Ce cărți bune am mai citit (23)

Vin cu cărți fabuloase tura asta, avem de toate, de la romane superbe și premiate până la cărți de istorie și geopolitică. Sunt multe, dar am tras să ajung din nou la zi cu ele. Ca de obicei, în ordinea impresiei pe care mi-au creat-o.

Nathan Thrall – O zi din viața lui Abed Salama. Anatomia unei tragedii din Ierusalim. Am cumpărat cartea asta imediat ce am văzut, pe copertă, că a fost recomandată de Yuval Noah Harari. Zece cărți de istorie nu te pot introduce mai bine în atmosfera unui loc și a unui timp ca o poveste bine scrisă. Un accident de circulație pe o șosea aglomerată din Gaza. De aici se desfiră povestea lui Abed Salama, tatăl uneia dintre victimele accidentului. Din atmosfera încărcată a acelei zile se desprind poveștilor oamenilor care sunt aduși de hazard împreună. Israelieni și palestinieni, evrei și musulmani, oameni de o parte sau de alta a gardurilor ce separă două lumi abisal diferite. Nathan Thrall, un evreu american care trăiește în Ierusalim, cunoaște bine lumea asta. Dincolo de frică, ură, diviziune și stereotipuri, dincolo de politica de apartheid a statului israelian, descoperim în scrierea lui Thrall că cei de partea răului nu sunt toți răi, așa cum cei de partea binelui nu sunt toți, sau întotdeauna, buni. Cartea mi-a adus aminte de Crash, filmul canadianului Paul Haggis, care a luat oscarul în 2005. Le recomand cu căldură pe ambele!

Cătălin Ranco Pițu – Mineriada s-a născut la revoluție. Am fost pe străzile Bucureștiului în 13 iunie 1990 și am fost martorul evenimentelor care au justificat aducerea minerilor (oare mai crede cineva c-au venit singuri?). Am ajuns întâi în Piața Universității și mai apoi am migrat, pe urma evenimentelor, spre strada Eforie, la sediul Poliției și spre vechiul sediu al Ministerul de Interne. Citind cartea, am retrăit sentimentul – de fapt convingerea – de atunci: că asist la punerea în scenă a unui mare spectacol mediatic pentru publicul fesenist al TVR-ului, o explozie de violență abil ațâțată și atent controlată, ce avea să justifice o violență și mai mare: venirea minerilor. 35 de ani mai târziu, nimeni nu a plătit pentru acele fapte deși, iată, dovezile au existat încă de atunci. Cartea asta e scrisă de un fost procuror militar care-i cunoaște foarte bine pe cei mai mulți dintre făptași, aceiași din dosarul Revoluției, pe care l-a documentat.

Samantha Harvey – Orbital. Un roman superb, care-ți dă șansa să trăiești un pic din experiența astronauților la bordul Stației Spațiale Internaționale și să vezi, cu ochii minții, pământul de dedesubt, mereu frumos și mereu diferit, adeseori dramatic. Veți dori să vedeți mai mult, eu m-am uitat la colecțiile de fotografii de pe SSI ale NASA. În egală măsură instructiv și poetic, romanul nu are nimic din aerul science fiction al filmelor hollywood-iene și nici invitație la expedițiile mogulilor tech din Silicon Valley nu este, ba din contră.

Samanta Schweblin – 7 Case Goale. O colecție de șapte povestiri scrise într-un stil cu care nu m-am mai întâlnit până acum. Atmosferă un pic noir, cu personaje adesea la limita dintre realitate și alienare, navigând prin lumea lor distopică aparent necontrolat dar mereu surprinzător – la un nivel cu totul nou al termenului.

Kazuo Ishiguro – Uriasul ingropat. Cartea asta este o frumoasă metaforă despre reconciliere și dragoste într-o epocă post-război, în care traumele par să fi produs o amnezie colectivă, care face dificila iertare inutilă. Și totuși, merită să lupți cu uitarea și demonii propriilor fapte doar pentru a păstra amintirea dragostei?

