Iarna e ca vara, pe ici pe colo

În weeekend, când mi-am rezervat camera pentru săptămâna asta, părea că vremea se strică de joi seara, poate chiar de vineri. Fire optimistă, m-am gândit că voi ajunge înapoi acasă la Bienne chiar înainte să înceapă vâjul ăla mare. De luni au început să apară veștile proaste. UK și Olanda au fost lovite de o zăpadă cum n-a mai fost de prin anii 80. Ieri (miercuri), la birou, toți colegii m-au sfătuit să plec imediat, să nu mai stau încă o zi, căci previziunile nu erau bune deloc. Tot drumul din Geneva până la hotelul din orașul lui Voltaire, peste graniță, m-am gândit la asta. A fost aglomerat ca naiba, ca de obicei, am ajuns târziu, mi-era foame și lene așa că am decis să rămân. Plătisem deja, și mi se părea că-mi bat joc de bani dacă plec. Am decis să fiu un navetist asumat și responsabil.

Televiziunile franțuzești m-au bombardat, pe lângă talkshow-urile lor cam de rahat în care invitații sunt cam la fel de inteligenți, echilibrați, integri și politicoși ca pe la noi, cu reportaje din apocalipsa albă. Undeva pe un drum din UK cineva încerca să curețe zăpada de o palmă cu o cupă de excavator. Mai ușor și rapid ar fi fost să o bătătorească sub bocanci. Portul Rotterdam, blocat. Parisul, blocat și el, de a fost nevoie ca tractoarele armatei de agricultori suveraniști en colère să amâne cu o zi blocarea orașului. Nicușor Dan, blocat și el. Peste tot, atenționări de vreme rea: ninsoare, polei și vijelii.

Azi dimineață apocalipsa părea reală, deși nu ninsese mult. Francezii păreau că se uitaseră la altceva, poate la tictoace din zonele mai calde ale lumii sau poate, ca și mine, la Creed, pe TF1. Oricum, surpriză, ninsoarea îi prinsese nepregătiți. Parcarea hotelului era, bineînțeles, necurățată, drumurile nici atât. Cozi interminabile de mașini se scurgeau spre Geneva. În mica zonă unde traficul s-a mai eliberat un pic am stat după un Mini care mergea cu 20 la oră. În spate, un nervos Peugeot 206 din anii 90, la un metru de bara mea. Noroc că ne-a depășit pe contrasens, peste linia continuă care stătea ascunsă sub zăpadă. În total, am făcut cei doi kilometri până la graniță în jumătate de oră.

Elvețienilor le place să se laude cu excelența lor administrativă. Când vii cu trenul din Italia și trenul are un pic de întârziere ți se spune în fiecare stație, în patru limbi, că trenul a întârziat din cauza vămii italiene. Aici, lângă Geneva, la un metru de semnul care marchează intrarea în țară, drumul era curat ca-n palmă. Un metru, pentru că francezii intră ca țăranii, fără să se curețe pe roți.

Pe la zece a început să ningă abundent, așa că până la urmă am decis să plec la prânz, folosind o fereastră de două ore între meeting-uri. De obicei atât durează drumul de 150 de km, căci e mereu aglomerat, dar nu prea speram să ajung la timp acasă. Well… elvețienii au făcut o magie. Am mers șnur, au fost mai puține mașini pe șosea, a fost o plăcere să conduc și am făcut o oră și jumătate, cel mai scurt timp din anul de când mă tot frec săptămânal pe drumul ăsta. Dacă mergi cu viteza legală faci o oră 45, deci dacă se va dovedi că am ratat și toate cele 50 de radare fixe, chiar e minune.

Deasupra, peste stratul greu de nori, Nicușor Dan era și el, în sfârșit, în drum spre casă-casă, escortat, în semn de prețuire, de două F-18 ale armatei elvețiene. Eu, fără escortă, probabil că am ajuns mai repede.

Romanian Air Force salvează vieți

Principala emisiune de știri a televiziunii naționale RTS1 vorbește despre solidaritatea europeană și suportul pe care Elveția îl primește pentru tratarea victimelor incendiului din Crans-Montana. Este dat ca prim exemplu avionul militar pe care România l-a pus la dispoziție pentru transportul răniților. Imaginile aparatului de zbor purtând însemnele armatei române rămân pe ecran mai multe minute, motiv de mândrie pentru noi, românii de pe aici, dar și recunoaștere a unei expertize câștigate cu un preț atât de greu după Colectiv.

