Ce cărți bune am mai citit (23)

Vin cu cărți fabuloase tura asta, avem de toate, de la romane superbe și premiate până la cărți de istorie și geopolitică. Sunt multe, dar am tras să ajung din nou la zi cu ele. Ca de obicei, în ordinea impresiei pe care mi-au creat-o.

Nathan Thrall – O zi din viața lui Abed Salama. Anatomia unei tragedii din Ierusalim. Am cumpărat cartea asta imediat ce am văzut, pe copertă, că a fost recomandată de Yuval Noah Harari. Zece cărți de istorie nu te pot introduce mai bine în atmosfera unui loc și a unui timp ca o poveste bine scrisă. Un accident de circulație pe o șosea aglomerată din Gaza. De aici se desfiră povestea lui Abed Salama, tatăl uneia dintre victimele accidentului. Din atmosfera încărcată a acelei zile se desprind poveștilor oamenilor care sunt aduși de hazard împreună. Israelieni și palestinieni, evrei și musulmani, oameni de o parte sau de alta a gardurilor ce separă două lumi abisal diferite. Nathan Thrall, un evreu american care trăiește în Ierusalim, cunoaște bine lumea asta. Dincolo de frică, ură, diviziune și stereotipuri, dincolo de politica de apartheid a statului israelian, descoperim în scrierea lui Thrall că cei de partea răului nu sunt toți răi, așa cum cei de partea binelui nu sunt toți, sau întotdeauna, buni. Cartea mi-a adus aminte de Crash, filmul canadianului Paul Haggis, care a luat oscarul în 2005. Le recomand cu căldură pe ambele!

Cătălin Ranco Pițu – Mineriada s-a născut la revoluție. Am fost pe străzile Bucureștiului în 13 iunie 1990 și am fost martorul evenimentelor care au justificat aducerea minerilor (oare mai crede cineva c-au venit singuri?). Am ajuns întâi în Piața Universității și mai apoi am migrat, pe urma evenimentelor, spre strada Eforie, la sediul Poliției și spre vechiul sediu al Ministerul de Interne. Citind cartea, am retrăit sentimentul – de fapt convingerea – de atunci: că asist la punerea în scenă a unui mare spectacol mediatic pentru publicul fesenist al TVR-ului, o explozie de violență abil ațâțată și atent controlată, ce avea să justifice o violență și mai mare: venirea minerilor. 35 de ani mai târziu, nimeni nu a plătit pentru acele fapte deși, iată, dovezile au existat încă de atunci. Cartea asta e scrisă de un fost procuror militar care-i cunoaște foarte bine pe cei mai mulți dintre făptași, aceiași din dosarul Revoluției, pe care l-a documentat.

Samantha Harvey – Orbital. Un roman superb, care-ți dă șansa să trăiești un pic din experiența astronauților la bordul Stației Spațiale Internaționale și să vezi, cu ochii minții, pământul de dedesubt, mereu frumos și mereu diferit, adeseori dramatic. Veți dori să vedeți mai mult, eu m-am uitat la colecțiile de fotografii de pe SSI ale NASA. În egală măsură instructiv și poetic, romanul nu are nimic din aerul science fiction al filmelor hollywood-iene și nici invitație la expedițiile mogulilor tech din Silicon Valley nu este, ba din contră.

Samanta Schweblin – 7 Case Goale. O colecție de șapte povestiri scrise într-un stil cu care nu m-am mai întâlnit până acum. Atmosferă un pic noir, cu personaje adesea la limita dintre realitate și alienare, navigând prin lumea lor distopică aparent necontrolat dar mereu surprinzător – la un nivel cu totul nou al termenului.

Kazuo Ishiguro – Uriasul ingropat. Cartea asta este o frumoasă metaforă despre reconciliere și dragoste într-o epocă post-război, în care traumele par să fi produs o amnezie colectivă, care face dificila iertare inutilă. Și totuși, merită să lupți cu uitarea și demonii propriilor fapte doar pentru a păstra amintirea dragostei?

Stuart Gillespie – Food Fight. O carte interesantă, care vine de la un mare specialist al sistemelor alimentare (înglobând sub umbrela asta agricultura globală, industriile prelucrătoare și rețelele de distribuție a produselor agricole și a materiilor prime folosite în agricultură). Structurată impecabil, cartea ne plimbă prin istoria agriculturii globale, de la agricultura de subzistență din vechime, trecând prin influențele evului mediu, ale perioadei coloniale și ale modernizărilor de până astăzi. Afli despre abuzurile coloniale, înlocuite parțial de abuzurile multinaționalelor susținute de fostele puteri imperiale. Afli despre Nestle, unul dintre exponenții lăcomiei corporatiste fără scrupule, care a pus sănătatea oamenilor în pericol pentru câștiguri cât mai mari. Afli despre eforturile de reglementare (sau de dereglementare) din diverse state și de efectele lor asupra sănătății oamenilor. În final, autorul propune soluții pentru viitorul sistemelor alimentare, toate cu sens și o privire globală. Toate posibile, teoretic, deși nu cred că geopolitica actuală este în stare să implementeze asemenea măsuri, ceea ce va avea consecințe. Între timp, o concluzie e clară, cel puțin pentru mine: nu mâncați nimic fabricat de “Nestle”.