Stuart Gillespie – Food Fight. O carte interesantă, care vine de la un mare specialist al sistemelor alimentare (înglobând sub umbrela asta agricultura globală, industriile prelucrătoare și rețelele de distribuție a produselor agricole și a materiilor prime folosite în agricultură). Structurată impecabil, cartea ne plimbă prin istoria agriculturii globale, de la agricultura de subzistență din vechime, trecând prin influențele evului mediu, ale perioadei coloniale și ale modernizărilor de până astăzi. Afli despre abuzurile coloniale, înlocuite parțial de abuzurile multinaționalelor susținute de fostele puteri imperiale. Afli despre Nestle, unul dintre exponenții lăcomiei corporatiste fără scrupule, care a pus sănătatea oamenilor în pericol pentru câștiguri cât mai mari. Afli despre eforturile de reglementare (sau de dereglementare) din diverse state și de efectele lor asupra sănătății oamenilor. În final, autorul propune soluții pentru viitorul sistemelor alimentare, toate cu sens și o privire globală. Toate posibile, teoretic, deși nu cred că geopolitica actuală este în stare să implementeze asemenea măsuri, ceea ce va avea consecințe. Între timp, o concluzie e clară, cel puțin pentru mine: nu mâncați nimic fabricat de “Nestle”.

David Diop – Frate de suflet. Un roman din care poți înțelege procesul prin care războiul transformă idei nobile în eroi, iar eroii – mai devreme sau mai târziu – în victime sau monștri urâți de toată lumea. Doar că, mândri de eroii care s-au jertfit pentru cauză, prea puțini sunt cei ce ajung să-și asume monștrii propriei tabere și nimeni pare să nu-i mai poată explica atunci când războiul se termină.

Cum taxăm evaziunea fiscală

N-am mai scris nimic de mult. Nici azi nu o voi face, doar public ceva ce a fost scris de mult. Că tot vorbim atât de mult despre deficit și taxe mai mari, textul de mai jos este despre unul dintre motivele care ne-au adus unde suntem.

Până am plecat din România, în 2013, am mers, toată familia, la o sală de fitness din cartier. La început era mică, improvizată într-o veche clădire ceauşistă, probabil un fost institut de cercetare dintre cele care stăteau goale de-a lungul marelui bulevard. Cam prin 2010 a început să crească, impulsionată de dorinţa tot mai mare a bercenarilor de a face sport, de poziţia favorabilă de lângă metrou şi de un spirit antreprenorial remarcabil al familiei care deţinea locul. Oameni amabili şi foarte atenţi cu clienţii, care au ştiut să aducă alături de ei numai angajaţi de acelaşi calibru, au preluat din ce în ce mai mult din clădirea dărăpănată, au renovat, au dezvoltat spaţii, au instalat echipamente. Astăzi, locul nu mai poate fi recunoscut, e o fabrică de sănătate pentru locuitorii cartierului şi, probabil, o fabrică de bani pentru proprietari.

Cinşpe ani câinele familiei a văzut un singur veterinar. În primii ani cabinetul nu era departe de noi. Aflaţi la început, cu relativ puţini clienţi, ne-am împrietenit uşor cu medicul şi cu soţia lui, ba chiar şi cu toţi angajaţii lor inimoşi. Rar lucru, au rămas împreună în aceeaşi echipă toţi anii ăia, chiar şi după ce cabinetul s-a transformat într-un adevărat spital şi s-a mutat într-o zonă mult mai scumpă a oraşului. Am fost martori ai acestui binemeritat succes până la momentul în care nici măcar profesionalismul lor nu a mai putut ajuta.

Îl aveam în telefon cu numele generic de “Instalatoru”. Primisem numărul de la o fostă colegă în care aveam deplină încredere şi uitasem numele, cum fac, din păcate, atât de des. Deşi ulterior ne-am împrietenit, în telefon a rămas la fel. Mi-a schimbat întâi instalaţia din apartament, mi-a pus centrală pe care mi-a înlocuit-o cu una nouă zece ani mai târziu, mi-a făcut instalaţia din casa de la ţară, fiind, an după an, din ce în ce mai ocupat pentru că era parolist, cinstit, rapid şi un extraordinar de bun meseriaş. S-a dovedit a fi şi un bun antreprenor, căci şi-a făcut o echipă care lucra aproape la fel de bine ca el.

Poate vă întrebaţi ce legătură este între poveştile acestor afacerişti bucureşteni, dincolo de succes. La niciunul nu am mai apelat de mulţi ani, deci e posibil ca multe să se fi schimbat între timp. Dar cât le-am fost client ceva i-a unit: niciodată nu mi-au “tăiat chitanţă”, absolut fiecare leu pe care l-am plătit a intrat direct în buzunarele lor, ca persoane fizice.

