Author: adrianport

Trăiesc departe de țară așa că noțiunea de acasă este oarecum relativă pentru mine. De multe ori mă gândesc la ce-o mai fi pe-acasă. De-aici, de-acasă.

Emilia Perez

″Doar criticii de film iubesc Emilia Perez. Nimeni altcineva.‶ Replica asta, culeasă dintr-un articol de presă, m-a convins să văd filmul. Din curiozitate, nu ca să văd din ce categorie de hater-i fac parte. Și sunt multe.

Aparent toată lumea detestă filmul ăsta în Mexic, pentru că țara lor nu e numai despre bande de narcotraficanți. În plus, e un singur actor mexican în tot filmul și deși se vorbește spaniolă, accentul este nepotrivit. Nemexican. Poate că dacă regizorul Jacques Audiard ar fi introdus pe undeva un clipuleț de 5 minute cu imagini dintr-o fabrică de biciclete, unde lucrează mexicani normali și demni urmași ai aztecilor, filmul ar fi fost mai bine primit. Sau poate 5 minute n-ar fi fost destule.

Comunitatea LGBTQ urăște Emilia Perez, iar un fel de congres de-al lor a decis că filmul nu dă doi bani pe oamenii trans. În consecință, a recomandat membrilor și simpatizanților să-l evite, pentru că filmul descrie mult prea în detaliu transformările fizice prin care trece un bărbat care devine femeie. Probabil că s-au gândit să nu descurajeze clienții. Sincer să fiu, eu credeam că un congres LGBTQ ar trebui să se ocupe mai puțin de imaginea comunității și mai mult de drepturile membrilor săi.

Pentru americanii MAGA și nu numai, un film în spaniolă cu actori mexicani nu e film. Are și regizor francez, e despre un trans, deci clar e DEI – și cu asta soarta filmului e scrisă. Pentru cei care nu știu, după ce toți emigranții ilegali vor fi fost trimiși acasă, activiștii Diversity, Equity and Inclusion vor fi probabil obligați să poarte un simbol DEI în piept, pentru ca oamenii normali să-i recunoască pe stradă și să râdă de ei. Sau să-i gonească de pe lângă casele și școlile familiilor tradiționale.

Ultima dovadă că life is a bitch? Să scrii pe Twitter, sarcastic cum se face, împotriva religiei musulmane, despre vaccinurile chinezești, despre obiceiurile proaste ale lui George Floyd înainte să fie sugrumat sub genunchiul legii sau despre dezgustătoarea atmosferă DEI a festivității Oscar în anul în care a câștigat Nomadland (by the way, sărăcia din Nomadland nu e diversity. Sărăcia e mainstream). Să fii, deci, un fel de Dana Budeanu, dar cu talent actoricesc. Iar apoi, peste ani, să primești rolul vieții tale în filmul ăsta despre care atâția cred că e progresist. Să devii prima actriță trans de-adevăratelea nominalizată la Oscar. Să te pregătești să pășești, în triumf, la exact acea ceremonie despre care ai scris pe vremuri. Și să se găsească o ziaristă de origine musulmană care să scoată la lumină vechile tale tweet-uri. Se pare că nici Allah nu bate cu parul.

M-am lungit prea mult cu lucrurile neimportante și n-am scris nimic despre film, nu-i așa? Sunt, totuși, două categorii de oameni care iubesc filmul ăsta. Criticii de film și cu mine. Glumesc, sunt convins că sunt mulți alți oameni care să aprecieze un superb spectacol cinematografic cu un scenariu îndrăzneț dar bine controlat, cu muzică bună și o coregrafie încântătoare, cu performanțe actoricești de Oscar și un regizor inovator, capabil să facă din toate aceste superlative o mică minunăție rotundă. Ca orice film bun, nu face propagandă și nu se urcă pe baricadele vreunei tabere ideologice. Noi de ce am face-o?

PS. Hai că până la urmă am găsit și eu ceva să nu-mi placă. Dacă ăsta e un film Netflix, de ce a trebuit să-l închiriez cu 7.5 franci de la Swisscom, când plătesc 14 franci pe lună abonament Netflix?

Gladiator II

Nu-i ușor să faci un sequel după un film cult. Gladiator este unul dintre filmele mele preferate din toate timpurile. De fiecare dată când apare o continuare a unui film care mi-a plăcut amân la nesfârșit să-l văd. De teamă că voi fi dezamăgit, știind că inevitabil voi fi.

