Ce cărți bune am mai citit (23)

Vin cu cărți fabuloase tura asta, avem de toate, de la romane superbe și premiate până la cărți de istorie și geopolitică. Sunt multe, dar am tras să ajung din nou la zi cu ele. Ca de obicei, în ordinea impresiei pe care mi-au creat-o.

Nathan Thrall – O zi din viața lui Abed Salama. Anatomia unei tragedii din Ierusalim. Am cumpărat cartea asta imediat ce am văzut, pe copertă, că a fost recomandată de Yuval Noah Harari. Zece cărți de istorie nu te pot introduce mai bine în atmosfera unui loc și a unui timp ca o poveste bine scrisă. Un accident de circulație pe o șosea aglomerată din Gaza. De aici se desfiră povestea lui Abed Salama, tatăl uneia dintre victimele accidentului. Din atmosfera încărcată a acelei zile se desprind poveștilor oamenilor care sunt aduși de hazard împreună. Israelieni și palestinieni, evrei și musulmani, oameni de o parte sau de alta a gardurilor ce separă două lumi abisal diferite. Nathan Thrall, un evreu american care trăiește în Ierusalim, cunoaște bine lumea asta. Dincolo de frică, ură, diviziune și stereotipuri, dincolo de politica de apartheid a statului israelian, descoperim în scrierea lui Thrall că cei de partea răului nu sunt toți răi, așa cum cei de partea binelui nu sunt toți, sau întotdeauna, buni. Cartea mi-a adus aminte de Crash, filmul canadianului Paul Haggis, care a luat oscarul în 2005. Le recomand cu căldură pe ambele!

Cătălin Ranco Pițu – Mineriada s-a născut la revoluție. Am fost pe străzile Bucureștiului în 13 iunie 1990 și am fost martorul evenimentelor care au justificat aducerea minerilor (oare mai crede cineva c-au venit singuri?). Am ajuns întâi în Piața Universității și mai apoi am migrat, pe urma evenimentelor, spre strada Eforie, la sediul Poliției și spre vechiul sediu al Ministerul de Interne. Citind cartea, am retrăit sentimentul – de fapt convingerea – de atunci: că asist la punerea în scenă a unui mare spectacol mediatic pentru publicul fesenist al TVR-ului, o explozie de violență abil ațâțată și atent controlată, ce avea să justifice o violență și mai mare: venirea minerilor. 35 de ani mai târziu, nimeni nu a plătit pentru acele fapte deși, iată, dovezile au existat încă de atunci. Cartea asta e scrisă de un fost procuror militar care-i cunoaște foarte bine pe cei mai mulți dintre făptași, aceiași din dosarul Revoluției, pe care l-a documentat.

Samantha Harvey – Orbital. Un roman superb, care-ți dă șansa să trăiești un pic din experiența astronauților la bordul Stației Spațiale Internaționale și să vezi, cu ochii minții, pământul de dedesubt, mereu frumos și mereu diferit, adeseori dramatic. Veți dori să vedeți mai mult, eu m-am uitat la colecțiile de fotografii de pe SSI ale NASA. În egală măsură instructiv și poetic, romanul nu are nimic din aerul science fiction al filmelor hollywood-iene și nici invitație la expedițiile mogulilor tech din Silicon Valley nu este, ba din contră.

Samanta Schweblin – 7 Case Goale. O colecție de șapte povestiri scrise într-un stil cu care nu m-am mai întâlnit până acum. Atmosferă un pic noir, cu personaje adesea la limita dintre realitate și alienare, navigând prin lumea lor distopică aparent necontrolat dar mereu surprinzător – la un nivel cu totul nou al termenului.

Kazuo Ishiguro – Uriasul ingropat. Cartea asta este o frumoasă metaforă despre reconciliere și dragoste într-o epocă post-război, în care traumele par să fi produs o amnezie colectivă, care face dificila iertare inutilă. Și totuși, merită să lupți cu uitarea și demonii propriilor fapte doar pentru a păstra amintirea dragostei?

