O să încep cu un banc vechi despre proverbiala exigență a examenului de admitere la școala de poliție (sau miliție, că nu știu cât de vechi e bancul). Probabil că-l știți. La proba practică, candidaților li s-a cerut să introducă piese prismatice în găuri de forme geometrice similare: pătrat în pătrat, triunghi în triunghi și tot așa. Rezultatul testului a relevat că 30% dintre potențialii noștri polițiști sunt inteligenți și 70% sunt puternici.
Mi-am adus aminte de bancul ăsta ieri, când am aflat că mai nou foarte mulți americani (și pun pariu că și mulți puternici de-ai noștri) au dificultăți în a răspunde la întrebarea simplă: ”Cine este responsabil pentru invazia rusească în Ucraina?” Oricine-ar fi tentat să răspundă ”Zelensky” poate să mai citească o dată întrebarea, de data asta pe silabe.
Lumea nu duce lipsă de nutriționiști. Unii chiar sunt doctori și-ți vorbesc de calorii și insulină, alții promit diete minune cu ciorbă de varză. Unii au făcut rost de ozempic chinezesc iar alții îți zic să mănânci o dată pe zi, cinci zile pe săptămână. Or mai fi nenumărate alte regimuri speciale, care trebuie musai să fie originale, căci grașii trebuie surprinși cu ceva ce n-a dat greș pînă acum, altfel nu le scoți banul din buzunar. Dar promisiunea e aceeași la toți: să taie kilograme și să-ți scoată la suprafață beach body-ul ăla pe care nu l-a mai văzut nimeni de ani de zile.
Mai nou a apărut varianta corporatistă, cu experiență și rezultate dovedite, care lucrează la un alt nivel. Este eficientul suprem, care trebuie să raporteze kilograme cu zecile și procente importante încă din primele zile. Nu e timp de măsurători complicate care să-i spună cât e grăsime și cât e mușchi, nici de analize de sânge, glicemie și ficat. E nevoie de acțiune urgentă. Clientul a decis să slăbească, deci nu e vreme de pierdut. Kilele în plus trebuie luate prin surprindere. Blitzkrieg, baby, blitzkrieg!
Evident că încerc să vă iau pe după cireș ca să ajung la ce vreau să zic despre noul nutriționist șef al Casei Albe, cel numit în fruntea DOGE ca să reducă cheltuielile și să eficientizeze operațiunile supradimensionate ale statului federal american. Cetățeanul a votat pentru un stat care să nu mai atârne atât de greu la cântar!
Ai 100 de kile și vrei înapoi la 75? Welcome to Elon Musk´s clinic! 25 kg reducere în primele trei zile: picioarele tăiate de sub genunchi și mâna dreaptă din umăr. Echipa Musk livrează întotdeauna ce-a promis!
Puterile Centrale, învinse la finalul primului război mondial, au fost obligate prin Tratatul de la Versailles să plătească reparații de război în valoare de 33 miliarde de dolari la cursul vremii, echivalentul a 1052 miliarde de dolari în banii de astăzi (conform Wikipedia). Până la urmă imperiul Austro-Ungar, Germania, Turcia și Bulgaria, țări agresoare care au produs pagube materiale și umane uriașe, nu au plătit mai nimic. Reparațiile impuse nemților reprezentau undeva între 100% și 180% din PIB-ul german al anului 1925.
Spre comparație, Trump a cerut Ucrainei, o țară suverană agresată, care nu a făcut nimic altceva decât să se apere, echivalentul a 500 de miliarde de dolari pentru suportul militar american. ‶Otherwise, we’re stupid″, a conchis Trump în inconfundabilul lui stil de mare negociator. Reparațiile cerute Germaniei, altfel îndreptățite de ororile cauzate de-a lungul războiului, au creat o indignare ce avea să alimenteze masiv propaganda nazistă ce a dus la al doilea război mondial. Li s-au părut germanilor umilitoare. În schimb, să ceri Ucrainei – un stat agresat, care a suferit pierderi grele – echivalentul a 280% din PIB pentru un ajutor militar mult mai redus ca valoare, aproape că nu stârnește niciun fel de reacție în lumea politică de astăzi. Că e lașitate, interes sau pură idioțenie, monstruozitatea trece nu numai nepedepsită, dar aproape nesesizată. La fel ca ideea strămutării forțate a întregii populații palestiniene din Gaza. Sau cea a preluării Canadei, Groenlandei sau a canalului Panama. La fel ca ingerințele inacceptabile în politica internă a statelor europene, în principal pentru a susține partide extremiste pro-ruse.