Nu m-am dus la cinema, dar până la urmă l-am închiriat aseară de la Swisscom, furnizorul meu de cablu. Prima impresie? Ridley Scott știe să facă filme, mai ales când le face de două ori. Am tot avut senzația asta, că mă uit la un remake, 25 de ani după varianta lui originală. Începe la fel și povestea se dezvoltă, până la un punct, aproape identic. Toate drumurile duc la Roma, nu-i așa? – dar doar pentru cei ce supraviețuiesc, luptă după luptă și arenă după arenă. De data asta eroii noștri au de înfruntat creaturile fioroase ale inteligenței artificiale și, ca orice joc video, nu sperie pe nimeni și nici nu crează cine știe ce emoții. Sau senzația de fake să vină din faptul că gladiatorii țărănoi, adunați de prin praful imperiului pentru primul film, au fost înlocuiți de băieții mușchiuloși de la sala de fitness de lângă studio, a doua zi după ce și-au tunat bărbile hipsterești la frizeria din colț? Nici măcar eroul principal, Lucius, nu mai are nimic din aerul brutal și masculin al lui Russell Crowe. Dar el măcar s-a născut cur de domn, în puf, deci ar fi de înțeles. Măcar a învățat bătaie.

Roma și Colloseum-ul au rămas neschimbate, de atunci până azi mari atracții turistice, numai prințesa Lucilla, cea interpretată de Connie Nielsen, a mai întinerit parcă puțin în ăștia 25 de ani. Sau o fi tot de la AI? În fine, cum intră echipa de filmare în Roma, cum începe filmul să se transforme din deja-vu în dejamăgitor, dacă-mi permiteți acest joc de cuvinte. Am înțeles ideea – Roma decăzută sub conducerea bicefală a doi frați împărați, Geta și Caracalla, două personaje ridicole și neveridice, înconjurate de o panoplie de alte personaje grotești, forțat degenerate în cheia contemporană a termenului. Butaforia asta e împinsă prea departe, până acolo încât nimic nu mai poate salva filmul, nici măcar singurul personaj interesant și credibil, subtil desenat și excelent jucat. Da, e vorba de Macrinus, personajul lui Denzel Washington.

În concluzie, cred că puteam și să nu-l văd, la fel cum și Ridley Scott putea să nu se mai obosească să-l facă (așa).

Coiful

Mă scuzați, pot să fluier și eu un pic în biserică pe tema coifului? În primul rând sper să se întoarcă înapoi cât mai curând. Mi-am amintit că l-am văzut în toată splendoarea, acum doi ani, pe când încă era la locul lui, în vitrina blindată din sala mov a tezaurului din Muzeul Național de Istorie. Am fost emoționat să fiu acolo ca român, iubitor de istorie și vizitator în propriul meu oraș. Mai fusesem o dată pe la începutul anilor 90, când muzeul era varză și din clădirea aia imensă era foarte puțin de văzut. Valorile erau în lăzi și lăzile ascunse prin subsoluri.

Îmi amintesc perfect că prima impresie, văzând coiful, a fost că e un obiect superb. Fascinant. A doua, nu foarte nobilă – și aici probabil că o să supăr câțiva dacopați, tracopați, scițiopați sau georgești – a fost ″bă ce cap mic avea regele ăsta!″ Serios, mi-a și fost puțin rușine să pângăresc cu acest gând memoria celui ce și-a găsit sfârșitul la Coțofenești. Sau poate să fi fost doar fiul regelui, ca să emit o ipoteză care să nu mă expună atât de tare oprobiului public? În fine, știm bine că nu contează mărimea, doar asta am vrut să spun, că e un coif mic. Deși cred că lui Georgescu i-ar veni, că de capi de-ăștia tot avem noi noroc.