Stuart Gillespie – Food Fight. O carte interesantă, care vine de la un mare specialist al sistemelor alimentare (înglobând sub umbrela asta agricultura globală, industriile prelucrătoare și rețelele de distribuție a produselor agricole și a materiilor prime folosite în agricultură). Structurată impecabil, cartea ne plimbă prin istoria agriculturii globale, de la agricultura de subzistență din vechime, trecând prin influențele evului mediu, ale perioadei coloniale și ale modernizărilor de până astăzi. Afli despre abuzurile coloniale, înlocuite parțial de abuzurile multinaționalelor susținute de fostele puteri imperiale. Afli despre Nestle, unul dintre exponenții lăcomiei corporatiste fără scrupule, care a pus sănătatea oamenilor în pericol pentru câștiguri cât mai mari. Afli despre eforturile de reglementare (sau de dereglementare) din diverse state și de efectele lor asupra sănătății oamenilor. În final, autorul propune soluții pentru viitorul sistemelor alimentare, toate cu sens și o privire globală. Toate posibile, teoretic, deși nu cred că geopolitica actuală este în stare să implementeze asemenea măsuri, ceea ce va avea consecințe. Între timp, o concluzie e clară, cel puțin pentru mine: nu mâncați nimic fabricat de “Nestle”.

David Diop – Frate de suflet. Un roman din care poți înțelege procesul prin care războiul transformă idei nobile în eroi, iar eroii – mai devreme sau mai târziu – în victime sau monștri urâți de toată lumea. Doar că, mândri de eroii care s-au jertfit pentru cauză, prea puțini sunt cei ce ajung să-și asume monștrii propriei tabere și nimeni pare să nu-i mai poată explica atunci când războiul se termină.

Reciclarea RetuRo pe re-pet

Se bagă aproape până la brâu în containerul “galben” şi extrage o sticlă de plastic turtită ce pare să fi fost o bere la 2 litri. Îi deşurubează capacul şi o bagă în gură. Un fior de dezgust mă face să-mi feresc privirea, crezând că vrea să bea ce-o mai fi rămas pe fundul sticlei. Pocnitura mă face să mă întorc. A umflat-o dintr-o suflare, de parcă ar fi folosit un compresor. N-ai fi zis că o femeie atât de slabă şi de adusă de spate are atâta putere în ea. Jos, la picioare, mai sunt vreo patru sticle recondiţionate iar pe căruciorul de lângă are propria compartimentare pentru reciclare selectivă: sticle, pet-uri, doze de aluminiu. Îmi vine în minte că măcar câţiva dintre vecinii mei nu numai că au nimerit plastic la plastic, dar le-au şi zdrobit înainte să le arunce în container, ceea ce e oricând o surpriză plăcută.

Pet-urile ce fuseseră deja reciclate, culese şi umflate la loc din containerul primăriei de reciclare a plasticului vor fi returnate în vederea reciclării în containerul automat de colectare a pet-urilor la vreun supermarket din zonă, unde vor fi turtite încă o dată şi transportate la un centru de reciclare. Multipli de 50 de bani pe pet se vor transforma cel mai probabil într-un alt pet (plin de data asta) de 2 litri. Circuitul pet-ului în natură pare foarte complicat, nu? Singurul avantaj al acestei noi legi RetuRo este că oraşele României au deocamdată destui amărăşteni, majoritatea alcoolici săraci lipiţi, care să culeagă, pentru 50 de bani, un pet aruncat aiurea de altcineva.

Această complicată operaţiune logistică ce presupune eforturi din partea statului şi a tuturor producătorilor şi comercianţilor din România a fost creată pentru ca românul nostru să nu facă cumva vreo chestie pe gratis. Alternativa ar fi fost să-l convingem pe cetăţeanul de rând că degeaba urlă “Noi suntem români!” la miezul nopţii dacă aruncă pet-ul de la balcon. Că pet-ul trebuie dus (gratis!) la containerul care are aceeaşi culoare cu tricoul naţionalei. N-ar trebui să fie greu!

Când inflaţia va muşca din ăia 50 de bani suficient cât să nu se merite nici măcar pentru drojdierii cartierelor să rânească după noi ne vom lamenta, probabil, că încă o lege din România nu produce efectele scontate.

