Author: adrianport

Trăiesc departe de țară așa că noțiunea de acasă este oarecum relativă pentru mine. De multe ori mă gândesc la ce-o mai fi pe-acasă. De-aici, de-acasă.

Ce cărţi bune am mai citit (18)

Morgan Housel – The Psychology of Money

Cartea asta este, de departe, recomandarea mea numărul unu pentru oricine doreşte să înţeleagă fenomenul complex al banilor şi felul diferit în care fiecare dintre noi se raportează la el. Definind independenţa personală (fac ce vreau, când vreau, cât vreau cu timpul meu) ca măsură a bunăstării financiare, autorul defineşte câţiva paşi simpli care pot duce la această stare. Priviţi din punctul ăsta de vedere şi veţi constata că maşinile, casele de vacanţă şi chestiile de lux cumpărate cu bani împrumutaţi reprezintă exact opusul independenţei financiare. Lucrarea asta ar trebui să fie predată la liceu şi cumva sumarizată, în multiple mijloace media, pentru toate generaţiile care nu au avut şansa unei educaţii financiare, cu consecinţele vizibile peste tot. Între timp a apărut şi varianta în limba română, am văzut-o în timpul ultimei vizite la Bucureşti.

Ruth Scurr – Fatal Purity – Robespierre and the French Revolution

De mult îmi doream să citesc o istorie a Revoluţiei Franceze şi să aflu mai multe despre Robespierre, de atunci şi până astăzi probabil cel mai controversat lider al mişcării revoluţionare. Cartea asta prezintă excelent ambele subiecte şi este, dealtfel, singurul mod în care Robespierre poate fi înţeles, căci fără contextul istoric în care a trăit şi mai ales fără mişcarea revoluţionară din care a făcut parte ar fi rămas, probabil, un banal avocat de provincie, oarecum mediocru din punct de vedere intelectual sau social, în ciuda principiilor înalte şi ideilor radicale pentru epoca în care trăia. Revoluţia i-a dat şansa de a aplica aceste idei revoluţionare conservatoarei şi nedreptei societăţi franceze a sfârşitului de veac XVIII. Intransigenţa principiilor sale a făcut compromisul şi alianţa de conivenţă imposibile. Iar forţa celor care urau revoluţia, permanentul sentiment de asediu, au condus către crimele odioase din timpul La Grande Terreur. Până la urmă intransigenţa, pierderea contactului cu realitatea şi vanitatea personajului Robespierre l-au adus chiar şi pe el în faţa ghilotinei, după cinci ani tumultoşi în politica franceză. Să încerci să schimbi Franţa rămîne şi astăzi o provocare dificilă.

Timothy Snyder – Drumul spre nelibertate

Timothy Snyder este profesor de istorie la Universitatea Yale şi unul dintre cei mai mari specialişti în istoria Europei Centrale şi de Est şi a Uniunii Sovietice. În “Drumul spre nelibertate” acesta documentează infailibil procesul continuu de deteriorare a democraţiei occidentale din ultimele decenii. Acest proces a demarat, în viziunea autorului, în Rusia lui Putin, odată cu renunţarea la modelul democraţiei occidentale şi virarea treptată spre un ultranaţionalism, imperialism şi ultra-ortodoxism menit a masca cleptocraţia generalizată a statului. Iar apoi infecţia nu a încetat să se propage, adesea împinsă de propaganda rusă, de vulnerabilităţile aplicaţiilor de social media, de idioţii utili (şi trădători) din ţările occidentale. Au urmat agresiunea rusă asupra Ucrainei, începută în 2014, derivele autoritariste din Ungaria, Polonia şi Slovacia, Brexit-ul şi alegerea lui Trump, ascensiunea extremei drepte europene în Franţa, Austria, Germania sau statele nordice, adeseori cu finanţare şi “ajutor” rusesc direct. Spectaculoasă este documentarea modului în care ruşii, literalmente, l-au ajutat pe Trump să devină preşedinte, de la afacerile dubioase prin care au pompat ani de zile bani în imperiul său imobiliar până la atacurile cibernetice fără precedent din timpul campaniei electortale din 2016.

Sigur, nu am ajuns încă la capătul acestui “drum spre nelibertate”, dar nici nu dăm vreun semn că intenţionăm să ne întoarcem acolo unde ne-ar fi mult mai bine.

Minouche Shafik – Ce ne datorăm unii altora

Minouche Shafik este preşedinte al Columbia University şi fost vice-preşedinte al World Bank iar această carte propune un contract social adaptat zilelor noastre şi provocărilor pe care oamenii trebuie să le rezolve, care poate la fel de bine să reprezinte un ghid pentru orice guvern, de orice culoare şi din orice ţară a lumii, despre cum să creăm o societate mai dreaptă, care să atenueze inegalităţile dintre categorii sociale, minorităţi sau generaţii. Realizezi, citind-o, că exact genul ăsta de concepte şi soluţii ar trebui prezentate de către politicieni. În realitate lipsesc aproape cu desăvârşire, căci populismele şi problemele false sunt mult mai tentante şi mai uşor de digerat.