David Diop – Frate de suflet. Un roman din care poți înțelege procesul prin care războiul transformă idei nobile în eroi, iar eroii – mai devreme sau mai târziu – în victime sau monștri urâți de toată lumea. Doar că, mândri de eroii care s-au jertfit pentru cauză, prea puțini sunt cei ce ajung să-și asume monștrii propriei tabere și nimeni pare să nu-i mai poată explica atunci când războiul se termină.

Eterna Românie aproximativă

Dacă neo-legionarii noștri amatori de astăzi ar fi trăit pe vremea adevăratei rebeliuni legionare, cea din 1941, probabil că ar fi avut o soartă tristă. Ortacii lor din alte vremuri i-ar fi pus la zid și i-ar fi împușcat drept trădători, evident datorită ciudatei lor fascinații contra naturii pentru Rusia lui Putin. Rigurozitatea ideologică a extremei drepte de astăzi e o mare plăcintă cu carne, cu brânză și de post, posibil din cauza educației deficitare. Probabil că unii chiar sunt trădători.

Dar statul român reacționează (într-un final). Doi candidați care nu aveau ce căuta în cursa pentru președinția României sunt excluși de niște judecători care deasemenea nu aveau ce căuta la Curtea Constituțională. Deciziile sunt, în principiu, în spiritul constituțional al Curții, doar că, în mod tradițional pe la noi, litera legii nu prea ajută. Cum și dovezile strânse de nenumăratele noastre servicii de securiști sunt surprinzător de subțiri – în ciuda a ceea ce se vede cu ochiul liber – este nevoie ca judecătorii politruci să salveze democrația și să-și justifice pensiile speciale. Compensează prin obediență politică lipsa de claritate a textului constituțional. Ce să-i faci, e plin parlamentul de de-alde Becali, deci și legile ies cum ies.

Alegerile se reiau, matroașka cu gura mare se sacrifică și îi face loc matroșkului suveranist mai bine plasat. Fără noroc. Pesediștii din BEC își calcă pe inimă și iau singura decizie beton din istoria instituției, bazată pe decizia CCR care ar fi putut să fie la rândul ei beton dacă judecătorii nu erau niște politruci incompetenți și îmbuibați iar cei ce-au scris textul Constituției n-ar fi abandonat lucrarea cam pe la jumătate.

Cine a văzut vreodată un set de-ăla de matroașce știe că nu sunt niciodată doar două. Când una devine istorie e scoasă din burtă următoarea, mai mică, care e apoi umflată cu pompa tiktok-ului ca să aibă proștii la ce se închina și CCR-ul ce da jos. Așa că nu știm ce urmează, poate matroșkul care seamănă cu uncle Fester, poate coana nevasta dansatoarea, poate amândoi pe rând, și tot așa și tot așa până la ultimul din burta jucăriei rusești, probabil nu mai mare decât un puric. În fine, să sperăm că nu o să vedem un puric umflat cu pompa, spectacolul e deja suficient de scârbos.

Căpcăunul planetar

Acum doi ani, la frumoasa vârstă de 93 de ani, George Soros a predat controlul afacerilor familiei fiului său, probabil din dorința de a se ocupa mai bine de jumătatea de glob pe care o pune în primejdie de unul singur: Rusia, India, Turcia, SUA, jumătate din America latină, aproape toate dictaturile africane, nu mai zic de propria lui țară de baștină, Ungaria, și de toți suveraniștii de peste tot – și sunt mulți! Sincer, nu știu cum reușește, la 95 de ani, să distrugă toate comunitățile astea ca-n prima tinerețe și, în timpul liber, să comploteze împotriva pesediștilor și chiar a fraților Tate, niște pulifrici după standardele oricărui miliardar malefic cu pretenții planetare. Poate nu-l mai vedeți, dar e încă acolo, la butoane, și e nevoie de efortul concentrat al tuturor dictatorilor lumii pentru a-l ține în frâu. Fără ei, bătrânul căpcăun ne-ar înghiți pe toți cu fulgi cu tot.

Mi-e milă de Musk. E de 20 de ori mai bogat ca Soros. Manevrează singur cea mai mare rețea de sateliți de comunicație de pe planetă, algoritmii părtinitori ai unei mari rețele sociale, o mare companie de AI, are fabrici de mașini pe trei continente și în curând o să înfigă cipuri în scăfârlia unor oameni. Mai nou are acces la bazele de date ale agențiilor guvernamentale americane, unde taie și spânzură după bunul plac.

E peste tot! Face piruete cu drujba iar momentul pare să-i producă o exaltare vecină cu paranoia. Se bagă-n seamă ca nimeni altul! Postează sute de mesaje pe zi, în timp ce conduce nenumărate afaceri, produce copii pe bandă rulantă și construiește un harem și un guvern american mai subțirel. Și în timpul ăsta, noi îi dăm înainte cu boșorogul de Soros, pe care nu l-a văzut nimeni vreodată pe-o scenă, nu mai zic de drujbă!

Este, serios, de-a dreptul nedrept! Ce-ar mai trebui să facă omul ăsta ca să-l băgăm și pe el în seamă ca pe un mare super-villain interplanetar? Să-i fure lui Trump gentuța cu butoanele nucleare? Să umble cu casca lui Darth Vader pe față?