Mai există ceva, printre pământurile alea din ce în ce mai rare ale Ucrainei, de care America ar avea urgentă nevoie. Se cheamă onoare.

O să încep cu un banc vechi despre proverbiala exigență a examenului de admitere la școala de poliție (sau miliție, că nu știu cât de vechi e bancul). Probabil că-l știți. La proba practică, candidaților li s-a cerut să introducă piese prismatice în găuri de forme geometrice similare: pătrat în pătrat, triunghi în triunghi și tot așa. Rezultatul testului a relevat că 30% dintre potențialii noștri polițiști sunt inteligenți și 70% sunt puternici.

Mi-am adus aminte de bancul ăsta ieri, când am aflat că mai nou foarte mulți americani (și pun pariu că și mulți puternici de-ai noștri) au dificultăți în a răspunde la întrebarea simplă: ”Cine este responsabil pentru invazia rusească în Ucraina?” Oricine-ar fi tentat să răspundă ”Zelensky” poate să mai citească o dată întrebarea, de data asta pe silabe.

Mă scuzați, pot să fluier și eu un pic în biserică pe tema coifului? În primul rând sper să se întoarcă înapoi cât mai curând. Mi-am amintit că l-am văzut în toată splendoarea, acum doi ani, pe când încă era la locul lui, în vitrina blindată din sala mov a tezaurului din Muzeul Național de Istorie. Am fost emoționat să fiu acolo ca român, iubitor de istorie și vizitator în propriul meu oraș. Mai fusesem o dată pe la începutul anilor 90, când muzeul era varză și din clădirea aia imensă era foarte puțin de văzut. Valorile erau în lăzi și lăzile ascunse prin subsoluri.

Îmi amintesc perfect că prima impresie, văzând coiful, a fost că e un obiect superb. Fascinant. A doua, nu foarte nobilă – și aici probabil că o să supăr câțiva dacopați, tracopați, scițiopați sau georgești – a fost ″bă ce cap mic avea regele ăsta!″ Serios, mi-a și fost puțin rușine să pângăresc cu acest gând memoria celui ce și-a găsit sfârșitul la Coțofenești. Sau poate să fi fost doar fiul regelui, ca să emit o ipoteză care să nu mă expună atât de tare oprobiului public? În fine, știm bine că nu contează mărimea, doar asta am vrut să spun, că e un coif mic. Deși cred că lui Georgescu i-ar veni, că de capi de-ăștia tot avem noi noroc.

Noua strategie a Google, anunţată de curând, este aceea de a te scuti de munca de căutare. “Google will do the googling for you”, ca să citez aproximativ cum a rezumat unul dintre executivii companiei noua abordare. Probabil că încearcă să concureze direct cu ChatGPT şi să imite cât mai mult modelul acestuia, deci în loc să primim, cum suntem obişnuiţi, o listă de site-uri ca surse de informaţie vom primi un rezumat creat de un modul AI pe baza informaţiei din acele surse. Pentru marea majoritate a oamenilor probabil că acest sumar se va dovedi suficient, ceeea ce ar putea trece drept un progres. Şi poate că este, într-o oarecare măsură, dar tot merită să consemnăm câteva “probleme”.

Una este de ordin tehnic: se pare că modulul AI a dat câteva rateuri care au devenit celebre şi încă fac deliciul mediului virtual. De exemplu, un pic de adeziv în pizza poate să ţină brânza topită pe blat sau o piatră înghiţită zilnic îţi poate acoperi carenţele de minerale. Lucrurile astea se întâmplă pentru că AI-ul nu face diferenţa între o glumă şi o informaţie reală şi pierde complet contextul informaţiei pe care o recomandă. Deci e posibil, să zicem, ca “ştirile” de pe Times New Roman să fie luate de bune. Ziceam în postul anterior că am constatat o scădere a calităţii recomandărilor motorului de căutare video. Vechii algoritmi erau superiori noului AI. Asta probabil că se va schimba în viitor, dar posibilitatea ca sursele de informaţie ale AI-ului să fie corupte sau chiar manipulate rămâne o îngrijorare.

A doua problemă ţine de bani. Un răspuns direct dat de Google în locul unei liste de site-uri înseamnă mai puţini vizitatori pe site-urile respective. Deci şi mai puţine click-uri, reclame, venituri. Deja Google şi Facebook, ca să-i menţionez doar pe-ăia mari, iau o felie uriaşă din tortul pieţei de publicitate, ceea ce înseamnă mai puţini bani pentru ziare, reviste sau posturi TV, de exemplu, adică industria media care a fost deja afectată masiv în ultimii ani. Spirala asta în jos riscă să ne lase fără presă independentă. Multe ziare dispar sau devin nerelevante pentru că nu mai pot susţine financiar un serviciu de calitate. În timpul ăsta, oamenii se informează din ce în ce mai mult de pe facebook, youtube şi tiktok, din surse neverificate, neprofesioniste, cu o moderare lentă, indiferentă şi imperfectă a conţinutului, cu algoritmi care crează intenţionat bule din care e greu să mai ieşi. Aşa au apărut şi s-au radicalizat antivaxerii, climato-scepticii sau ăia de cred că pământul e plat. Aşa a crescut Şoşoacă la cât e astăzi.

Ideea este că dacă Google va decide să dijmuiască din ce în ce mai mult piaţa de publicitate în dauna celorlalţi creatori de conţinut, domeniul “googlabil” va deveni din ce în ce mai mic. Ceea ce va înseamna rezultate mai proaste şi, inevitabil, bani mai puţini, inclusiv pentru Google.

Am găsit întâmplător, pe un blog pe care îl urmăresc, această  interesantă statistică de pe la americani şi-am zis c-ar fi păcat să rămână necomentată.

Pe vremea când era bunica fată mai bine de jumătate dintre amatorii de însurătoare îşi găseau marea iubire prin codoşeala familiei şi a prietenilor. Ceilalţi o căutau la şcoală, la biserică sau prin vecini. Lucrurile s-au mai schimbat de-atunci aşa că în zilele noastre şansele să-ţi găseşti fericirea mergând la biserică sunt mai mici de 5%. Cu exceptia, poate, a cozilor de la moaşte, unde minunile sunt încă posibile, şi a mănăstirilor de călugări, unde dragostea faţă de aproape învinge adesea, în ciuda (sau poate tocmai din cauza) postului prelungit. Presupun că giumbuşlucurile cu lumânări din noaptea de înviere, menite să impresioneze frumuseţile cartierului, adunate în faţa Bisericii cu Ceas, nu prea mai funcţionează astăzi. Păcat, ştiam vreo câteva chiar eficiente, deşi atrăgeau instant un val de afurisenii de la babele evlavioase din vecini, care puteau acoperi lejer corul cântăreţilor din biserică. Dar să nu deviem… Continue reading “Dragostea învinge, până la urmă…” →