În primele săptămâni ale lunii ianuarie am urmărit siderat optimismul (rezervat) afișat chiar și de unii dintre cei mai mari critici ai lui Donald Trump. Ideea cea mai frecvent vehiculată era că multe lucruri nu sunt acolo unde trebuie, deci unele schimbări ar fi necesare și binevenite. Deci Trump ar putea până la urmă produce și lucruri bune, chiar dacă unele dintre ele involuntare. Să fi fost optimism sau spirit de conservare în fața agresivității unei administrații resentimentare? Nu vom ști niciodată. Dar astăzi este evident că avem de-a face cu un Trump mai radical, mai pregătit și mai hotărât ca niciodată să producă haos.
Niciodată nu a fost mai mare nevoie de oameni curajoși, care să aibă curajul să riposteze, să lase dracului politețea la o parte și să-l pocnească pe marele bully în bot. Nimic altceva nu va funcționa. E nevoie să spunem, răspicat, că monstruozitățile astea trebuie să înceteze imediat, altfel consecințele vor fi inimaginabile. Trebuie să-i numim pe cei ce complotează la distrugerea civilizației și democrației europene pe numele lor – niște trădători ticăloși și detestabili, care vor trebui, într-un fel sau în altul, să plătească pentru faptele lor. Într-o lume în care diplomația e călcată în picioare e complet diplomatic să-i expui fără menajamente pe idioții care-și imaginează că pot schimba lumea după ideile lor crețe.
″Doar criticii de film iubesc Emilia Perez. Nimeni altcineva.‶ Replica asta, culeasă dintr-un articol de presă, m-a convins să văd filmul. Din curiozitate, nu ca să văd din ce categorie de hater-i fac parte. Și sunt multe.
Aparent toată lumea detestă filmul ăsta în Mexic, pentru că țara lor nu e numai despre bande de narcotraficanți. În plus, e un singur actor mexican în tot filmul și deși se vorbește spaniolă, accentul este nepotrivit. Nemexican. Poate că dacă regizorul Jacques Audiard ar fi introdus pe undeva un clipuleț de 5 minute cu imagini dintr-o fabrică de biciclete, unde lucrează mexicani normali și demni urmași ai aztecilor, filmul ar fi fost mai bine primit. Sau poate 5 minute n-ar fi fost destule.
Comunitatea LGBTQ urăște Emilia Perez, iar un fel de congres de-al lor a decis că filmul nu dă doi bani pe oamenii trans. În consecință, a recomandat membrilor și simpatizanților să-l evite, pentru că filmul descrie mult prea în detaliu transformările fizice prin care trece un bărbat care devine femeie. Probabil că s-au gândit să nu descurajeze clienții. Sincer să fiu, eu credeam că un congres LGBTQ ar trebui să se ocupe mai puțin de imaginea comunității și mai mult de drepturile membrilor săi.
Pentru americanii MAGA și nu numai, un film în spaniolă cu actori mexicani nu e film. Are și regizor francez, e despre un trans, deci clar e DEI – și cu asta soarta filmului e scrisă. Pentru cei care nu știu, după ce toți emigranții ilegali vor fi fost trimiși acasă, activiștii Diversity, Equity and Inclusion vor fi probabil obligați să poarte un simbol DEI în piept, pentru ca oamenii normali să-i recunoască pe stradă și să râdă de ei. Sau să-i gonească de pe lângă casele și școlile familiilor tradiționale.
Ultima dovadă că life is a bitch? Să scrii pe Twitter, sarcastic cum se face, împotriva religiei musulmane, despre vaccinurile chinezești, despre obiceiurile proaste ale lui George Floyd înainte să fie sugrumat sub genunchiul legii sau despre dezgustătoarea atmosferă DEI a festivității Oscar în anul în care a câștigat Nomadland (by the way, sărăcia din Nomadland nu e diversity. Sărăcia e mainstream). Să fii, deci, un fel de Dana Budeanu, dar cu talent actoricesc. Iar apoi, peste ani, să primești rolul vieții tale în filmul ăsta despre care atâția cred că e progresist. Să devii prima actriță trans de-adevăratelea nominalizată la Oscar. Să te pregătești să pășești, în triumf, la exact acea ceremonie despre care ai scris pe vremuri. Și să se găsească o ziaristă de origine musulmană care să scoată la lumină vechile tale tweet-uri. Se pare că nici Allah nu bate cu parul.