De ce i-am ales de exemple tocmai pe ei, din lista interminabilă a evazioniştilor mai mari sau mai mici? Până la urmă banii aceia, care nu s-au dus în taxele datorate statului pe TVA, profit sau salarii, au clădit, în cazul lor, nişte companii mai mari, mai solide, care au angajat mai mulţi oameni şi au servit cu succes comunităţile în care funcţionează. Nu m-aş hazarda să spun că sunt mai degrabă excepţii, dar sunt convins că sunt mult mai multe exemplele în care banii “salvaţi” de la taxele datorate statului se duc pe maşini scumpe, roabe de şampanie prin cluburi de lux sau palate cu sau fără turnuleţe. Şi tocmai de-aia am început cu ei, ca să nu fie simplu. Oricine va cădea de acord cu mine că e profund greşit să-ţi iei merţan cu banii care ar fi putut ajunge la un spital sau la o şcoală. Îmi place, de câte ori am ocazia, să-mi provoc interlocutorii să se pronunţe asupra opiniei că în România evaziunea fiscală este nu numai trecută cu vederea, tolerată, încurajată chiar de corupţie şi de incapacitatea statului de a impune legea, dar este de-a dreptul acceptabilă din punct de vedere social. Pentru mulţi români, să înşeli statul este echivalentul unui act de haiducie contemporană. Adesea nu reuşim să facem legătura dintre starea jalnică a infrastructurii statului, de exemplu, şi nivelul insuficient al bugetului, amintind, convenabil, doar de inabilitatea guvernului de a face suficient cu ce are la dispoziţie. Am întâlnit de foarte multe ori cetăţeni revoltaţi de infrastructura ţării, de inabilitatea noastră de a ne moderniza, de a investi. Printre ei, mulţi oameni care “nu tăiau chitanţă”, care îşi micşorau ilegal profitul, care plăteau salariul minim ca să nu contribuie corect la sănătate sau asigurări sociale.

Evazioniştii sunt nu numai treaba statului, fie el ANAF, procuratură sau poliţie. Sunt şi treaba noastră, a tuturor, şi cred că foarte mulţi s-ar conforma regulilor dacă ar constata că reacţia societăţii s-a schimbat.

Votul inutil

La primul tur din prima manșă am votat cu doamna Lasconi intuind, corect, că are cele mai mari șanse să intre în turul doi, alături de răul mai mare. Deci vot util, căci doamna nu-mi plăcea în mod deosebit de când o auzisem, într-un interviu, spunând mândră că a votat ”Da” la referendumul pentru familia trandițională. În fraza următoare a adăugat că nu are nicio problemă cu minoritățile de orice fel – deși dacă s-ar fi adunat destule”Da”-uri de-astea nevinovate minoritarii ar fi dispărut pur și simplu din Constituția revizuită, cu tot cu drepturile lor. Încă președinta celui mai progresist partid din România pare să nu poată face diferența dintre poate propriile preferințe sexuale și restrângerea drepturilor constituționale ale unor cetățeni români.

E posibil ca doamna Lasconi să aibă dreptate într-o privință, aceea că decizia curții constituționale să-i fi vrut eliminați pe ambii candidați. Dar cam aici se termină dreapta ei judecată, în rest e doar orgoliu și o irațională credință în soarta dânsei de luptătoare înflăcărată. Un lucru pare să nu poată pricepe: că ce a calificat-o drept vot util în competiția cu îngălatul domn Ciucă nu e suficient împotriva domnului Crin Antonescu sau a domnului Nicușor Dan. Nu poți pretinde iar votul util de pe poziția a cincea a clasamentului.

Cu un pic de noroc ar fi putut fi astăzi președintele României. Cu un pic de judecată și-ar fi putut conserva aura aceea a neașteptatei finaliste care nu a fost niciodată înfrântă. Cu un pic de realism ar fi putut să rămână președinta celui mai progresist partid din România. Cu un pic de decență ar fi putut spera că lumea îi va uita această inexplicabilă și irațională ambiție (dacă asta este și nu altceva) de a merge până-n pânzele albe, când e clar că ce o așteaptă acolo e doar dezgustul majorității celor care cu câteva luni în urmă au sperat și au crezut în dânsa. Doamna Lasconi poate ajunge în turul doi doar dacă i se dă turul doi înapoi, dar vot util nu va mai fi niciodată.

