde ale lumii sau poate, ca și mine, la Creed, pe TF1. Oricum, surpriză, ninsoarea îi prinsese nepregătiți. Parcarea hotelului era, bineînțeles, necurățată, drumurile nici atât. Cozi interminabile de mașini se scurgeau spre Geneva. În mica zonă unde traficul s-a mai eliberat un pic am stat după un Mini care mergea cu 20 la oră. În spate, un nervos Peugeot 206 din anii 90, la un metru de bara mea. Noroc că ne-a depășit pe contrasens, peste linia continuă care stătea ascunsă sub zăpadă. În total, am făcut cei doi kilometri până la graniță în jumătate de oră.

Elvețienilor le place să se laude cu excelența lor administrativă. Când vii cu trenul din Italia și trenul are un pic de întârziere ți se spune în fiecare stație, în patru limbi, că trenul a întârziat din cauza vămii italiene. Aici, lângă Geneva, la un metru de semnul care marchează intrarea în țară, drumul era curat ca-n palmă. Un metru, pentru că francezii intră ca țăranii, fără să se curețe pe roți.

Pe la zece a început să ningă abundent, așa că până la urmă am decis să plec la prânz, folosind o fereastră de două ore între meeting-uri. De obicei atât durează drumul de 150 de km, căci e mereu aglomerat, dar nu prea speram să ajung la timp acasă. Well… elvețienii au făcut o magie. Am mers șnur, au fost mai puține mașini pe șosea, a fost o plăcere să conduc și am făcut o oră și jumătate, cel mai scurt timp din anul de când mă tot frec săptămânal pe drumul ăsta. Dacă mergi cu viteza legală faci o oră 45, deci dacă se va dovedi că am ratat și toate cele 50 de radare fixe, chiar e minune.

Deasupra, peste stratul greu de nori, Nicușor Dan era și el, în sfârșit, în drum spre casă-casă, escortat, în semn de prețuire, de două F-18 ale armatei elvețiene. Eu, fără escortă, probabil că am ajuns mai repede.

Ce cărți bune am mai citit (23)

Vin cu cărți fabuloase tura asta, avem de toate, de la romane superbe și premiate până la cărți de istorie și geopolitică. Sunt multe, dar am tras să ajung din nou la zi cu ele. Ca de obicei, în ordinea impresiei pe care mi-au creat-o.

Nathan Thrall – O zi din viața lui Abed Salama. Anatomia unei tragedii din Ierusalim. Am cumpărat cartea asta imediat ce am văzut, pe copertă, că a fost recomandată de Yuval Noah Harari. Zece cărți de istorie nu te pot introduce mai bine în atmosfera unui loc și a unui timp ca o poveste bine scrisă. Un accident de circulație pe o șosea aglomerată din Gaza. De aici se desfiră povestea lui Abed Salama, tatăl uneia dintre victimele accidentului. Din atmosfera încărcată a acelei zile se desprind poveștilor oamenilor care sunt aduși de hazard împreună. Israelieni și palestinieni, evrei și musulmani, oameni de o parte sau de alta a gardurilor ce separă două lumi abisal diferite. Nathan Thrall, un evreu american care trăiește în Ierusalim, cunoaște bine lumea asta. Dincolo de frică, ură, diviziune și stereotipuri, dincolo de politica de apartheid a statului israelian, descoperim în scrierea lui Thrall că cei de partea răului nu sunt toți răi, așa cum cei de partea binelui nu sunt toți, sau întotdeauna, buni. Cartea mi-a adus aminte de Crash, filmul canadianului Paul Haggis, care a luat oscarul în 2005. Le recomand cu căldură pe ambele!

Cătălin Ranco Pițu – Mineriada s-a născut la revoluție. Am fost pe străzile Bucureștiului în 13 iunie 1990 și am fost martorul evenimentelor care au justificat aducerea minerilor (oare mai crede cineva c-au venit singuri?). Am ajuns întâi în Piața Universității și mai apoi am migrat, pe urma evenimentelor, spre strada Eforie, la sediul Poliției și spre vechiul sediu al Ministerul de Interne. Citind cartea, am retrăit sentimentul – de fapt convingerea – de atunci: că asist la punerea în scenă a unui mare spectacol mediatic pentru publicul fesenist al TVR-ului, o explozie de violență abil ațâțată și atent controlată, ce avea să justifice o violență și mai mare: venirea minerilor. 35 de ani mai târziu, nimeni nu a plătit pentru acele fapte deși, iată, dovezile au existat încă de atunci. Cartea asta e scrisă de un fost procuror militar care-i cunoaște foarte bine pe cei mai mulți dintre făptași, aceiași din dosarul Revoluției, pe care l-a documentat.