M-am lungit prea mult cu lucrurile neimportante și n-am scris nimic despre film, nu-i așa? Sunt, totuși, două categorii de oameni care iubesc filmul ăsta. Criticii de film și cu mine. Glumesc, sunt convins că sunt mulți alți oameni care să aprecieze un superb spectacol cinematografic cu un scenariu îndrăzneț dar bine controlat, cu muzică bună și o coregrafie încântătoare, cu performanțe actoricești de Oscar și un regizor inovator, capabil să facă din toate aceste superlative o mică minunăție rotundă. Ca orice film bun, nu face propagandă și nu se urcă pe baricadele vreunei tabere ideologice. Noi de ce am face-o?
PS. Hai că până la urmă am găsit și eu ceva să nu-mi placă. Dacă ăsta e un film Netflix, de ce a trebuit să-l închiriez cu 7.5 franci de la Swisscom, când plătesc 14 franci pe lună abonament Netflix?
Nu-i ușor să faci un sequel după un film cult. Gladiator este unul dintre filmele mele preferate din toate timpurile. De fiecare dată când apare o continuare a unui film care mi-a plăcut amân la nesfârșit să-l văd. De teamă că voi fi dezamăgit, știind că inevitabil voi fi.
Nu m-am dus la cinema, dar până la urmă l-am închiriat aseară de la Swisscom, furnizorul meu de cablu. Prima impresie? Ridley Scott știe să facă filme, mai ales când le face de două ori. Am tot avut senzația asta, că mă uit la un remake, 25 de ani după varianta lui originală. Începe la fel și povestea se dezvoltă, până la un punct, aproape identic. Toate drumurile duc la Roma, nu-i așa? – dar doar pentru cei ce supraviețuiesc, luptă după luptă și arenă după arenă. De data asta eroii noștri au de înfruntat creaturile fioroase ale inteligenței artificiale și, ca orice joc video, nu sperie pe nimeni și nici nu crează cine știe ce emoții. Sau senzația de fake să vină din faptul că gladiatorii țărănoi, adunați de prin praful imperiului pentru primul film, au fost înlocuiți de băieții mușchiuloși de la sala de fitness de lângă studio, a doua zi după ce și-au tunat bărbile hipsterești la frizeria din colț? Nici măcar eroul principal, Lucius, nu mai are nimic din aerul brutal și masculin al lui Russell Crowe. Dar el măcar s-a născut cur de domn, în puf, deci ar fi de înțeles. Măcar a învățat bătaie.
Roma și Colloseum-ul au rămas neschimbate, de atunci până azi mari atracții turistice, numai prințesa Lucilla, cea interpretată de Connie Nielsen, a mai întinerit parcă puțin în ăștia 25 de ani. Sau o fi tot de la AI? În fine, cum intră echipa de filmare în Roma, cum începe filmul să se transforme din deja-vu în dejamăgitor, dacă-mi permiteți acest joc de cuvinte. Am înțeles ideea – Roma decăzută sub conducerea bicefală a doi frați împărați, Geta și Caracalla, două personaje ridicole și neveridice, înconjurate de o panoplie de alte personaje grotești, forțat degenerate în cheia contemporană a termenului. Butaforia asta e împinsă prea departe, până acolo încât nimic nu mai poate salva filmul, nici măcar singurul personaj interesant și credibil, subtil desenat și excelent jucat. Da, e vorba de Macrinus, personajul lui Denzel Washington.
În concluzie, cred că puteam și să nu-l văd, la fel cum și Ridley Scott putea să nu se mai obosească să-l facă (așa).
Mă scuzați, pot să fluier și eu un pic în biserică pe tema coifului? În primul rând sper să se întoarcă înapoi cât mai curând. Mi-am amintit că l-am văzut în toată splendoarea, acum doi ani, pe când încă era la locul lui, în vitrina blindată din sala mov a tezaurului din Muzeul Național de Istorie. Am fost emoționat să fiu acolo ca român, iubitor de istorie și vizitator în propriul meu oraș. Mai fusesem o dată pe la începutul anilor 90, când muzeul era varză și din clădirea aia imensă era foarte puțin de văzut. Valorile erau în lăzi și lăzile ascunse prin subsoluri.
