În weeekend, când mi-am rezervat camera pentru săptămâna asta, părea că vremea se strică de joi seara, poate chiar de vineri. Fire optimistă, m-am gândit că voi ajunge înapoi acasă la Bienne chiar înainte să înceapă vâjul ăla mare. De luni au început să apară veștile proaste. UK și Olanda au fost lovite de o zăpadă cum n-a mai fost de prin anii 80. Ieri (miercuri), la birou, toți colegii m-au sfătuit să plec imediat, să nu mai stau încă o zi, căci previziunile nu erau bune deloc. Tot drumul din Geneva până la hotelul din orașul lui Voltaire, peste graniță, m-am gândit la asta. A fost aglomerat ca naiba, ca de obicei, am ajuns târziu, mi-era foame și lene așa că am decis să rămân. Plătisem deja, și mi se părea că-mi bat joc de bani dacă plec. Am decis să fiu un navetist asumat și responsabil.
Televiziunile franțuzești m-au bombardat, pe lângă talkshow-urile lor cam de rahat în care invitații sunt cam la fel de inteligenți, echilibrați, integri și politicoși ca pe la noi, cu reportaje din apocalipsa albă. Undeva pe un drum din UK cineva încerca să curețe zăpada de o palmă cu o cupă de excavator. Mai ușor și rapid ar fi fost să o bătătorească sub bocanci. Portul Rotterdam, blocat. Parisul, blocat și el, de a fost nevoie ca tractoarele armatei de agricultori suveraniști en colère să amâne cu o zi blocarea orașului. Nicușor Dan, blocat și el. Peste tot, atenționări de vreme rea: ninsoare, polei și vijelii.
Azi dimineață apocalipsa părea reală, deși nu ninsese mult. Francezii păreau că se uitaseră la altceva, poate la tictoace din zonele mai calde ale lumii sau poate, ca și mine, la Creed, pe TF1. Oricum, surpriză, ninsoarea îi prinsese nepregătiți. Parcarea hotelului era, bineînțeles, necurățată, drumurile nici atât. Cozi interminabile de mașini se scurgeau spre Geneva. În mica zonă unde traficul s-a mai eliberat un pic am stat după un Mini care mergea cu 20 la oră. În spate, un nervos Peugeot 206 din anii 90, la un metru de bara mea. Noroc că ne-a depășit pe contrasens, peste linia continuă care stătea ascunsă sub zăpadă. În total, am făcut cei doi kilometri până la graniță în jumătate de oră.
Elvețienilor le place să se laude cu excelența lor administrativă. Când vii cu trenul din Italia și trenul are un pic de întârziere ți se spune în fiecare stație, în patru limbi, că trenul a întârziat din cauza vămii italiene. Aici, lângă Geneva, la un metru de semnul care marchează intrarea în țară, drumul era curat ca-n palmă. Un metru, pentru că francezii intră ca țăranii, fără să se curețe pe roți.
Pe la zece a început să ningă abundent, așa că până la urmă am decis să plec la prânz, folosind o fereastră de două ore între meeting-uri. De obicei atât durează drumul de 150 de km, căci e mereu aglomerat, dar nu prea speram să ajung la timp acasă. Well… elvețienii au făcut o magie. Am mers șnur, au fost mai puține mașini pe șosea, a fost o plăcere să conduc și am făcut o oră și jumătate, cel mai scurt timp din anul de când mă tot frec săptămânal pe drumul ăsta. Dacă mergi cu viteza legală faci o oră 45, deci dacă se va dovedi că am ratat și toate cele 50 de radare fixe, chiar e minune.
Deasupra, peste stratul greu de nori, Nicușor Dan era și el, în sfârșit, în drum spre casă-casă, escortat, în semn de prețuire, de două F-18 ale armatei elvețiene. Eu, fără escortă, probabil că am ajuns mai repede.
APort 