Samantha Harvey – Orbital. Un roman superb, care-ți dă șansa să trăiești un pic din experiența astronauților la bordul Stației Spațiale Internaționale și să vezi, cu ochii minții, pământul de dedesubt, mereu frumos și mereu diferit, adeseori dramatic. Veți dori să vedeți mai mult, eu m-am uitat la colecțiile de fotografii de pe SSI ale NASA. În egală măsură instructiv și poetic, romanul nu are nimic din aerul science fiction al filmelor hollywood-iene și nici invitație la expedițiile mogulilor tech din Silicon Valley nu este, ba din contră.

Samanta Schweblin – 7 Case Goale. O colecție de șapte povestiri scrise într-un stil cu care nu m-am mai întâlnit până acum. Atmosferă un pic noir, cu personaje adesea la limita dintre realitate și alienare, navigând prin lumea lor distopică aparent necontrolat dar mereu surprinzător – la un nivel cu totul nou al termenului.

Kazuo Ishiguro – Uriasul ingropat. Cartea asta este o frumoasă metaforă despre reconciliere și dragoste într-o epocă post-război, în care traumele par să fi produs o amnezie colectivă, care face dificila iertare inutilă. Și totuși, merită să lupți cu uitarea și demonii propriilor fapte doar pentru a păstra amintirea dragostei?

Stuart Gillespie – Food Fight. O carte interesantă, care vine de la un mare specialist al sistemelor alimentare (înglobând sub umbrela asta agricultura globală, industriile prelucrătoare și rețelele de distribuție a produselor agricole și a materiilor prime folosite în agricultură). Structurată impecabil, cartea ne plimbă prin istoria agriculturii globale, de la agricultura de subzistență din vechime, trecând prin influențele evului mediu, ale perioadei coloniale și ale modernizărilor de până astăzi. Afli despre abuzurile coloniale, înlocuite parțial de abuzurile multinaționalelor susținute de fostele puteri imperiale. Afli despre Nestle, unul dintre exponenții lăcomiei corporatiste fără scrupule, care a pus sănătatea oamenilor în pericol pentru câștiguri cât mai mari. Afli despre eforturile de reglementare (sau de dereglementare) din diverse state și de efectele lor asupra sănătății oamenilor. În final, autorul propune soluții pentru viitorul sistemelor alimentare, toate cu sens și o privire globală. Toate posibile, teoretic, deși nu cred că geopolitica actuală este în stare să implementeze asemenea măsuri, ceea ce va avea consecințe. Între timp, o concluzie e clară, cel puțin pentru mine: nu mâncați nimic fabricat de “Nestle”.

David Diop – Frate de suflet. Un roman din care poți înțelege procesul prin care războiul transformă idei nobile în eroi, iar eroii – mai devreme sau mai târziu – în victime sau monștri urâți de toată lumea. Doar că, mândri de eroii care s-au jertfit pentru cauză, prea puțini sunt cei ce ajung să-și asume monștrii propriei tabere și nimeni pare să nu-i mai poată explica atunci când războiul se termină.

Eterna Românie aproximativă

Dacă neo-legionarii noștri amatori de astăzi ar fi trăit pe vremea adevăratei rebeliuni legionare, cea din 1941, probabil că ar fi avut o soartă tristă. Ortacii lor din alte vremuri i-ar fi pus la zid și i-ar fi împușcat drept trădători, evident datorită ciudatei lor fascinații contra naturii pentru Rusia lui Putin. Rigurozitatea ideologică a extremei drepte de astăzi e o mare plăcintă cu carne, cu brânză și de post, posibil din cauza educației deficitare. Probabil că unii chiar sunt trădători.