Îmi amintesc perfect că prima impresie, văzând coiful, a fost că e un obiect superb. Fascinant. A doua, nu foarte nobilă – și aici probabil că o să supăr câțiva dacopați, tracopați, scițiopați sau georgești – a fost ″bă ce cap mic avea regele ăsta!″ Serios, mi-a și fost puțin rușine să pângăresc cu acest gând memoria celui ce și-a găsit sfârșitul la Coțofenești. Sau poate să fi fost doar fiul regelui, ca să emit o ipoteză care să nu mă expună atât de tare oprobiului public? În fine, știm bine că nu contează mărimea, doar asta am vrut să spun, că e un coif mic. Deși cred că lui Georgescu i-ar veni, că de capi de-ăștia tot avem noi noroc.
La CNN, unul dintre invitații din studio descrie situația din New York, unde copiii imigranților ilegali nu mai sunt lăsați de părinți să meargă la școală de frica agenților ICE care i-ar putea aresta pe toți și băga direct în avioanele militare Hercules, varianta modernă a vagoanelor de marfă din alte vremuri. În următorul interviu o mexicancă, imigrantă ilegală și proprietara unui restaurant evident mexican, se plânge că se apropie de faliment căci angajații săi nu mai vin la muncă. Se ascund de frica deportării. Afacerile din turism, construcții, comerț, servicii și îngrijirea vârstnicilor, unde procentul ilegalilor variază undeva între 5% și 20% din totalul angajaților, sunt din ce în ce mai afectate. Un fermier din California care a fost părăsit recent de angajații săi sud-americani în plină campanie de recoltare îi somează furibund pe Trump și pe politicienii săi să-i prindă pe criminali și să-i lase-n pace pe oamenii care muncesc cinstit. În agricultură se pare că procentul ilegalilor este în jur de 40%.
Toate astea se întâmplă în timp ce doar 3500 dintre imigranții ilegali au fost deocamdată deportați. Estimările spun că sunt în jur de 10 milioane.
Primul meu comentariu ar fi că o țară cu o economie care crește rapid, cu o rată a șomajului foarte mică și una dintre cele mai mici densități de populație din lume a făcut o obsesie națională din imigrație. SUA are o densitate de 38 de locuitori pe km2 iar Elveția, spre comparație, are 226, de 6 ori mai mare. E, cumva, similar cu situația celei mai mari țări din lume, nu spun cine, care a făcut o obsesie națională dintr-o bucățică de pământ de care n-are nevoie dar în care îngroapă de trei ani sute de mii de bărbați tineri de care ar avea mare, mare nevoie. Țări bine conduse, cu priorități adecvate și foarte clare.
Dar hai să revenim un pic la situațiile astea de mai sus. Copiii emigranților ilegali merg normal la școli normale din New York? Ilegalii ăștia lucrează în văzul lumii în hoteluri, restaurante, magazine și cămine de bătrâni? Sunt proprietari de afaceri, mașini și apartamente? Păi nu exact toate lucrurile astea reprezintă sursa emigrației ilegale americane? Ce ar rezolva problema mai ușor, garduri de 5 metri pe toată granița, 10 milioane de oameni adunați cu arcanul de pe stradă și deportați cu avioane militare la Guantanamo Bay sau un sistem de legi – cum are Elveția, de exemplu, de ani de zile – care să interzică munca la negru și să ofere permise de ședere doar celor care au, concomitent, un cont bancar, o adresă de domiciliu și un contract de muncă? În felul ăsta imigranții nu ar mai fi și ilegali. Și nici mai mulți decât are nevoie să absoarbă economia americană. Repet ce am mai zis și toată lumea ignoră. Imigrația este o afacere de oportunitate.
Realitatea este că Trump și amicii lui republicani vor doar să folosească populist motivul imigrației pentru voturi. Rezolvarea reală a problemei ar deranja masiv o grămadă de suporteri – pe cei ce ar trebui să plătească salarii mai mari, să ofere condiții mai bune de muncă sau să se abțină de la diversele abuzuri la care-i supun pe oamenii ăștia care, pentru o viață mai bună și de frica deportării, acceptă în fiecare zi o grămadă de rahaturi. Nu se va rezolva, pentru simplul motiv că vor mai fi alegeri și în viitor. Nimic nu fraierește mai bine electoratul ca amenințarea invadatorilor.