Etgar Keret – Haide, zboară odată

O colecţie superbă de short stories care ascund, dincolo de subiectele lor surprinzătoare, de stilul proaspăt şi de o consistentă doză de umor, o profunzime tulburătoare în a reda toate marile sentimente ale lumii.

Marea strategie scurtcircuitată

Oare mi se pare doar mie sau chiar este cel puţin inoportun să-l tot auzim pe domnul Burduja, ministrul energiei şi marea speranţă a politicii liberale, vorbind de capacitatea de stocare a energiei într-o perioadă în care nu e nimic de stocat, cererea de energie electrică e mult mai mare decât producţia internă? Doar dacă domnul Burduja nu vrea să stocheze energie din import, la de ţ-şpe ori preţul normal, căci e vremea în care mari averi se pot clădi peste noapte, mai ales dacă eşti “băiat deştept”. Oricum, merită să urmărim şi ce contracte spectaculoase pentru capacităţi de stocare vor fi semnate în viitorul apropiat.

Marţi, săptămâna asta, ministerul energiei anunţa cu surle şi trâmbiţe încheierea consultărilor la marea strategie energetică naţională, ceva ce nu s-a mai văzut de 15 ani pe la noi prin ţărişoară. Trebuie să fie o lucrare de mare valoare dacă doar trei zile mai târziu, adică astăzi, domnul Burduja decide singur pe Facebook că va face demersuri ca România să poată produce energie electrică din cărbune şi după 2032, data limită pe care singuri ne-am asumat-o pentru închiderea minelor şi conversia capacităţilor de producţie.

La ce mai avem nevoie de cărbuni după 2032 când gazul din Marea Neagră va începe să curgă în 2027 şi va fi mai mult decât putem noi consuma, reactoarele 3 şi 4 de la Cernavodă vor fi gata în 2030 şi 2031 iar programul de creştere a capacităţii electrice din surse regenerabile (şi de stocare, normal) va continua accelerat? Doar ca s-o enervăm pe Greta T? De ce am continua să ardem cărbune scump şi de proastă calitate, cu eficienţă energetică redusă şi impact ecologic uriaş? Răspunsul e simplu. Pentru că domnul Burduja nu dă doi bani pe termenele alea din marea strategie, un document care odată pus pe Facebook, să vadă poporul că avem, şi-a îndeplinit misiunea.

J. D. Vance

Întâi am verificat că este aceeaşi persoană. Apoi a trebuit să recitesc ce am scris acum 6 ani (6 ani!!!) despre cartea domnului J. D. Vance, ales de Trump să-i fie vicepreşedinte dacă va câştiga alegerile în Noiembrie. Aproape c-aş citi cartea din nou, să mă conving c-am înţeles bine.

Felul în care e construită povestea nu lasă nicio urmă de îndoială – autorul a înţeles profund care sunt cauzele care au dus la declinul zonei din care provine (şi nu numai). Să fi înţeles eu cumplet pe dos, când se referea la cei care poartă responsabilitatea? Sau să fi făcut domnul Vance, între timp, o spectaculoasă basculare politică? N-ar fi singurul, dar este poate cel mai bine documentat caz – chiar de către domnia sa. Înţelegem bine care sunt problemele societăţii în care trăim (ceea ce nu e simplu şi nici comun) dar căutăm soluţiile tot la cei care le-au produs.

Pare străveziu din carte că vina pentru care “familia americană” este în criză o poartă cei ca Donald Trump. Şi-atunci, soluţia pe care o vede domnul J. D. Vance astăzi este mai mult Trump?

J. D. Vance – Hillbilly Elegy – A memoir of a family and culture in crisis

Urmaşii meşterului Manole la Bienne*

Cam pe la mijlocul lui Ianuarie s-a înălţat corpul care dădea spre stradă. Am avut o bănuială când a doua zi a apărut, înfipt în vârful schelelor, un brăduţ recuperat de la gunoi. Câteva ghirlande colorate sugerau că fusese brad de Crăciun. La vremea respectivă chiar am comentat că aşa îţi dai seama dacă lucrează români pe şantier, amintindu-mi că cu ceva ani în urmă avusesem şi eu un brad de-ăsta în vârful acoperişului casei mele. N-a impulsionat prea mult avansul lucrărilor, evident, dar alea sunt vremuri apuse, aici suntem în ţara trenurilor care ajung exact când spun ceasurile elveţiene că trebuie să ajungă.

