Tag: Film

Gladiator II

Nu-i ușor să faci un sequel după un film cult. Gladiator este unul dintre filmele mele preferate din toate timpurile. De fiecare dată când apare o continuare a unui film care mi-a plăcut amân la nesfârșit să-l văd. De teamă că voi fi dezamăgit, știind că inevitabil voi fi.

Nu m-am dus la cinema, dar până la urmă l-am închiriat aseară de la Swisscom, furnizorul meu de cablu. Prima impresie? Ridley Scott știe să facă filme, mai ales când le face de două ori. Am tot avut senzația asta, că mă uit la un remake, 25 de ani după varianta lui originală. Începe la fel și povestea se dezvoltă, până la un punct, aproape identic. Toate drumurile duc la Roma, nu-i așa? – dar doar pentru cei ce supraviețuiesc, luptă după luptă și arenă după arenă. De data asta eroii noștri au de înfruntat creaturile fioroase ale inteligenței artificiale și, ca orice joc video, nu sperie pe nimeni și nici nu crează cine știe ce emoții. Sau senzația de fake să vină din faptul că gladiatorii țărănoi, adunați de prin praful imperiului pentru primul film, au fost înlocuiți de băieții mușchiuloși de la sala de fitness de lângă studio, a doua zi după ce și-au tunat bărbile hipsterești la frizeria din colț? Nici măcar eroul principal, Lucius, nu mai are nimic din aerul brutal și masculin al lui Russell Crowe. Dar el măcar s-a născut cur de domn, în puf, deci ar fi de înțeles. Măcar a învățat bătaie.

Roma și Colloseum-ul au rămas neschimbate, de atunci până azi mari atracții turistice, numai prințesa Lucilla, cea interpretată de Connie Nielsen, a mai întinerit parcă puțin în ăștia 25 de ani. Sau o fi tot de la AI? În fine, cum intră echipa de filmare în Roma, cum începe filmul să se transforme din deja-vu în dejamăgitor, dacă-mi permiteți acest joc de cuvinte. Am înțeles ideea – Roma decăzută sub conducerea bicefală a doi frați împărați, Geta și Caracalla, două personaje ridicole și neveridice, înconjurate de o panoplie de alte personaje grotești, forțat degenerate în cheia contemporană a termenului. Butaforia asta e împinsă prea departe, până acolo încât nimic nu mai poate salva filmul, nici măcar singurul personaj interesant și credibil, subtil desenat și excelent jucat. Da, e vorba de Macrinus, personajul lui Denzel Washington.

În concluzie, cred că puteam și să nu-l văd, la fel cum și Ridley Scott putea să nu se mai obosească să-l facă (așa).

Joker: Folie à Deux

A fost ultima zi de proiecție în cinema-urile Bienne-ului pentru Joker: Folie à Deux și ne-am mobilizat să-l vedem, noi patru și încă șapte alte persoane, în cea mai mare sală din oraș. Sincer, nu știu cum mai supraviețuiesc cinematografele în ziua de astăzi. Mi-am mai luat și pungă mică de popcorn, de-mi venea să intru-n pământ de rușine față de fata aia de la recepție, singura angajată, care trăiește probabil în fiecare zi cu teama că o să-și piardă job-ul. Sau cu mirarea că încă-l mai are.

După film am recitit ce-am scris în 2020 despre primul Joker al lui Todd Phillips. O să fiu sincer și-o să recunosc că parcă îmi veneau cuvintele mai bine pe vremea aia. Dar, pe de altă parte, s-ar putea să mă fi înșelat în ce-am scris sau, mai precis, să fi mușcat prea ușor din momeala de a accepta atmosfera distopică din film ca fiind o reflexie, chiar distorsionată, a lumii reale. Astăzi am simțit diferit, deși nu cred că regizorul Folie à Deux a avut intenția de a transmite un alt mesaj.

Ca și precedentul, filmul este o realizare cinematografică de excepție. Este filmat fabulos și te poartă prin decorurile unei lumi sumbre ce pare în același timp reală și fantastică, are o coloană sonoră care îmbină ingenios cântece îngânate, aproape șoptite uneori, cu orchestra din fundal care pare mereu să cânte altceva iar actorii joacă de parcă de asta ar depinde viața lor. Totul este la fel de bine făcut și totuși…

Și totuși, filmul este, în multe privințe, diferit. A apărut Harley Quinn, interpretată excelent de Lady Gaga, iar asta a dus filmul într-o zonă de musical noir de pe Broadway, fără să adauge semnificativ la poveste. Fetele mele, familiare deja cu Harley Quinn, au fost dezamăgite de nedreptatea care i s-a făcut personajului originar (real?) din benzile desenate. L-au găsit pe cel din film diferit și nu foarte credibil – și poate că așa e normal, aproape întotdeauna e mai mișto în carte, chiar și una desenată. Filmul nu are cine știe ce poveste, deși un final mai bun ar fi putut salva toată construcția. Dar n-a fost așa, poate cu excepția notabilă a ultimelor două minute. În rest, aceeași atmosferă grea, care încearcă să suprapună cât mai exact problemele perioadei marii inflații a anilor 70 peste marile probleme ale zilelor noastre, știind că astfel îl va stârni pe spectator. Față de precedentul film, avem în plus permanenta glisare între boală, simulare și tonurile de gri dintre ele, între real și fals, între a crede și a ști, între ipocrizie și sinceritate, durere și alinare, violență și milă. Asta și încearcă filmul să ne spună. Că în lumea schizoidă în care trăim e greu, aproape imposibil să mai facem diferența între toate lucrurile astea. Nici nu ne mai interesează prea tare, până la urmă, căci nu suntem numai post-adevăr, suntem și post-bine sau rău. Am ajuns o lume de jokeri cu un viitor de jokeri.

Dar nu e așa, de data asta nu m-a convins. Americanul ar zice: nice try!