Imigranții zboară, problema rămâne

La CNN, unul dintre invitații din studio descrie situația din New York, unde copiii imigranților ilegali nu mai sunt lăsați de părinți să meargă la școală de frica agenților ICE care i-ar putea aresta pe toți și băga direct în avioanele militare Hercules, varianta modernă a vagoanelor de marfă din alte vremuri. În următorul interviu o mexicancă, imigrantă ilegală și proprietara unui restaurant evident mexican, se plânge că se apropie de faliment căci angajații săi nu mai vin la muncă. Se ascund de frica deportării. Afacerile din turism, construcții, comerț, servicii și îngrijirea vârstnicilor, unde procentul ilegalilor variază undeva între 5% și 20% din totalul angajaților, sunt din ce în ce mai afectate. Un fermier din California care a fost părăsit recent de angajații săi sud-americani în plină campanie de recoltare îi somează furibund pe Trump și pe politicienii săi să-i prindă pe criminali și să-i lase-n pace pe oamenii care muncesc cinstit. În agricultură se pare că procentul ilegalilor este în jur de 40%.

Toate astea se întâmplă în timp ce doar 3500 dintre imigranții ilegali au fost deocamdată deportați. Estimările spun că sunt în jur de 10 milioane.

Primul meu comentariu ar fi că o țară cu o economie care crește rapid, cu o rată a șomajului foarte mică și una dintre cele mai mici densități de populație din lume a făcut o obsesie națională din imigrație. SUA are o densitate de 38 de locuitori pe km2 iar Elveția, spre comparație, are 226, de 6 ori mai mare. E, cumva, similar cu situația celei mai mari țări din lume, nu spun cine, care a făcut o obsesie națională dintr-o bucățică de pământ de care n-are nevoie dar în care îngroapă de trei ani sute de mii de bărbați tineri de care ar avea mare, mare nevoie. Țări bine conduse, cu priorități adecvate și foarte clare.

Dar hai să revenim un pic la situațiile astea de mai sus. Copiii emigranților ilegali merg normal la școli normale din New York? Ilegalii ăștia lucrează în văzul lumii în hoteluri, restaurante, magazine și cămine de bătrâni? Sunt proprietari de afaceri, mașini și apartamente? Păi nu exact toate lucrurile astea reprezintă sursa emigrației ilegale americane? Ce ar rezolva problema mai ușor, garduri de 5 metri pe toată granița, 10 milioane de oameni adunați cu arcanul de pe stradă și deportați cu avioane militare la Guantanamo Bay sau un sistem de legi – cum are Elveția, de exemplu, de ani de zile – care să interzică munca la negru și să ofere permise de ședere doar celor care au, concomitent, un cont bancar, o adresă de domiciliu și un contract de muncă? În felul ăsta imigranții nu ar mai fi și ilegali. Și nici mai mulți decât are nevoie să absoarbă economia americană. Repet ce am mai zis și toată lumea ignoră. Imigrația este o afacere de oportunitate.

Realitatea este că Trump și amicii lui republicani vor doar să folosească populist motivul imigrației pentru voturi. Rezolvarea reală a problemei ar deranja masiv o grămadă de suporteri – pe cei ce ar trebui să plătească salarii mai mari, să ofere condiții mai bune de muncă sau să se abțină de la diversele abuzuri la care-i supun pe oamenii ăștia care, pentru o viață mai bună și de frica deportării, acceptă în fiecare zi o grămadă de rahaturi. Nu se va rezolva, pentru simplul motiv că vor mai fi alegeri și în viitor. Nimic nu fraierește mai bine electoratul ca amenințarea invadatorilor.

Hora unirii georgeștilor cu rezerviștii

Nu l-am mai văzut de 12 ani. Ar mai avea destul până să facă vârsta de pensionare, dar domnul colonel e deja pensionar de zece ani. Pare să nu-i priască, s-a îngrășat și mai mult, e buhăit la față și pare mult îmbătrânit. Bine, nici filmulețul pe care l-a postat, cu fața lui în prim-plan, de aproape, nu-l ajută. Fața rămâne fixă pe jumătate din ecran în timp ce domn colonel în rezervă face un 360 ca să vedem și noi în jur. Pe lângă el niște tipi relativ tineri, probabil foști ofițeri și ei. Mai încolo, păstrând respectuos distanța, recunosc după fețele tâmpe un grup de foști subofițeri care-și flutură steagurile și urlă ceva. Toți poartă veste albastre pe care scrie A.N.C.M.R.R. M.A.I – care cred că înseamnă, în mare, apeviști în retragere sau rezervă. Nu știu diferența dar nu cred că e important – toți se bucură de pensiile generoase ale statului român, semnificativ mărite anul trecut – și-ar vrea mai mult. Mă mai uit o dată la turul domnului colonel, doar ca să-mi confirm că peste jumătate din ei nu au încă 60 de ani – și ținând cont de ravagiile alcoolismului probabil că unii nici 50.

