Nu am citit cartea lui Erich Maria Remarque după care a fost adaptat scenariul acestui film, deşi stă şi mă aşteaptă de mulţi ani pe un raft de-acasă, din Bucureşti. Am citit, în schimb, o carte în acelaşi registru dar despre războiul următor, Murind când vine primăvara a lui Ralf Rothmann, şi el veteran al armatei germane. Scriam despre ea că ar trebui să devină lectură obligatorie la şcoală (cartea lui Remarque este, în Germania). Dar cum instrucţia se mută din ce în ce mai mult dinspre cărţi spre alte forme de educaţie, filmul de calitate rămâne o variantă excelentă. Scopul acestui film nu a fost probabil acela de a face educaţie dar privindu-l oamenii şi-ar putea forma totuşi o idee corectă despre ce înseamnă cu adevărat războiul. Nu războiul povestit sau văzut de cei care îl pornesc şi îl conduc şi care este întotdeauna despre patriotism, onoare şi sacrificiu ci războiul celor care-l poartă şi care, din euforia patriotardă, presupunând că au avut-o, se trezesc, brutal şi abrupt, direct în mijocul iadului.

Întotdeauna am fost şocat de numărul imens de vieţi care sunt irosite dincolo de momentul în care este evident că războiul a fost deja pierdut de către una dintre părţi. Nu că enorm de mulţi oamenii nu ar muri degeaba din prima zi a oricărui război pentru cauze stupide, orgolii bolnave sau operaţiuni speciale lipsite de orice şansă de victorie. Dar nimic nu e mai evident în grozăvia războiului decât morţile fără sens care nu mai pot schimba ceva pentru că războiul este de fapt terminat în realitate dar nu şi în minţile complet pierdute ale unor leaderi. Şi avem acest oribil exemplu al războiului din Ucraina în care după trei zile de lupte nu victoria ci înfrângerea lui Putin a fost clară. Şi iată-ne după un an, cu sute de oameni aruncaţi zilnic în maşina de tocat a conflictului doar pentru că Putin nu ştie cum să iasă de unde n-ar fi trebuit vreodată să se bage. Singurul lucru “bun” pentru noi – cei de partea dreaptă a baricadei, noi cei agresaţi şi inocenţi care suportăm, într-un fel sau altul, consecinţele agresiunii – este că fiecare zi în plus are un preţ înzecit mai costisitor asupra agresorului. Dacă Putin s-ar fi retras după trei zile ar fi rămas un pericol semnificativ pentru lume. Un an mai târziu, probabil că statul şi economia rusă nu-şi vor mai reveni prea curând. Fiecare zi care trece îi face pe ruşi să plătească un preţ din ce în ce mai mare pentru laşitate sau ce altceva îi împiedică să oprească oroarea. La fel de scump au plătit germanii, la vremea lor, doar că pe ruşi nu vor fi mulţi care să vrea să-i ajute după război. Cel puţin nu dezinteresat.

Dar era un post despre “Nimic nou pe frontul de vest”, dacă e să folosesc traducerea în română a titlului cărţii originale. M-am lăsat dus de val, dar asemănările cu ce se întâmplă în Ucraina sunt absolut izbitoare, iar producătorii probabil că s-au bazat pe asta când au estimat interesul pe care filmul avea să-l genereze. Este, fără discuţie, un mare succes. Cinematica filmului este superbă şi probabil că merită un Oscar. Paul Baumer, personajul principal interpretat de Felix Kammerer este fabulos şi nu înţeleg de ce nu a primit o nominalizare. Filmele ca acesta sunt binevenite pentru lumea în care trăim, măcar de le-ar vedea şi înţelege cât mai mulţi.

Cât despre Oscarul pentru cel mai bun film, nu ştiu ce să spun, am văzut doar patru dintre cele zece filme candidate: Top Gun, Triangle of Sadness, Everything, Everywhere, All at Once şi acest All quiet on the Western Front. Nu pot alege, sper ca unul dintre celelalte şase să fie mai bun.

Poate că o să trebuiască să vă luptaţi un pic, în prima jumătate de oră, cu tentaţia de a renunţa. Eu aşa m-am simţit, încolţit de ideea că nu sunt destul de în formă ca să pricep toată treaba, că n-am chef azi de efortul ăla de concentrare pentru a rămâne conectat cu nebunia din film. Ca să spulber misterul chiar de la început: merită!