Personal am văzut povestea aia cu da-ul de la referendum nu ca pe o inexplicabilă derivă ultraconservatoare a unei progresiste autentice. Am văzut-o ca pe o minciună, o înșelăciune – deci o problemă de caracter. Urmăresc de mult politica de la noi și de la alții. Problemele de caracter nu rămân niciodată singulare. Deci pregătiți-vă să vedeți mai mult de la doamna Lasconi, acum că e liberă de contract și Câmpulung nu cred să fie și destul de lat s-o mai încapă.

Tom și Yuri

Toată lumea repetă povestea asta cu Putin care nu are de ales, e obligat să le livreze rușilor o victorie în Ucraina. Imposibil să iasă învins. Ce să-i faci, n-ai ce să-i faci, trebuie să ne înclinăm în fața sorții implacabile. Ba chiar ar fi bine să-i dăm chiar și ce nu a apucat să cucerească în trei ani de război. Serios? Adică Putin îi minte pe ruși de 20 de ani și-i face vânt de la balcon oricui are curaj să comenteze ceva și tocmai acum, cu ocazia asta, Putin are nevoie de singurul adevăr din toată dictatura lui de rahat. De ce nu e posibil ca Putin să-i mai mintă încă o dată pe ruși cu n-are importanță ce poveste de doi lei care să semene a mare victorie? Aveți impresia că nu o vor înghiți încă o dată, diluată în votca zilnică?

Problema nu e că Putin nu are opțiunea asta, bineînțeles că o are, dar de ce ar folosi-o dacă are de negociat cu niște boi care sunt ori proști făcuți grămadă ori de-a dreptul trădători ai lumii libere, dracu știe pentru ce motive? Putin a pierdut războiul ăsta după prima săptămână de ostilități, orice rus știe asta și la fel de bine știe că dezastrul crește cu fiecare zi în care Putin refuză să-și recunoască înfrângerea și nimeni nu-l forțează să o facă.

Cealaltă poveste care face carieră și care este o tâmpenie sinistră este despre Europa cea complet lipsită de apărare odată ce americanii se vor retrage sau doar vor refuza să o mai apere. Să o apere de cine? Mai e vreun alt potențial agresor în afara rușilor? Realitatea este că dacă polonezii ar decide să intre în război alături de Ucraina – ceea ce mulți dintre ei chiar visează să facă – probabil că rușii ar fi respinși înapoi peste graniță în câteva săptămâni. La fel s-ar întâmpla dacă turcii ar decide același lucru. Încă o dată, vorbim de armata rusă care bate pasul pe loc de trei ani în fața ucrainienilor. Ce s-ar întâmpla dacă francezii, britanicii sau nemții, cu armatele și armele lor, oricât de puțin reînarmate ar fi ele astăzi, ar decide să intervină? Imaginea asta a motanului Tom care tremură în vârful scaunului de frica șoricelului Yuri mi se pare una dintre cele mai tâmpite narațiuni care face carieră în imaginarul public european. E ușor să confunzi responsabilitatea cu slăbiciunea și lipsa de agresivitate cu frica. Gura mare cu forța. De oricare partea a baricadei te-ai afla, greșeala asta va costa scump.

Eterna Românie aproximativă

Dacă neo-legionarii noștri amatori de astăzi ar fi trăit pe vremea adevăratei rebeliuni legionare, cea din 1941, probabil că ar fi avut o soartă tristă. Ortacii lor din alte vremuri i-ar fi pus la zid și i-ar fi împușcat drept trădători, evident datorită ciudatei lor fascinații contra naturii pentru Rusia lui Putin. Rigurozitatea ideologică a extremei drepte de astăzi e o mare plăcintă cu carne, cu brânză și de post, posibil din cauza educației deficitare. Probabil că unii chiar sunt trădători.