Nu l-am mai văzut de 12 ani. Ar mai avea destul până să facă vârsta de pensionare, dar domnul colonel e deja pensionar de zece ani. Pare să nu-i priască, s-a îngrășat și mai mult, e buhăit la față și pare mult îmbătrânit. Bine, nici filmulețul pe care l-a postat, cu fața lui în prim-plan, de aproape, nu-l ajută. Fața rămâne fixă pe jumătate din ecran în timp ce domn colonel în rezervă face un 360 ca să vedem și noi în jur. Pe lângă el niște tipi relativ tineri, probabil foști ofițeri și ei. Mai încolo, păstrând respectuos distanța, recunosc după fețele tâmpe un grup de foști subofițeri care-și flutură steagurile și urlă ceva. Toți poartă veste albastre pe care scrie A.N.C.M.R.R. M.A.I – care cred că înseamnă, în mare, apeviști în retragere sau rezervă. Nu știu diferența dar nu cred că e important – toți se bucură de pensiile generoase ale statului român, semnificativ mărite anul trecut – și-ar vrea mai mult. Mă mai uit o dată la turul domnului colonel, doar ca să-mi confirm că peste jumătate din ei nu au încă 60 de ani – și ținând cont de ravagiile alcoolismului probabil că unii nici 50.
Deși nu postează de obicei filmulețe, domnul colonel e foarte activ pe FB. Bine, eu îl știam un feroce pesedist din garda pretoriană a lui Dragnea. S-a luptat vajnic cu statul paralel deși, în definiția propagandei vremii, chiar el fusese statul paralel. Mai nou domnul colonel e suveranist. Acum vreo doi ani reposta plin de mândrie patriotică avertismentul dat clasei politice de generalul aurist Mircea Chelaru. 41 de generali, 316 colonei, 39 comandori aviație și marină, 56 locotenent-colonei, 8 maiori, 10 căpitani precum și 31 maiștri militari și subofițeri au semnat acea mizerie legionaroidă. Ce, nu știați că avem atâția generali? Or mai fi și alții care (încă?) n-au semnat.
Domnul colonel a făcut poze la marele meeting din octombrie anul trecut din Piața Victoriei, imortalizând atmosfera revoluționară de patriotism pe steroizi a adunării. Apoi am văzut aceeași euforie la protestul din noiembrie, cu o zi înainte de alegerile parlamentare de pe 1 Decembrie. Tinerii pensionari vor respect și pensii mai mari, care să nu le fie impozitate. Dacă se coace și de-o lovitură de stat, de ce nu!?!?
– De câte ori ați zburat cu șeful Marcel Ciolacu în avioane private?
– De câteva ori și cu dânsul și fără.
Laura Vicol, nevastă Nordis, fiind atât de exactă în declarații pe cât te-ai aștepta de la un fost președinte al Comisiei Juridice a Camerei Deputaților.
″Ar mai rezista America – şi lumea în general – încă 4 ani cu Trump? Să sperăm că nu vom afla niciodată″.
″Speri mata, dar speri degeaba!″ spunea o vorbă românească provenită, probabil, din înțelepciunea populară a după-blocurilor gri. Well, iată cum românașul de cartier are încă o dată dreptate. Mea culpa, domnilor și măi băjeți! Cu paragraful de mai sus încheiam acum patru ani trecerea în revistă a realizărilor administrației Trump, pornind chiar de la lista promisiunilor electorale cu care și-a început mandatul. Dacă vreți să vă reamintiți unde a rămas și de unde începe lunea viitoare găsiți mai jos punctele principale.
N-a fost să fie de adio căci, surprinză!, americanii mai vor o tură cu alegerea Rusiei pentru președinția SUA. Sper ca de data asta să le ajungă, căci peste patru ani maxim ce-ar mai putea avea de o valoare comparabilă ar fi candidatul preferat al Chinei, să-i zicem Elon Musk.
Până atunci, întrebarea rămâne: o să mai rezistăm încă 4 ani cu Trump?