Deși nu postează de obicei filmulețe, domnul colonel e foarte activ pe FB. Bine, eu îl știam un feroce pesedist din garda pretoriană a lui Dragnea. S-a luptat vajnic cu statul paralel deși, în definiția propagandei vremii, chiar el fusese statul paralel. Mai nou domnul colonel e suveranist. Acum vreo doi ani reposta plin de mândrie patriotică avertismentul dat clasei politice de generalul aurist Mircea Chelaru. 41 de generali, 316 colonei, 39 comandori aviație și marină, 56 locotenent-colonei, 8 maiori, 10 căpitani precum și 31 maiștri militari și subofițeri au semnat acea mizerie legionaroidă. Ce, nu știați că avem atâția generali? Or mai fi și alții care (încă?) n-au semnat.

Domnul colonel a făcut poze la marele meeting din octombrie anul trecut din Piața Victoriei, imortalizând atmosfera revoluționară de patriotism pe steroizi a adunării. Apoi am văzut aceeași euforie la protestul din noiembrie, cu o zi înainte de alegerile parlamentare de pe 1 Decembrie. Tinerii pensionari vor respect și pensii mai mari, care să nu le fie impozitate. Dacă se coace și de-o lovitură de stat, de ce nu!?!?

4 more years!!!

″Ar mai rezista America – şi lumea în general – încă 4 ani cu Trump? Să sperăm că nu vom afla niciodată″.

″Speri mata, dar speri degeaba!″ spunea o vorbă românească provenită, probabil, din înțelepciunea populară a după-blocurilor gri. Well, iată cum românașul de cartier are încă o dată dreptate. Mea culpa, domnilor și măi băjeți! Cu paragraful de mai sus încheiam acum patru ani trecerea în revistă a realizărilor administrației Trump, pornind chiar de la lista promisiunilor electorale cu care și-a început mandatul. Dacă vreți să vă reamintiți unde a rămas și de unde începe lunea viitoare găsiți mai jos punctele principale.

N-a fost să fie de adio căci, surprinză!, americanii mai vor o tură cu alegerea Rusiei pentru președinția SUA. Sper ca de data asta să le ajungă, căci peste patru ani maxim ce-ar mai putea avea de o valoare comparabilă ar fi candidatul preferat al Chinei, să-i zicem Elon Musk.

Până atunci, întrebarea rămâne: o să mai rezistăm încă 4 ani cu Trump?

În loc de adio. Sper.

Ce cărți bune am mai citit (21)

Mă grăbesc să termin recenziile de carte și să ajung la zi, conștient că mâine e luni și vine vremea să băgăm iar capul la fund. Cine știe când o să mai am timp de scris și chiar și cu cititul o să fie mai greu. Doamnelor și domnilor, ultimele cărți citite în 2024:

Cristian Manolachi – Revolverul arhanghelului

Constatăm și ne oripilăm că ne bântuie din nou strigoiul căpitanului Zelea-Codreanu, în fruntea legiunilor sale de moroi neîngropați. După război, comuniștii au ratat spectaculos ocazia de a face distincție între gardiștii criminali, cei ce le-au fost complici lor sau naziștilor și lumea veche a regatului României, cu partidele și elitele ei imperfecte dar încă democratice. Comuniștii au umplut de-a valma pușcăriile cu oameni de toate felurile. Mulți au plătit complet nevinovați așa cum alții au scăpat deși n-ar fi trebuit, adesea strecurându-se în noul partid comunist. Istoria predată în școală a vorbit puțin și oarecum în șoaptă despre crimele odioase ale legionarilor – și despre partea noastră de vină în coșmarul Holocaustului. După revoluție, am ratat din nou șansa de a ne curăța nu numai de comunism dar și de influența unui neo-legionarism care a renăscut. Ne-am înghesuit să cumpărăm cărțile republicate ale lui Eliade, Cioran, Noica și Nae Ionescu, fără să înțelegem sau să ne pese că sunt oameni care și-au pus talentul în slujba unor criminali și au îndemnat la prigonirea unor oameni fără altă vină decât cea de a se fi născut evrei sau țigani. Am fi putut măcar să luăm aminte – și să înțelegem ce au greșit. De-aia suntem și astăzi bântuiți de strigoii gărzii de fier și de-aia, cum zicea Eugen Ionescu, ne rinocerizăm pe zi ce trece.