Insolaţie şi steroizi

Administraţia Biden a aprobat în 2022 un plan de investiţii de 370 miliarde de dolari pentru protejarea mediului şi lupta împotriva încălzirii globale. Energia verde generată fotovoltaic şi eolian, dar şi maşinile electrice, primesc largi părţi din suma totală în diverse scheme de susţinere a producătorilor sau a consumatorilor. Dar – căci există un mare “dar” – condiţia este ca panourile, turbinele eoliene sau maşinile electrice să fie produse în SUA. În 2018 Trump declanşa un război comercial împotriva Chinei, deşi toţi economiştii avertizau că nu va duce nicăieri. Şase ani mai târziu, e clar că tarifele impuse de Trump şi păstrate de Biden nu au adus niciun beneficiu economiei americane, doar au pus umărul la creşterea inflaţiei. Ce face acum Biden este să escaladeze războiului comercial în domeniul tehnologiilor “verzi”.

E o luptă pe care americanii o pierduseră deja. Scriam în precedentul post că Statele Unite au instalat, în toată istoria lor, mai puţine panouri solare decât a reuşit China doar anul trecut. Dincolo de capacitatatea de producţie covârşitor superioară a chinezilor, tehnologiile lor sunt superioare. Controlează materiile prime importante. Au costuri reduse, generate de producţia de masă. De ce o fi decis Biden să ducă o luptă exact în domeniul ăsta, cu exact aceleaşi tactici folosite şi de chinezi – subvenţii masive de la stat în loc de piaţă liberă – când e clar că pleacă cu şansa a doua?

Dar să revenim la protecţia mediului. Ai putea, să zicem, ca american, să instalezi trei panouri solare chinezeşti mâine. Sunt disponibile, sunt ieftine şi sunt performante tehnic. Alternativa este că vei putea instalata poate un panou, poate două, dar în câţiva ani, căci e mai scump să produci chestii în America şi va trebui să aştepţi ca industria autohtonă să se pună pe picioare, sprijinindu-se de subvenţii. “Urgenţa” climatică poate să mai aştepte.

Ca să se asigure că americanii vor alege varianta patriotică, Biden numai ce a anunţat creşterea taxelor vamale pentru panouri şi maşini electrice chinezeşti la peste 100%. Ai putea crede că o combinaţie de protecţionism vamal şi subvenţii uriaşe ar trebui să ridice economia americană “verde” aproape de stratul de ozon. Dar o foarte mare parte dintre americani cred, în cel mai bun caz, că problemele de mediu nu sunt atât de grave şi nici foarte urgente. Doar cu câteva săptămâni înainte de noile măsuri protecţioniste – şi cel mai probabil pentru că aflase de ele – Elon Musk renunţase la planurile Tesla de a lansa o maşină electică ieftină. De ce-ai vinde ieftin dacă n-ai concurenţă? Şefii celorlalţi mari producători americani, care sunt mult în urma Tesla sau a chinezilor la maşini electrice, par să o lase la rândul lor mai uşor. Fac cea mai mare parte din profit din camionetele lor cu motoare uriaşe, deci speră să continue aşa cât mai mult posibil, bazându-se pe agnosticii iubitori de benzină şi pe concurenţa redusă. Că scadenţa va veni şi că riscă să dispară, până la urmă, pare să nu fie o problemă pentru executivii care văd doar trei luni în faţă. Ei vor fi bine.

Dar s-ar putea să existe şi companii gata să profite de subvenţii şi protecţionism. Gata să ia bani guvernamentali ca să investească în următorii ani în fabrici de panouri sau de eoliene. Să-i prindă pe chinezi din urmă. Până la urmă, concurenţa face parte din spiritul economic american. Well… Trump a declarat că dacă ajunge iar preşedinte va anula toate deciziile lui Biden în materie de protecţie a mediului, deci probabil şi subvenţiile. Deci, hai, cine se bagă să investească?

În timpul ăsta, planeta face insolaţie.