Dar statul român reacționează (într-un final). Doi candidați care nu aveau ce căuta în cursa pentru președinția României sunt excluși de niște judecători care deasemenea nu aveau ce căuta la Curtea Constituțională. Deciziile sunt, în principiu, în spiritul constituțional al Curții, doar că, în mod tradițional pe la noi, litera legii nu prea ajută. Cum și dovezile strânse de nenumăratele noastre servicii de securiști sunt surprinzător de subțiri – în ciuda a ceea ce se vede cu ochiul liber – este nevoie ca judecătorii politruci să salveze democrația și să-și justifice pensiile speciale. Compensează prin obediență politică lipsa de claritate a textului constituțional. Ce să-i faci, e plin parlamentul de de-alde Becali, deci și legile ies cum ies.

Alegerile se reiau, matroașka cu gura mare se sacrifică și îi face loc matroșkului suveranist mai bine plasat. Fără noroc. Pesediștii din BEC își calcă pe inimă și iau singura decizie beton din istoria instituției, bazată pe decizia CCR care ar fi putut să fie la rândul ei beton dacă judecătorii nu erau niște politruci incompetenți și îmbuibați iar cei ce-au scris textul Constituției n-ar fi abandonat lucrarea cam pe la jumătate.

Cine a văzut vreodată un set de-ăla de matroașce știe că nu sunt niciodată doar două. Când una devine istorie e scoasă din burtă următoarea, mai mică, care e apoi umflată cu pompa tiktok-ului ca să aibă proștii la ce se închina și CCR-ul ce da jos. Așa că nu știm ce urmează, poate matroșkul care seamănă cu uncle Fester, poate coana nevasta dansatoarea, poate amândoi pe rând, și tot așa și tot așa până la ultimul din burta jucăriei rusești, probabil nu mai mare decât un puric. În fine, să sperăm că nu o să vedem un puric umflat cu pompa, spectacolul e deja suficient de scârbos.

Căpcăunul planetar

Acum doi ani, la frumoasa vârstă de 93 de ani, George Soros a predat controlul afacerilor familiei fiului său, probabil din dorința de a se ocupa mai bine de jumătatea de glob pe care o pune în primejdie de unul singur: Rusia, India, Turcia, SUA, jumătate din America latină, aproape toate dictaturile africane, nu mai zic de propria lui țară de baștină, Ungaria, și de toți suveraniștii de peste tot – și sunt mulți! Sincer, nu știu cum reușește, la 95 de ani, să distrugă toate comunitățile astea ca-n prima tinerețe și, în timpul liber, să comploteze împotriva pesediștilor și chiar a fraților Tate, niște pulifrici după standardele oricărui miliardar malefic cu pretenții planetare. Poate nu-l mai vedeți, dar e încă acolo, la butoane, și e nevoie de efortul concentrat al tuturor dictatorilor lumii pentru a-l ține în frâu. Fără ei, bătrânul căpcăun ne-ar înghiți pe toți cu fulgi cu tot.

Mi-e milă de Musk. E de 20 de ori mai bogat ca Soros. Manevrează singur cea mai mare rețea de sateliți de comunicație de pe planetă, algoritmii părtinitori ai unei mari rețele sociale, o mare companie de AI, are fabrici de mașini pe trei continente și în curând o să înfigă cipuri în scăfârlia unor oameni. Mai nou are acces la bazele de date ale agențiilor guvernamentale americane, unde taie și spânzură după bunul plac.

E peste tot! Face piruete cu drujba iar momentul pare să-i producă o exaltare vecină cu paranoia. Se bagă-n seamă ca nimeni altul! Postează sute de mesaje pe zi, în timp ce conduce nenumărate afaceri, produce copii pe bandă rulantă și construiește un harem și un guvern american mai subțirel. Și în timpul ăsta, noi îi dăm înainte cu boșorogul de Soros, pe care nu l-a văzut nimeni vreodată pe-o scenă, nu mai zic de drujbă!

Este, serios, de-a dreptul nedrept! Ce-ar mai trebui să facă omul ăsta ca să-l băgăm și pe el în seamă ca pe un mare super-villain interplanetar? Să-i fure lui Trump gentuța cu butoanele nucleare? Să umble cu casca lui Darth Vader pe față?

Gladiator II

Nu-i ușor să faci un sequel după un film cult. Gladiator este unul dintre filmele mele preferate din toate timpurile. De fiecare dată când apare o continuare a unui film care mi-a plăcut amân la nesfârșit să-l văd. De teamă că voi fi dezamăgit, știind că inevitabil voi fi.