Unde rămăsesem? Prin martie, într-o zi în care am avut treabă în oraş în timpul pauzei de prânz, am văzut venind agale din capul străzii doi muncitori. Mi-au atras imediat atenţia pungile de pufuleţi Gusto ţinute lipite de salopete, ca să nu risipească nimic din preţiosul conţinut. Le luaseră probabil de la Aldi-ul de după colţ. Nu vom afla niciodată dacă erau desertul sau de-a dreptul chiar masa de prânz. Când au ajuns în dreptul meu am avut şi dovada că sunt de-ai mei, căci chiar şi vorbită cu gura plină româna rămâne română.

Şi-apoi lucrurile au devenit din ce în ce mai familiare. Echipa de pe şantier a dispărut vreo lună, revenind abia pe la sfârşitul lui Februarie. Nimic nu mişcă în jurul clădirii până spre 9:30. Cât a fost iarnă am crezut că nu pot lucra pe întuneric, dar acum e iunie şi tot după 9 apar. Un banal acoperiş în două ape avea să fie finalizat doar după multiple montări şi demontări, cu ploaia insistând să ude-n mansardă. Hidroizolaţia terasei a durat multe luni iar tubulatura de inox a sistemului de ventilaţie s-a opus cu încăpăţânare unei poziţii rectilinii, asta după ce diverse piese s-au ascuns prin şantier. Trotuarele din jurul clădirii au fost sparte, rânite şi asfaltate de mai multe ori, la fiecare nouă intervenţie fiind adăugate alte ţevi în subteran. Ceea ce se finalizează acum nu prea pare să aibă sens iar capacele de canalizare sunt la aproape o palmă sub nivelul asfaltului – perfect acceptabil la Bucureşti, căci aia e!, dar nu şi aici – semn că ciclul se va relua.

Probabil că nevestele meşterilor români din echipa lui Manole sunt în siguranţă, acasă în România. Dar o clipă de neatenţie, de care muncitorii şantierului par perfect capabili, ar putea duce la zidirea accidentală în chinuitele trotuare a vreunuia dintre consumatorii de ştim-noi-ce care-şi fac veacul prin zonă, aşteptând să sune clopoţelul la depozitul de metadonă de pe Neumarktstrasse. Nimeni n-ar băga de seamă că lipseşte unul, doar lucrările s-ar termina ca din senin.

*Să punem şi-un lung disclaimer pentru a respecta corectitudinea politică. 🙂 1. “Urmaşii meşterului Manole” este, evident, o metaforă, câtă vreme toată lumea ştie din legendă că nevasta lui însărcinată a fost zidită în peretele mănăstirii Curtea de Argeş iar el s-a făcut fântână în curtea aceleiaşi biserici, fără să lase urmaşi. 2. Ideea de “urmaşi” pleacă de la popularitatea legendei care a avut, de-a lungul timpului, generaţii întregi de followeri, mai ales că este al treilea cel mai frecvent subiect de bac, după Moara cu noroc şi Luceafărul. 3. Nu există date referitoare la procentul de promovabilitate la bac în rândul muncitorilor în construcţii din Bienne. 4. Nu ştim cu exactitate câţi români au lucrat sau lucrează pe şantierul biennez descris în această poveste, drept pentru care probabil că deficienţele organizatorice constatate nu li se pot imputa decât în mică măsură. Asta nu înseamnă că problemele nu sunt reale sau că soluţia tehnologică medievală sugerată de legenda meşterului Manole n-ar funcţiona. 5. Chiar dac-ar funcţiona, nu recomandăm.

Vă vorbeşte căpitanul. Nu-l ascultaţi!

Generaţia de aur ne arată încă o dată ce înseamnă să câştigi uşor. Sigur, să fii tu ditamai Regele şi să accepţi o degradare până la gradul de căpitan de păcănele poate să le pară jenant unora dintre supuşi. Dar importantă este victoria, nu? Să le dai cât mai multe goluri în banii de întreţinere celor care-şi joacă salariul la superbleg, sau cum dracu’ se cheamă superliga asta naţională de tapat fraierii. Şi ce superbă mobilizare! Hagi, Dumitrescu, Răducioiu, Popescu, Stelea, Ilie, Andone (el nu era din epoca bronzului?)! Felicitări, domnilor, i-aţi driblat, le-aţi dat craci, urechi, macaroane şi tot ce se mai dă pe-un stadion dar nu e frumos să menţionăm aici, le-aţi înnodat şireturile, le-aţi făcut mucii hăţuri – pe scurt, fraierii n-au avut nicio şansă!