E atât de trist să vezi cum aceleași greșeli au fost repetate aproape la indigo și au dus la aceeași tragedie ca cea din București. Dar răspunsul mult mai eficient al autorităților de aici pare să fi integrat și o parte din experiența românească, infimă consolare târzie că toate viețile acelea și imensa suferință ce a urmat nu vor fi fost în van.

În sfârșit, știu ce vreau să mă fac când voi fi mare!

Poate doar oamenii din jurul meu aveau obsesia asta, dar de când mă știu lumea m-a tot întrebat “Ce vrei să te faci când o să fii mare?” Întrebarea a rămas aceeași până spre sfârșitul ciclului gimnazial. Răspunsul, nu. Până spre 10 ani, chiar și după 4 ani de succese în studiul viorii, am răspuns invariabil că vreau să mă fac polițist, spre marea dezamăgire a bunicii mele, preoteasa, care mă voia popă. Apoi, mulți ani, am răspuns diplomatic că nu știu, deși tot polițist mi-ar fi plăcut să mă fac. Doar că simțeam deja că nu e ca-n cărțile cu eroi și cavaleri pe care le citeam pe-atunci. Nu ajunsesem la Caragiale, dar începusem să simt că e o grămadă de Ghiță Pristanda în viața unui milițian. Cred că următoarea idee a fost să dau la drept, încurajat de profesoara din liceu cu care am făcut economie politică și filozofie. Dar trebuia să înveți pe de rost broșurile alea sinistre cu plenarele partidului comunist. Mi-ar fi plăcut să fiu magistrat, deși dacă mă uit la tagma asta astăzi, nu cred să-i fi putut supraviețui doamnei Savonea. Aș fi fost deja pensionar.

Nu c-aș fi nimerit-o mai bine cu ingineria, pe care am terminat-o când nu mai era nevoie de ingineri în România. Acum ar fi, dar am luat-o eu deja pe alt drum. Și nu zic că nu-mi place, dar când văd cât de obosit termin fiecare an, mă întreb dacă n-ar fi fost și o variantă mai ușoară. Dacă m-ar întreba cineva acum ce mi-ar plăcea să mă fac când voi fi mare, ei bine, aș ști ce să răspund. M-aș face Ștefan Hrușcă, să stau ascuns prin pădurile Canadei tot anul și să mă plimb două săptămâni din decembrie prin comunitățile de români, anunțând nașterea Domnului. Sau, mai bine, m-aș face Ștefan Bănică Jr, să bag două concerte pe an la Sala Palatului pentru fanele mele gata să leșine douzeci de ani la rând la aceleași mișcări de elvis tomnatic. Sau, de ce nu, m-aș face direct Maria Carei, ca să nu mă chinui nici măcar cu alea două concerte, doar să colectez banii de pe “All I want for Christmas is you – hu-hu” și să-mi ajungă iar tot anul. În fine, ați înțeles ideea. Nu mai vreau să fiu polițist, deși încă sunt mulți care-ar merita niște bulane pe spinare.

Suveranism și Amarone

Am avut acum două seri o lungă discuție cu un suveranist. O persoană altfel educată și civilizată, ceea ce a și permis dialogul care a durat mai multe ore și s-a încheiat fără menționarea vreunei mame sau invocarea popularului “marș!”. Posibil să fi ajutat și terenul neutru (deh, Elveția!), vinul italienesc și cele mai necontroversate rețete tradiționale românești. Oarecum fără o ordine și fără o logică aparte, cam asta-i situația acasă în România:

Băluță o să câștige primăria pentru că sistemul nu o s-o lase pe Alexandreasca să câștige vreodată (well, pe-asta a cam ratat-o). Cine e sistemul? Securiștii (ăia răii), care l-au preluat pe Nicușor, care e așa de fraier că nici nu știe ce l-a lovit. Aur nu o să câștige niciodată alegerile în România pentru că nu va fi lăsat. PSD-ul va prelua AUR (cu asta s-ar putea să fiu de acord, deși e posibil la fel de bine ca AUR să preia partea suveranistă din PSD, ceea ce-i tot dracul ăla. Ăia vreo zece socialiști reali din PSD se pot muta la SENS). Deși există multă revoltă, suveraniștii nu vor revoluție și nu ar participa cu entuziasm într-o lovitură de stat (cum credeam eu). Autostrada Moldovei avansează accelerat pentru că o să fie nevoie de ea în războiul cu Rusia. Importanța ei este strict militară (o remarcă ciudată venind de la un sucevean mutat la București). UE vrea război cu rușii, ceea ce e evident din ce spune Macron (cine altcineva!) în fiecare zi. Am progresat în ultimii 6 ani doar pentru că UE are interese. Înainte de 2019 nu s-au făcut autostrăzi nu pentru că Dragnea, Grindeanu, Tudose și Dăncilă au avut altă agendă ci pentru că nu ne-a lăsat UE. Statul paralel a fost pe bune și încă mai e, dovadă că doamna Kovesi a fost recuperată de UE. Dacă vrei să vezi oameni care trăiesc bine în Europa atunci trebuie să te uiți la Ungaria. Orban e patriot, deștept și vizionar (nici mai mult nici mai puțin, fmm de geniu rotund!) Nu e adevărat că România a recuperat la PIB pe cap de locuitor față de vecinii unguri, cum greșit afirmasem eu. Alea sunt raportări mincinoase. România e colonie și va fi vândută la bucată. Singura noastră șansă, desființarea UE. Cel mai prost post de televiziune din România este Digi24, trompeta sistemului. Abonamentele Digi sunt ilegale, statul a închis ochii la o infrastructură ce le-a fost refuzată competitorilor, deci Digi e monopol. Au fost alungați din Ungaria (normal!). Deși amaronele italienesc din meniu e bunicel (o neașteptată amabilitate oferită gazdei), nu se compară cu vinul românesc. Nici măcar cu ăla moldovenesc. Vinurile italienești și franțuzesti sunt proaste. La aceiași bani, vinurile românești sunt mult, mult mai bune, asta după ce mă hazardasem eu să afirm că, din experiență, pe același segment de preț calitatea vinurilor românești e sub concurența europeană. Se știe că francezii importă vin românesc încă de pe vremea când tatăl suveranistului transporta cu tirul butoaie pline și se întorcea cu ele goale. De la Bordeaux. Purcariul moldovenilor e prost și el (am zis eu că se găsește în Elveția). Aparent cel mai bun vin din lume se face la Cotnari (mă așteptam la asta, e și vinul preferat al rușilor). Și pentru că am insistat că multe dintre vinurile românești au mai mult marketing și fiță decât calitate consistentă, dând ca exemplu, imprudent, “Caii de la Letea” cel făcut la mine în județ, la Niculițel, domnul suveranist a conchis scurt: e prost. Dar eu nu am zis că e prost, ci doar că, prin multiple jonglerii agresive de marketing, prețul a crescut de vreo câteva ori în ultimii ani. Nope, e prost. Și e scump pentru că se pune presiune din UE ca să-i scoată pe ai noștri de pe piață. Soluția: desființarea UE, dar cred că am mai zis.

Miticii, la brutărie!

Nu chiar la asta mă refeream când am zis mai devreme “Luați-i mingea!” Sincer, acum probabil că mulți (sau toți?) ne simțim ca maestru’ Lăcătuș fără minge.

Dar, ca să mai continui un pic alegoria fotbalistică – deși m-am dezumflat ca o minge de 35 de lei – intervenția CCR ne aduce aminte, brutal, că pe lumea asta nu există doar magnifica noastră echipă care-și mai dă din când în când cu stângu-n dreptu și atacanții lu‘ Dinamo Moscova. Există și tot felul de becali, pinalți și mitici. În meciul viitor, când ne va fi probabil și mai greu să-l trimitem pe GeorgeS la vestiare, va trebui să ținem cont și de ăilalți care tot pun talpă. Nu toți merită la vestiare. Unii merită la puș… ăăă pardon, la brutărie. La brutărie am vrut să zic.

Luați-i mingea! Hai România!

Biserica de deasupra secției de votare

Alegerile de la Berna au fost organizate, pentru a doua oară anul ăsta, la sediul Parohiei Ortodoxe Sf. M. Mc. Gheorghe, în ciudata și oarecum sumbra clădire de beton de pe Kastellweg 7. Cred că pe vremuri tot biserică creștină a fost, doar că de alt cult. Arată de parcă ar fi putut la fel de bine să fie sediul lui Batman din Gotham. Dar cum noi, românii pripășiți prin zona Bernei, om mai fi văzut clădiri cu aer sumbru la viața noastră, ne-am bucurat de noua locație și de spațiile ei largi, de practicalitatea clădirii, de zona accesibilă, departe de vânzoleala turistică din centru și de parcarea mare, în care poți și să nu plătești dacă e duminică și nu-i coadă mare la vot. Și nu era. În sala largă de la parter erau mai mulți voluntari decât votanți, toți amabili și zâmbitori.