Nu m-am dus la cinema, dar până la urmă l-am închiriat aseară de la Swisscom, furnizorul meu de cablu. Prima impresie? Ridley Scott știe să facă filme, mai ales când le face de două ori. Am tot avut senzația asta, că mă uit la un remake, 25 de ani după varianta lui originală. Începe la fel și povestea se dezvoltă, până la un punct, aproape identic. Toate drumurile duc la Roma, nu-i așa? – dar doar pentru cei ce supraviețuiesc, luptă după luptă și arenă după arenă. De data asta eroii noștri au de înfruntat creaturile fioroase ale inteligenței artificiale și, ca orice joc video, nu sperie pe nimeni și nici nu crează cine știe ce emoții. Sau senzația de fake să vină din faptul că gladiatorii țărănoi, adunați de prin praful imperiului pentru primul film, au fost înlocuiți de băieții mușchiuloși de la sala de fitness de lângă studio, a doua zi după ce și-au tunat bărbile hipsterești la frizeria din colț? Nici măcar eroul principal, Lucius, nu mai are nimic din aerul brutal și masculin al lui Russell Crowe. Dar el măcar s-a născut cur de domn, în puf, deci ar fi de înțeles. Măcar a învățat bătaie.

Roma și Colloseum-ul au rămas neschimbate, de atunci până azi mari atracții turistice, numai prințesa Lucilla, cea interpretată de Connie Nielsen, a mai întinerit parcă puțin în ăștia 25 de ani. Sau o fi tot de la AI? În fine, cum intră echipa de filmare în Roma, cum începe filmul să se transforme din deja-vu în dejamăgitor, dacă-mi permiteți acest joc de cuvinte. Am înțeles ideea – Roma decăzută sub conducerea bicefală a doi frați împărați, Geta și Caracalla, două personaje ridicole și neveridice, înconjurate de o panoplie de alte personaje grotești, forțat degenerate în cheia contemporană a termenului. Butaforia asta e împinsă prea departe, până acolo încât nimic nu mai poate salva filmul, nici măcar singurul personaj interesant și credibil, subtil desenat și excelent jucat. Da, e vorba de Macrinus, personajul lui Denzel Washington.

În concluzie, cred că puteam și să nu-l văd, la fel cum și Ridley Scott putea să nu se mai obosească să-l facă (așa).

Cine este, de fapt, Alice Weidel?

Alice Weidel este co-președinta AfD și nominalizarea partidului german de extrema dreaptă pentru funcția de cancelar, în cazul în care vor câștiga alegerile anticipate din februarie. Ultimele declarații ale politicienei germane au ajuns și pe la noi. Doamna Weidel dorește transformarea Uniunii Europene strict într-un spațiu de liber schimb, fără nimic altceva.

Alternativa pentru Germania (AfD), ca absolut toate celelalte partide populiste suveraniste ale Europei, este eurosceptic, antiimigrație, islamofob, climato-sceptic și adept al mișcării anti-vacciniste, este împotriva căsătoriilor între persoane de același sex, dorește stoparea ajutorului dat Ucrainei și încetarea sancțiunilor contra Rusiei. Pe la colțuri, pe FB și pe Tiktok, adepții lor sunt voalat antisemiți și neo-naziști, mai ales în fostele cantoane est-germane, unde sistemul de educație de pe timpul comunismului a neglijat subiectul responsabilității germanilor pentru ororile WW2.

Să recunoaștem, o evoluție politică destul de ciudată pentru o bancheră ambițioasă care a lucrat pentru Goldman Sachs și Allianz Global Investors. Nu e singura stridență din biografia doamnei Weidel. Prin 2018, în timp ce era parlamentară în Bundestag, declara că locuiește în Germania, în timp ce apriga luptătoare împotriva imigrației avea rezidența fiscală la Bienne, probabil orașul cel mai de stânga al Elveției. Împreună cu soția și cei doi copii, doamna Weidel deținea un apartament cochet la trei străzi de mine. Da, ați citit bine. Lidera conservatoare trăiește cu o femeie, ceea ce pentru mulți dintre noi nu este o problemă – alta decât șocanta ipocrizie a doamnei respective. Dar nu e tot. Consoarta doamnei Weidel, care se bucură în Elveția de toate drepturile acordate minorităților sexuale, este de origine sri-lancheză, lucru nu foarte important în diversitatea cosmopolită a Bienne-ului dar aparent inacceptabil în propaganda AfD. Același AfD care primea mari sponsorizări ilegale din Elveția, motiv pentru care sunt investigați de ambele țări.