E drept că arbitrul – în cazul ăsta CNA-ul, nu? – ar fi trebuit să oprească meciul sau măcar să-i numere pe-ăia, ca la box, cât să-şi mai scoată iarba din fund. Dar i-a văzut pe fraieri că se zgârmă-n buzunare după alocaţia copiilor şi-a zis că încă mai pot.

După rezultatele din Franţa

In politică, prostia nu e un handicap. (Napoleon)

OK, arată rău, de fapt la fel de rău ca la europene, dar nu s-a terminat încă. Francezii au un sistem cu două tururi, deci candidaţii care nu au luat 50% din prima nu sunt încă parlamentari. Turul doi poate schimba lucrurile semnificativ, deşi sistemul este făcut să avantajeze marile coaliţii şi alianţele ad-hoc, deci în situaţia actuală mai degrabă extremiştii. Acum se va vedea dacă extrema stângă votează cu un candidat de extrema dreaptă sau invers. Sincer, de asta mi-e cel mai frică.

Oricum, într-o Europă cu în jur de 30% extremişti cam în fiecare ţară Franţa are peste 50%, poate chiar peste 60%. Ce m-a frapat, ascultând reacţiile de după primul tur, este convingerea imbatabilă a tuturor că ceea ce va rezolva problema extremismului francez nu este echilibrul, centrul, ci un extremism de sens opus. Trăim vremuri interesante…

Înainte de rezultatele din Franţa

“Macron este exorcistul care va scoate extrema dreaptă din francezi. O să doară.”

A înnebunit complet! Joacă ruleta rusească / poker cu viitorul ţării! Se sinucide politic! Se predă extremei dreapta.

Decizia lui Emmanuel Macron de a dizolva parlamentul şi a organiza alegeri parlamentare a creat un cutremur în politica franceză. Reacţiile au fost, tradiţional aş zice, extrem de negative la adresa preşedintelui. Într-o ţară controlată în proporţie de peste 30% de extrema dreaptă a Frontului Naţional (plus sateliţii săi) şi aproape în acelaşi procent de către extrema stângă, ura profundă împotriva lui Macron este ceea ce-i uneşte pe radicali.

În ultimii unsprezece ani am fost martor al felului în care s-a schimbat Franţa, atât observând ce se întâmplă dincolo de graniţa Elveţiei de limbă franceză dar şi călătorind des de-a lungul ţării şi intrând în contact cu mulţi francezi, din toate clasele sociale. O vizită prin oraşele franceze astăzi trădează o bunăstare complet inexistentă acum zece ani. Anticele Renault-uri lovite pe toate părţile au dispărut aproape în totalitate din peisaj. Casele cu tencuiala căzută au fost renovate. Francezii călătoresc. Ţara a beneficiat de pe urma politicii macroniste de a stimula şi a deschide economia, investiţiile şi iniţiativa privată, educaţia. Cifrele sunt elocvente. Nu în ultimul rând, Macron a reformat administraţia, îndreptând parte din reglementările aberante de care ţineau cu dinţii sindicalişti veroşi, bugetari indiferenţi, monopoluri egoiste. A avut o agendă ambiţioasă şi s-a luptat curajos pentru a o impune.

Dar la umbra acestei bune guvernări şi profitând în mare parte de ea au proliferat radicalii: partidele de extrema dreaptă ale familiei Le Pen, o toxică afacere de familie deja la a treia generaţie şi partidele de extrema stângă ale lui Jean-Luc Mélenchon, un Ion Iliescu al francezilor, de 50 de ani în politică. Propaganda anti-Macron a fost generalizată: presa de partid, reţelele sociale, televiziunile partizane, toţi au pus umărul. Mesajele radicale au polarizat şi mai mult politica franceză. Alegerile europarlamentare de anul ăsta au confirmat alunecarea spre extreme.

Acesta este contextul în care Macron a decis să pună o oglindă în faţa cetăţenilor francezi. Alegeţi! E încă o acţiune curajoasă a preşedintelui francez care nu acceptă să se ascundă în spatele unui context politic depăşit. Dacă asta vor francezii asta vor avea. Ca ultimă şi singură soluţie, a venit vremea ca francezii să înveţe pe pielea lor ce înseamnă să reduci vârsta de pensionare de la 64 la 60 într-o ţară în care speranţa de viaţă trece de 80, să reduci TVA-ul şi taxele când deficitul bugetar este deja prea mare, să obstrucţionezi liberul schimb economic, să joci de partea ruşilor şi împotriva NATO şi a UE în lumea de mâine. Sunt convins că vor simţi imediat ce înseamnă să fie conduşi de un băiat de cartier fără prea multă educaţie şi cu o biografie jumătate contrafăcută, care s-a remarcat doar prin faptul că se culcă cu nepoata familiei Le Pen.

Macron este exorcistul care va scoate extrema dreaptă din francezi. O să doară.