Ce mai emit cei ce “nu emit”

Ştiu eu pe cineva de pe FB care este climato-sceptic. Folosesc termenul ăsta pretenţios ca să nu se prindă că vorbesc despre el în eventualitatea, extrem de improbabilă, că va ajunge vreodată aici. De când posturile antivacciniste nu mai sunt ce-au fost, amicul şi prietenii din bula lui s-au specializat în încălzire globală. Care nu există. Deşi nu există, dacă ar exista ar fi vina Chinei. Oamenii, în general, nu emit suficient de mult CO2 cât să conteze pentru planetă, dar şi dacă ar emite, ştiţi de unde s-ar ridica bulele alea de codoi în aer? Din China, normal!

Povestea asta cu China care produce încălzirea globală (care, totuşi, nu există!) este mai populară decât ne-am putea închipui, chiar dincolo de bulele propagandei suveranist-aurist-şoşociste. Două exemple semnificative de la noi: domnul Băsescu spunea acum câteva săptămâni că politica Green Deal europeană este greşită câtă vreme Europa este responsabilă pentru doar 6% din emisiile de CO2 ale planetei. Domnul Iohannis, celălalt în curând fost preşedinte, se lăuda la Dubai că România şi-a redus emisiile de carbon cu două treimi în ultimii 30 de ani. Falimentarea industriei energofage comuniste, deşi probabil inevitabilă, nu mai fusese încă un motiv de mândrie naţională. Iată, în sfârşit, dovada că a ajutat la ceva! Oricum, situaţia ar fi putut fi chiar mai bună dacă domnul preşedinte ar fi fost mai atent la utilitatea călătoriile sale cu avionul şi dacă ar fi făcut un pic de airplane sharing (ia-mă nene, cum ar veni în română). Pe de altă parte, veşti bune vin dinspre guvern, unde domnul Ciolacu şi-a pus priceperea în slujba cauzei ecologiste: lucrează la următorul val de falimente care vor reduce amprenta de carbon a României. Asta o fi calea?

Dacă Europa şi America ar fi continuat să producă ace, brice şi carice, astăzi am fi fost responsabili pentru poluarea mediului. Dar pentru că mai nou doar vindem la de trei ori preţul lucrurile importate din Asia brusc am fost absolviţi de vină. Putem continua liniştiţi să cumpărăm tone de rahaturi făcute în China, în timp ce dăm vina pe ei pentru emisiile de carbon.

Caricatura de mai sus cu Denzel Washington (care, ironia sorţii, este democrat şi ecologist) reuşeşte magistral să întoarcă realitatea cu curul în sus la toate nivelurile: da, la nivel local o maşină care poluează contează, vedem asta în fiecare zi pe şoselele oricărui oraş. Iar la nivel global cele “1200 de centrale pe cărbune” ale chinezilor asigură producţia mărfurilor consumate de întreaga planetă, nu doar de chinezi. Deci zarurile agăţate de retrovizoarele auriştilor, ba chiar şi iconiţele cu Arsenie, au contribuit la acea poluare.

Şi dacă e să vorbim de eforturile de limitare a încălzirii globale, să punem lucrurile în perspectiva corectă. Da, China e ţara cu cea mai mare emisie de CO2, dar în acelaşi timp puterea electrică solară instalată doar anul trecut în China reprezintă 50% din toată energia solară instalată la nivel global şi mai mult decât a instalat SUA vreodată (!). Se poate mult mai bine, dar măcar sunt conştienţi de complexitatea problemei şi lucrează să o îmbunătăţească, spre deosebire de valurile de negaţionişti americani şi europeni care văd (şi cred) doar teorii conspiraţioniste.

Cum luptăm cu încălzirea globală

Nu ştiu dacă am mai recomandat podcast-uri până acum, dar ăsta chiar merită. Gazdele sunt doi (foşti) politicieni britanici de top, unul din partidul laburist, celălalt de la conservatori, care se înţeleg de minune împreună. Invitatul acestui episod este Sir Dieter Helm, profesor de politici energetice la Oxford şi un mare climatolog. O discuţie onestă, “brutală” pe alocuri, despre starea politicilor de combatere a încălzirii globale. Spoiler alert: nu e grozavă!