După ce am votat am decis să urcăm și la etaj, unde funcționează efectiv biserica ortodoxă. M-a surprins să constat că mă simt chiar ca într-o biserică ortodoxă, în ciuda evidentelor deosebiri arhitecturale. Sala mare, poligonală, este organizată în jurul laturii de unde slujește preotul, înconjurat de diaconi copii sau adolescenți. Biserica nu are altar, iar zona arată aproape ca o scenă de spectacol. Undeva în stânga, dintr-un fel de amvon, cântă un cor de femei – și nu cântă rău de loc. Am fost surprinși să constatăm cât de multă lume participă la slujba de duminică. Poate că sunt credincioși care au venit special pentru slujbă sau poate că sunt oameni care au ajuns aici cu ocazia votului. Poate că au venit să se roage Domnului pentru ale lor sau pentru ca viitorul președinte să se dovedească un bun conducător pentru țară. Să recunoaștem, o problemă foarte greu de rezolvat chiar și de Cel de Sus.

La alegerile europarlamentare din iunie la Berna, la fel ca în toate secțiile de vot din Elveția, a câștigat Reper, urmat la mică distanță de USR. În țările din jur n-a fost așa – în Germania și Italia a câstigat partidul lui Șoșoacă iar în Franța și Austria a câștigat AUR. Să mă pici cu ceară și tot nu înțeleg de ce și cum a fost posibil. Și de ce cred oamenii care i-au votat că radicalismul va duce la mai bine.

Ce-am vrut să spun cu postul ăsta? Nu mi-e foarte clar, poate doar că stereotipurile duc mereu la concluzii greșite. Aplecați în rugăciune pe băncile unei biserici, oriunde-ar fi ea, e greu să spui cine cum a votat.

Urmaşii meşterului Manole la Bienne*

Cam pe la mijlocul lui Ianuarie s-a înălţat corpul care dădea spre stradă. Am avut o bănuială când a doua zi a apărut, înfipt în vârful schelelor, un brăduţ recuperat de la gunoi. Câteva ghirlande colorate sugerau că fusese brad de Crăciun. La vremea respectivă chiar am comentat că aşa îţi dai seama dacă lucrează români pe şantier, amintindu-mi că cu ceva ani în urmă avusesem şi eu un brad de-ăsta în vârful acoperişului casei mele. N-a impulsionat prea mult avansul lucrărilor, evident, dar alea sunt vremuri apuse, aici suntem în ţara trenurilor care ajung exact când spun ceasurile elveţiene că trebuie să ajungă.

Unde rămăsesem? Prin martie, într-o zi în care am avut treabă în oraş în timpul pauzei de prânz, am văzut venind agale din capul străzii doi muncitori. Mi-au atras imediat atenţia pungile de pufuleţi Gusto ţinute lipite de salopete, ca să nu risipească nimic din preţiosul conţinut. Le luaseră probabil de la Aldi-ul de după colţ. Nu vom afla niciodată dacă erau desertul sau de-a dreptul chiar masa de prânz. Când au ajuns în dreptul meu am avut şi dovada că sunt de-ai mei, căci chiar şi vorbită cu gura plină româna rămâne română.

Şi-apoi lucrurile au devenit din ce în ce mai familiare. Echipa de pe şantier a dispărut vreo lună, revenind abia pe la sfârşitul lui Februarie. Nimic nu mişcă în jurul clădirii până spre 9:30. Cât a fost iarnă am crezut că nu pot lucra pe întuneric, dar acum e iunie şi tot după 9 apar. Un banal acoperiş în două ape avea să fie finalizat doar după multiple montări şi demontări, cu ploaia insistând să ude-n mansardă. Hidroizolaţia terasei a durat multe luni iar tubulatura de inox a sistemului de ventilaţie s-a opus cu încăpăţânare unei poziţii rectilinii, asta după ce diverse piese s-au ascuns prin şantier. Trotuarele din jurul clădirii au fost sparte, rânite şi asfaltate de mai multe ori, la fiecare nouă intervenţie fiind adăugate alte ţevi în subteran. Ceea ce se finalizează acum nu prea pare să aibă sens iar capacele de canalizare sunt la aproape o palmă sub nivelul asfaltului – perfect acceptabil la Bucureşti, căci aia e!, dar nu şi aici – semn că ciclul se va relua.