Dar statul român reacționează (într-un final). Doi candidați care nu aveau ce căuta în cursa pentru președinția României sunt excluși de niște judecători care deasemenea nu aveau ce căuta la Curtea Constituțională. Deciziile sunt, în principiu, în spiritul constituțional al Curții, doar că, în mod tradițional pe la noi, litera legii nu prea ajută. Cum și dovezile strânse de nenumăratele noastre servicii de securiști sunt surprinzător de subțiri – în ciuda a ceea ce se vede cu ochiul liber – este nevoie ca judecătorii politruci să salveze democrația și să-și justifice pensiile speciale. Compensează prin obediență politică lipsa de claritate a textului constituțional. Ce să-i faci, e plin parlamentul de de-alde Becali, deci și legile ies cum ies.

Alegerile se reiau, matroașka cu gura mare se sacrifică și îi face loc matroșkului suveranist mai bine plasat. Fără noroc. Pesediștii din BEC își calcă pe inimă și iau singura decizie beton din istoria instituției, bazată pe decizia CCR care ar fi putut să fie la rândul ei beton dacă judecătorii nu erau niște politruci incompetenți și îmbuibați iar cei ce-au scris textul Constituției n-ar fi abandonat lucrarea cam pe la jumătate.

Cine a văzut vreodată un set de-ăla de matroașce știe că nu sunt niciodată doar două. Când una devine istorie e scoasă din burtă următoarea, mai mică, care e apoi umflată cu pompa tiktok-ului ca să aibă proștii la ce se închina și CCR-ul ce da jos. Așa că nu știm ce urmează, poate matroșkul care seamănă cu uncle Fester, poate coana nevasta dansatoarea, poate amândoi pe rând, și tot așa și tot așa până la ultimul din burta jucăriei rusești, probabil nu mai mare decât un puric. În fine, să sperăm că nu o să vedem un puric umflat cu pompa, spectacolul e deja suficient de scârbos.

Căpcăunul planetar

Acum doi ani, la frumoasa vârstă de 93 de ani, George Soros a predat controlul afacerilor familiei fiului său, probabil din dorința de a se ocupa mai bine de jumătatea de glob pe care o pune în primejdie de unul singur: Rusia, India, Turcia, SUA, jumătate din America latină, aproape toate dictaturile africane, nu mai zic de propria lui țară de baștină, Ungaria, și de toți suveraniștii de peste tot – și sunt mulți! Sincer, nu știu cum reușește, la 95 de ani, să distrugă toate comunitățile astea ca-n prima tinerețe și, în timpul liber, să comploteze împotriva pesediștilor și chiar a fraților Tate, niște pulifrici după standardele oricărui miliardar malefic cu pretenții planetare. Poate nu-l mai vedeți, dar e încă acolo, la butoane, și e nevoie de efortul concentrat al tuturor dictatorilor lumii pentru a-l ține în frâu. Fără ei, bătrânul căpcăun ne-ar înghiți pe toți cu fulgi cu tot.

Mi-e milă de Musk. E de 20 de ori mai bogat ca Soros. Manevrează singur cea mai mare rețea de sateliți de comunicație de pe planetă, algoritmii părtinitori ai unei mari rețele sociale, o mare companie de AI, are fabrici de mașini pe trei continente și în curând o să înfigă cipuri în scăfârlia unor oameni. Mai nou are acces la bazele de date ale agențiilor guvernamentale americane, unde taie și spânzură după bunul plac.

E peste tot! Face piruete cu drujba iar momentul pare să-i producă o exaltare vecină cu paranoia. Se bagă-n seamă ca nimeni altul! Postează sute de mesaje pe zi, în timp ce conduce nenumărate afaceri, produce copii pe bandă rulantă și construiește un harem și un guvern american mai subțirel. Și în timpul ăsta, noi îi dăm înainte cu boșorogul de Soros, pe care nu l-a văzut nimeni vreodată pe-o scenă, nu mai zic de drujbă!

Este, serios, de-a dreptul nedrept! Ce-ar mai trebui să facă omul ăsta ca să-l băgăm și pe el în seamă ca pe un mare super-villain interplanetar? Să-i fure lui Trump gentuța cu butoanele nucleare? Să umble cu casca lui Darth Vader pe față?