Ostilitatea afișată evident de societatea Bienne-ului la aflarea identității noului concetățean a făcut ca familia Weider să părăsească orașul pentru a se stabili mai aproape de Germania, în cantonul elvețian Schwyz. Nici acolo nu este bine primită, majoritatea locuitorilor fiind nemulțumiți de vecinătatea acestei persoane. Și nu pentru că ar fi o lesbiană imigrantă cu o profesie globalistă. Doar pentru că este cine este.

Înc-o super-Mioriță!

Poate nu ne iese nouă tot timpul când e vorba să votăm cum trebuie. Nici când e să facem ceva să ne ferim de urgia care vine peste noi.

Dar să creăm Miorițe… Doamne, buni suntem! Lăsăm totul baltă, facem un cântec de-ți rupe inima-n două, tragem un plâns și bang! a mai trecut o mie de ani.

Unii ar zice că așa ne-am salvat și de-aia încă vorbim românește printre toți slavii ăștia din jur. La scara miei de ani lucrurile arată, fără discuție, bine. Depinde și de standarde. Pentru pensionarii de peste 10 ani s-ar putea ca lucrurile să fie nu chiar așa de pozitive dar asta e, ce să-i faci, n-ai ce să-i faci! Așa a fost mereu, băi turturică!

…..

Vai sărmana turturică!
Zboară, zboară, până pică.
Unde vede-o apă bună,
Ea zboară ca o nebună.
Unde vede-o apă rea,
Ea o tulbură şi-o bea, măi!

Biserica de deasupra secției de votare

Alegerile de la Berna au fost organizate, pentru a doua oară anul ăsta, la sediul Parohiei Ortodoxe Sf. M. Mc. Gheorghe, în ciudata și oarecum sumbra clădire de beton de pe Kastellweg 7. Cred că pe vremuri tot biserică creștină a fost, doar că de alt cult. Arată de parcă ar fi putut la fel de bine să fie sediul lui Batman din Gotham. Dar cum noi, românii pripășiți prin zona Bernei, om mai fi văzut clădiri cu aer sumbru la viața noastră, ne-am bucurat de noua locație și de spațiile ei largi, de practicalitatea clădirii, de zona accesibilă, departe de vânzoleala turistică din centru și de parcarea mare, în care poți și să nu plătești dacă e duminică și nu-i coadă mare la vot. Și nu era. În sala largă de la parter erau mai mulți voluntari decât votanți, toți amabili și zâmbitori.

După ce am votat am decis să urcăm și la etaj, unde funcționează efectiv biserica ortodoxă. M-a surprins să constat că mă simt chiar ca într-o biserică ortodoxă, în ciuda evidentelor deosebiri arhitecturale. Sala mare, poligonală, este organizată în jurul laturii de unde slujește preotul, înconjurat de diaconi copii sau adolescenți. Biserica nu are altar, iar zona arată aproape ca o scenă de spectacol. Undeva în stânga, dintr-un fel de amvon, cântă un cor de femei – și nu cântă rău de loc. Am fost surprinși să constatăm cât de multă lume participă la slujba de duminică. Poate că sunt credincioși care au venit special pentru slujbă sau poate că sunt oameni care au ajuns aici cu ocazia votului. Poate că au venit să se roage Domnului pentru ale lor sau pentru ca viitorul președinte să se dovedească un bun conducător pentru țară. Să recunoaștem, o problemă foarte greu de rezolvat chiar și de Cel de Sus.

La alegerile europarlamentare din iunie la Berna, la fel ca în toate secțiile de vot din Elveția, a câștigat Reper, urmat la mică distanță de USR. În țările din jur n-a fost așa – în Germania și Italia a câstigat partidul lui Șoșoacă iar în Franța și Austria a câștigat AUR. Să mă pici cu ceară și tot nu înțeleg de ce și cum a fost posibil. Și de ce cred oamenii care i-au votat că radicalismul va duce la mai bine.

Ce-am vrut să spun cu postul ăsta? Nu mi-e foarte clar, poate doar că stereotipurile duc mereu la concluzii greșite. Aplecați în rugăciune pe băncile unei biserici, oriunde-ar fi ea, e greu să spui cine cum a votat.