Probabil că nevestele meşterilor români din echipa lui Manole sunt în siguranţă, acasă în România. Dar o clipă de neatenţie, de care muncitorii şantierului par perfect capabili, ar putea duce la zidirea accidentală în chinuitele trotuare a vreunuia dintre consumatorii de ştim-noi-ce care-şi fac veacul prin zonă, aşteptând să sune clopoţelul la depozitul de metadonă de pe Neumarktstrasse. Nimeni n-ar băga de seamă că lipseşte unul, doar lucrările s-ar termina ca din senin.

*Să punem şi-un lung disclaimer pentru a respecta corectitudinea politică. 🙂 1. “Urmaşii meşterului Manole” este, evident, o metaforă, câtă vreme toată lumea ştie din legendă că nevasta lui însărcinată a fost zidită în peretele mănăstirii Curtea de Argeş iar el s-a făcut fântână în curtea aceleiaşi biserici, fără să lase urmaşi. 2. Ideea de “urmaşi” pleacă de la popularitatea legendei care a avut, de-a lungul timpului, generaţii întregi de followeri, mai ales că este al treilea cel mai frecvent subiect de bac, după Moara cu noroc şi Luceafărul. 3. Nu există date referitoare la procentul de promovabilitate la bac în rândul muncitorilor în construcţii din Bienne. 4. Nu ştim cu exactitate câţi români au lucrat sau lucrează pe şantierul biennez descris în această poveste, drept pentru care probabil că deficienţele organizatorice constatate nu li se pot imputa decât în mică măsură. Asta nu înseamnă că problemele nu sunt reale sau că soluţia tehnologică medievală sugerată de legenda meşterului Manole n-ar funcţiona. 5. Chiar dac-ar funcţiona, nu recomandăm.

Torturi

– Să fac unul de mere şi unul de ciocolată sau două de ciocolată?

N-o să intru în multe poveşti care vin din trecutul îndepărtat deja, doar spun că niciodată nu mi-a plăcut în mod deosebit tortul de mere. E adevărat că am spus că nu-mi place abia după vreo şapte-opt ani de torturi de mere. Nu mă omor după torturi în general, încerc oricum să evit deserturile, aşa că ce importanţă are? Dar a avut. Au urmat vreo doi ani de torturi (delicioase) de ciocolată şi apoi – bum! revoluţie! – parcă de nicăieri a apărut cheese cake-ul cu fructe de pădure. Or fi multe alte deserturi delicioase pe lume şi sper ca mama să nu citească postul ăsta, pentru că tăvălitele, cozonacii, “prăjitura bună”, cornuleţele sau plăcintele ei merită, la rândul lor, premiul cel mare la master chef. Dar cheese cake-ul ăla este, pentru mine, desertul suprem. L-aş alege de fiecare dată, fără excepţie şi fără să mă plictisesc de el.

– Două de ciocolată, zic neconvins. Am mâncat cheese cake de ziua mea, adică weekend-ul trecut, aşa că mă abţin să complic lucrurile şi aleg dintre cele două opţiuni oferite, poate că altcineva vrea o schimbare. Dar de ce două, suntem doar şase, un singur tort nu e de ajuns pentru toţi?

-Sunt două sărbătorite, de-aia am zis să fac două torturi, aşa că nu mă mai critica. Mai bine zi-mi ce părere ai!

-Nu de mere!

-Aşa!

În trecere

Ce naiba face ăsta, dă peste mine? WTF!!! Nu vezi foarte des chestii de-astea în centrul Bienne-ului. M-am oprit în mijlocul trecerii de pietoni, între benzi. Bătrânul minivan Nissan a încetinit, dar a continuat să vină. A trecut, alunecând încet prin faţa mea. Cot albit, zbârcit, ieşit prin geamul deschis, ţigară aprinsă între degete groase, burta aproape spijinită-n volan. Tricou fără mâneci, lanţ care-ar putea să fie de aur dar e de cocalar. Ochii privesc pe lângă mine dar mustaţa nu-i poate ascunde rânjetul – să fie doar sfidare sau e şi satisfacţia de a nu mă fi lăsat? Peste tot filmul care-mi defilează încet prin faţa ochilor, fără să mă calce, coloana sonoră a clarinetului tânguitor, acompaniat de tradiţionala orgă electronică. O manea.