Cartea lui Cristian Manolachi despre mișcarea legionară este una dintre cele mai bune mărturii ale unei ideologii care a făcut și continuă să facă mult rău României. Sunt documentate crimele rămase nepedepsite ale capilor legionari, barbaria doctrinei și cultul crimei și al jertfei printre membrii de rând, complicitatea mai mult sau mai puțin interesată a diverșilor potentați dar și larga susținere pe care au avut-o printre cetățenii needucați sau intelectualii atinși de noua religie a fanatismului politic. Dintre toate faptele lor, nu puține, care contrastau izbitor cu ideologia propovăduită a omului nou – legionarul integru și credincios, mereu cu crucea pe piept – acest cult al crimei este cel mai șocant. Așa se și termină cartea, cu acel biblic ‶Să nu ucizi!‶ pe care legionarii ortodoxiști l-au înecat în sânge de evreu, de țigan sau de ‶jidovit‶ (probabil varianta interbelică a actualului soroșist).

Yascha Mounk – The identity Trap

Trăim o vreme în care radicalismul politic e din nou la mare modă. Iar realitatea tristă este că obtuzitatea unei ideologii radicale, înainte să producă reacția marcantă a oamenilor responsabili, crează, ca în fizică, o radicalizare similară de semn opus. Am început cartea asta crezând că o să citesc despre capcana politicilor identitare ale suveraniștilor. Am descoperit surprins că este despre exact opusul – o amplă analiză a dezvoltării ideilor pe care extrema dreaptă le-a numit, cinic, ‶woke‶ și pe care autorul le numește, academic, ‶sinteza identitară‶. Originea fenomenului se găsește în diversele mișcări pentru drepturi civile, fie ele ale negrilor americani, feministe sau ale diverselor minorități sexuale. Dezămăgirea creată de persistența inegalităților sociale, chiar după aparenta restabilire a egalității în fața legilor, a produs un curent de gândire care contestă, printre altele, importanța realității obiective, bunele intenții ale majorității, posibilitatea comunicării și înțelegerii între diversele grupuri identitare sau șansele reale de a depăși aceste diferențe. Curentul promovează soluții cum ar fi segregarea grupurilor minoritare pentru protejarea lor (reducerea inegalităților prin separarea identitară a grupurilor?!?!) sau politicile care impun o abordare ‶echitabilă‶ față de cea doar egalitară – cu alte cuvinte o politică de discriminare pozitivă care să reducă decalajele dintre majoritate și minoritate. Acolo unde au fost implementate astfel de politici ele nu au adus progresul scontat – ba dimpotrivă, au produs o reacție puternică de respingere care a adâncit și mai mult diviziunile între grupuri și a alimentat vederile extremiste. Autorul argumentează excelent că soluțiile pentru inegalitățile încă existente stau în efortul de a reglementa eficient egalitatea prefectă în fața legii, indiferent de identitatea persoanei, o meritocrație reală, un efort mărit de integrare a grupurilor identitare diferite, o separare clară între problemele, de exemplu, produse de rasism și cele socio-economice comune tuturor minorităților. A accepta că societățile noastre sunt încă injuste și imperfecte, a lupta pentru o lume mai bună, rareori presupune o abordare radicală. E nevoie de inteligență, perseverență și răbdare, calități care din păcate nu stau pe toate gardurile în zilele noastre.

Tudor Ganea – Cântecul păsării de plajă

Nici nu știu de când exact stă cartea asta la mine în bibliotecă. Dar acum, că l-am descoperit pe Tudor Ganea, sunt convins că următoarea își va găsi calea pe lista scurtă, fără să mai stea la coadă. Cartea mi-a plăcut enorm deși mi-a scurtat semnificativ o noapte, căci n-am putut s-o las și să mă culc. Am retrăit alături de autor perioada ‶sălbatică‶ a anilor 90, ba chiar m-am întrebat dacă nu ne-om fi intersectat vreodată, întâmplător, prin zona aia din Constanța sau pe plaja adesea pustie (atunci, cel puțin) dintre Pescărie și Faleza Nord. Sigur n-am avut ghinionul de-a mă întâlni cu unele dintre personajele sale, a căror existență zbuciumată autorul o evocă literar într-o manieră care face Cântecul păsării de plajă una dintre cele mai bune cărți în limba română pe care le-am citit vreodată.