Mă uit în urma Nissan-ului, încă neputând să trec mai departe. Număr de Zurich… Au luat-o şi ăştia la vale!

Doar două pagini, oricum nobody gives a shit!

Cum o să ai patru pagini de CV, cine crezi tu că citeşte patru pagini? Normal nu trece nimeni de prima pagină! Nu, dear, două, chiar şi-aşa e prea mult! Scoate detaliile personale, nu e nimeni interesat că eşti însurat şi ai copii. Categoric scoate data naşterii, că nu te avantajează, ba din contră, tu n-ai auzit de ageism? Crede-mă, există! Aoleu de când ai terminat facultatea! Toate şcolile astea sunt din România? În fine, aia e… Zici că-ţi place să citeşti… asta e discutabil, câte cărţi citeşti pe an? Aaa… da, ar fi OK, dar mai bine scoate hobby-urile cu totul, nobody gives a shit, toţi facem sport şi chestia asta cu blogging-ul poate să fie controversată. Şi cine crezi că mai citeşte astăzi? În afară de tine?

Numele e cum e, nu sună Swiss, asta-i cam naşpa, măcar pune sus de tot, lângă adresă şi telefon, că ai permis de şedere C. Schimbă naibii Times New Roman că-i font de vârsta a treia, fă-l şi tu să arate mai fresh. Calibri e cel mai la modă. Sau Arial. Pune titlurile cu altă culoare şi bagă-le în nişte casete colorate, să iasă în evidenţă. Ai listat prea multe job-uri, normal contează doar ce-ai făcut în ultimii zece ani. Taie-le pe ultimele două, că-s prea de demult, la experienţa ta zece ani nu contează. Aşa, mai scurtezi. Overview-ul ăsta de la început e bun, dar prea lung. Mai puţine bullet point-uri, 3-4, dar mai clare. Bagă toate keywords-urile din anunţ, degeaba spui cu alţi termeni acelaşi lucruri, ăia nu pricep. Bagă rezultate, nu numai sarcini şi proiecte. Numere mari, trebuie să te lauzi, dar pe scurt, n-o lungi că nu citesc. Zi că ştii excel, powerpoint, SAP, de-astea… altfel o să creadă că eşti bătrân şi nu te descurci. Pari cam supracalificat pentru majoritatea job-urilor, ceea ce înseamnă că o să te respingă din prima. Nu contează că ai accepta un pas în spate, nimeni nu o să întrebe. Ţine minte, are 15 secunde să decidă.

Aş putea să mai zic, că mai am, dar ar fi mai bine să nu o lungesc, nu-i aşa? Ideea este că mulţi câştigă o pâine din sfaturi despre cum să construieşti un CV care să-i atragă atenţia recruiter-ului. Cine este acest recruiter? Păi, din sfaturile de mai sus, te-ai putea gândi că e vorba despre o persoană în general foarte leneşă, cu o inteligenţă limitată, abilităţi profesionale reduse, care nu ştie mai nimic despre domeniul pentru care recrutează, are capacitatea de concentrare a unui cimpanzeu bătrân, atenţia excitată doar de chestii strident colorate, care dă dovadă de solide idei preconcepute şi un nivel ridicat de ipocrizie. Cam de la nivelul ăsta porneşti şi pentru asta te pregăteşti.

Staţi puţin, că se complică! Mai nou dom’ recruiter (am zis dom’ dar, evident, este vorba despre he sau she sau they sau ce-o mai fi) foloseşte intens AI-ul, deci trebuie să fii compatibil cu scanarea digitală a acelor amărâte de CV-uri şi cu selecţia norocoşilor prin algoritm. Deja văd cu ochii minţii câteva zâmbete. Prin comparaţie cu persoana în carne şi oase de mai sus asta nu poate fi o veste proastă, nu-i aşa? O maşină, nici măcar cea mai inteligentă din lume, ar putea să treacă lejer de prima pagină în 15 secunde. Păi şi recruiter-ul nostru ce-o să mai facă? Simplu: CV-ul!

Puţintică răbdare, stimabililor! Vine…