George Saunders – Pastoralia

E a doua carte a lui George Saunders pe care o citesc, după excelenta Lincoln între vieți. Mi-au plăcut chiar mai mult povestirile ‶Pastoraliei‶. Decorurile se schimbă de la una la alta, ai putea avea impresia chiar că nu toate ne sunt contemporane sau chiar că unele ar putea fi SF-uri distopice ale unui mâine scăpat de sub control. Dar știi permanent despre ce lume este vorba, chiar privită din unghiuri diferite. Lumea mizerabilă a sărăciei care alienează, cea fără speranță și fără viitor. Lumea care-și permite rareori luxul vreunui reper moral – și-atunci doar pentru a-și dovedi, din nou, că nu de-acolo vin soluțiile ci din efortul permanent de a încasa, de a răbda și de a te autoamăgi că acolo unde ești e soartă și nimic altceva. O lume privită printr-o lupă care redă, fără milă, fiecare detaliu. Superbă carte!

Ce cărți bune am mai citit (20)

Am citit niște cărți extraordinare în ultima vreme. Inițial am zis să le trec pe toate în recenzia asta, dar ar fi păcat și lipsit de respect să le înghesui de-a valma aici deci va urma, în curând (sper), și episodul 21.

Amin Maalouf – Cruciadele văzute de arabi

Asta a fost prima carte despre cruciade pe care o citesc, s-a întâmplat să fie scrisă de un parizian născut în Beirut, adică într-unul din locurile atât de disputate de cruciații creștini din Europa, de creștinii imperiului bizantin și de numeroasele triburi și monarhii musulmane. Povestea ne poartă de-a lungul a 200 de ani, din 1099, anul venirii în Siria a primilor cruciați și până în 1291, anul cuceririi de către musulmani a ultimei redute creștine. Este imposibil să nu faci o paralelă între acele vremuri și istoria contemporană, la fel de plină de conflicte ca acum un mileniu, în aceeași zonă care cuprinde astăzi statele moderne ale Siriei, Libanului, Israelului, Palestinei și, parțial, Egiptului. Aceleași rivalități și trădări între facțiunile musulmane, aceleași alianțe temporare și surprinzătoare între adversari ireconciliabili, victorii care nu durează și, peste toate, atrocități inimaginabile comise de ambele tabere în numele religiilor pe care le propovăduiau, crime fără niciun Dumnezeu și fără niciun Allah. O carte de istorie importantă, bazată pe mărturiile istorice musulmane ale epocii, care se citește aproape ca un roman.

Bent Flybjerg, Dan Gardner – Cum se fac lucrurile mari

Bent Flybjerg este profesor universitar și o autoritate în materie de mari proiecte de infrastructură, domeniu pe care îl studiază deja de zeci de ani. Este cel care a creat, împreună cu echipa pe care o conduce, cea mai mare bază de date de proiecte semnificative din toate domeniile și de pe tot globul. Ce face diferența între un proiect finalizat la timp, care a costat cât a fost estimat inițial și care produce rezultatele pentru care a fost creat și un dezastru complet – cum ar fi, de exemplu, autostrada Transilvania a lui Năstase, începută acum 20 de ani și încă neterminată? Citind cartea realizezi că diferența e dată de multe lucruri de bun simț, deși asta nu face lucrurile neapărat simple. Project management-ul e o meserie suficient de complexă, care poate deveni imposibilă când în treabă își bagă coada orgolii, politruci sau incompetență. Sau, cum ar fi în exemplul nostru transilvan, un prim-ministru care trăiește de 20 de ani ca un fost monarh, el și odraslele lui, din ce-a reușit să agonisească în cei 4 ani de mandat.

Morten Stroksnes – Cartea mării

″Cartea mării″ este povestea unei partide de pescuit. Tulcean fiind, am auzit de-a lungul timpului multe povești de pescuit dar ″Cartea Mării″ nu are nimic de a face cu ele. Este o odă superbă închinată măreției naturii, mării și peștilor ei, comunității pescarilor norvegieni din nord și culturii care-i ține încă uniți în tradițiile, obiceiurile și felul lor unic de a trăi în armonie cu natura. Superb scrisă, ca un puzzle de mici povești mai noi sau mai vechi despre o lume multicoloră, m-a fermecat iremediabil, fără să-mi pot aduce aminte dacă până la urmă au prins peștele ăla sau cât de mare a fost.

Jenny Erpenbeck – Eu plec, tu pleci, el\ea pleacă

Întotdeauna am crezut că un mod eficient de a sparge, chiar și pentru o clipă, barajul propagandei sau ideologiilor de orice fel este prin povești emoționante, bine scrise sau bine filmate, care reușesc să trezească umanitatea mai mult sau mai puțin adânc îngropată în fiecare dintre noi. Cartea asta e un strălucit exemplu. Este povestea unui pensionar german care descoperă, încercând să ajute un grup de africani solicitanți de azil, că în spatele fiecărui ″dosar″ sunt oameni, povești, tragedii și motivații ce nu au nimic de a face cu narativele limitate ale facebook-ului, tiktok-ului sau politicienilor extremiști. Dincolo de pielea lor închisă la culoare se ascund sentimente, năzuințe sau frici cu nimic diferite de ale noastre. Nu ei sunt cei vinovați pentru neîmplinirile sau eșecurile noastre sau ale celor din țările de unde provin, doar că ei sunt, cel mai adesea, cei care plătesc scump pentru toate.

Santiago Amigorena – Ghetoul interior

Romanul descrie suferințele unui evreu polonez care a reușit să emigreze în Argentina chiar înainte ca Holocaustul să zdrobească comunitatea evreiască din care provenea. Torturat de grija pentru soarta celor rămași acasă, eroul se izolează de prieteni și familie într-un ″lagăr″ personal ridicat zi de zi din durere și gânduri negre.

Cine este, de fapt, Alice Weidel?

Alice Weidel este co-președinta AfD și nominalizarea partidului german de extrema dreaptă pentru funcția de cancelar, în cazul în care vor câștiga alegerile anticipate din februarie. Ultimele declarații ale politicienei germane au ajuns și pe la noi. Doamna Weidel dorește transformarea Uniunii Europene strict într-un spațiu de liber schimb, fără nimic altceva.

Alternativa pentru Germania (AfD), ca absolut toate celelalte partide populiste suveraniste ale Europei, este eurosceptic, antiimigrație, islamofob, climato-sceptic și adept al mișcării anti-vacciniste, este împotriva căsătoriilor între persoane de același sex, dorește stoparea ajutorului dat Ucrainei și încetarea sancțiunilor contra Rusiei. Pe la colțuri, pe FB și pe Tiktok, adepții lor sunt voalat antisemiți și neo-naziști, mai ales în fostele cantoane est-germane, unde sistemul de educație de pe timpul comunismului a neglijat subiectul responsabilității germanilor pentru ororile WW2.

Să recunoaștem, o evoluție politică destul de ciudată pentru o bancheră ambițioasă care a lucrat pentru Goldman Sachs și Allianz Global Investors. Nu e singura stridență din biografia doamnei Weidel. Prin 2018, în timp ce era parlamentară în Bundestag, declara că locuiește în Germania, în timp ce apriga luptătoare împotriva imigrației avea rezidența fiscală la Bienne, probabil orașul cel mai de stânga al Elveției. Împreună cu soția și cei doi copii, doamna Weidel deținea un apartament cochet la trei străzi de mine. Da, ați citit bine. Lidera conservatoare trăiește cu o femeie, ceea ce pentru mulți dintre noi nu este o problemă – alta decât șocanta ipocrizie a doamnei respective. Dar nu e tot. Consoarta doamnei Weidel, care se bucură în Elveția de toate drepturile acordate minorităților sexuale, este de origine sri-lancheză, lucru nu foarte important în diversitatea cosmopolită a Bienne-ului dar aparent inacceptabil în propaganda AfD. Același AfD care primea mari sponsorizări ilegale din Elveția, motiv pentru care sunt investigați de ambele țări.

Ostilitatea afișată evident de societatea Bienne-ului la aflarea identității noului concetățean a făcut ca familia Weider să părăsească orașul pentru a se stabili mai aproape de Germania, în cantonul elvețian Schwyz. Nici acolo nu este bine primită, majoritatea locuitorilor fiind nemulțumiți de vecinătatea acestei persoane. Și nu pentru că ar fi o lesbiană imigrantă cu o profesie globalistă. Doar pentru că este cine este.