Să numărăm un pic: Triangle of Sadness, pe care l-am văzut săptămâna trecută, Everything, Everywhere, All at Once de aseară şi înţeleg din surse de încredere că The Menu e cam în acelaşi stil. Trăiesc, după acest al doilea film candidat la Oscar, un sentiment de deja-vu, chiar dacă despre ceva ce-am trăit într-o altă viaţă. Mi-am amintit de filmele româneşti din timpul comunismului şi de permanenta întrecere dintre (unii) regizori şi cenzură, în încercarea de-a strecura prin gard o mică idee deviaţionistă sau, adesea, doar sentimente, frustrări, suferinţe ce nu ne erau permise, căci viaţa în comunism era, nu-i aşa?, perfectă.

Să trebuiască să inventezi alegorii nebuneşti în ziua de astăzi pentru a spune adevăruri altfel evidente pentru orice om încă rezonabil mi se pare îngrijorător. Şi nu pentru a te lupta cu cenzura, cel puţin nu în lumea liberă, mai degrabă în încercarea de a trece mesajul (nealterat) prin sau pe deasupra blindajului prostiei crase şi al ideologiei de grotă. În fine, aş zice că nu e un semn bun, deşi mai avem până la vremea la care vom privi filme ca acesta pe telefon, în pat, cu luminile stinse şi draperiile trase. Şi mai e un aspect. Ruginit, un pic anchilozat, simţul meu şi al celor care au văzut filmele alea comuniste la vremea lor e încă acolo. Ne-am antrenat să pricepem aluzii fine şi conexiunile alea neuronale încă funcţionează. În lumile astea de aici din vest şi pentru generaţiile tinere mesajele nu prea au alt sens decât cel direct. Riscul unor astfel de producţii este de a nu reuşi să-şi facă mesajul înţeles decât de ruşi, de chinezi, de iranieni, în general de către cei care-şi mai păstrează încă anticorpii dictaturilor. În fine, ca să nu pară o generalizare ceea ce-am zis, adaug că sunt mulţi, peste tot în lume, cei care nu cred că Ferma Animalelor a lui Orwell e o lucrare de zootehnie.

Ca orice film bun, te provoacă să-ţi pui întrebări pe care probabil că e mai uşor să le eviţi. Extrem de rar mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă, la un anumit moment al vieţii mele, aş fi luat-o într-o altă direcţie. Mi-e şi frică s-o fac, deşi sunt convins c-aş fi putut alege şi drumuri cu mai multe denivelări. Un minut dacă stai să te gândeşti îţi vin în minte zeci de posibile răspântii prin care ai trecut. Să te poţi plimba prin spaţiile astea virtuale ale posibilelor tale vieţi mi se pare în acelaşi timp incitant şi înfricoşător, aşa cum şi filmul demonstrează în mod genial. Dar în toate eşti sau ai fi fost tu, aşa că probabilitatea cea mai mare este că toate se vor fi terminat oarecum similar. Cu happy end sau nu…

Cealaltă mare temă din film este cea a succesiunii generaţiilor şi a conflictelor tot mai aspre dintre acestea, mai ales când e vorba de familii dezrădăcinate. Aici mă simt din acelaşi film cu eroina principală, ca vârstă dar şi ca experienţă a primei generaţii de emigranţi, cei cocoşaţi de efortul de a se adapta şi de a-şi oferi o viaţă, eventual mai bună ca acasă. Şi ca să nu fie simplu, cumva crăcănată încă între lumea părinţilor şi a copilăriei şi cea a propriilor copii pentru care ţara părinţilor este o poveste, un gust sau doar vreo sărbătoare ciudată.

Deci da, filmul acesta este un continuu du-te-vino prin metaverse, o glisare între spaţii complexe şi complet diferite. O călătorie puţin contondentă, dar la ce te-ai fi aşteptat, la viaţa plictisitoare a unei singure dimensiuni?

Oligarhul rus, decrepit, beţiv şi ticălos dar altfel om fin, “de societate”, ale cărui vechi sloganuri şi bancuri sovietice nu pot ascunde un prădător rapace. Soţia oligarhului, îmbibată suficient în şampanie cât să o poată ignora pe Ludmila, amanta uşor trecută a oligarhului. Antreprenorul din IT, recent îmbogăţit fără măsură din vânzarea primei sale firme, genul pentru care englezii au inventat ciudatul cuvânt awkward. Admirabila familie de bătrânei americani, cu impecabila lor amabilitate şi gesturile de iubire pe care şi le oferă unul celuilalt, altfel fondatorii unei mari companii de grenade. Şi un cuplu tânăr, ea influenţăriţă de mâncare mereu flămândă iar el model (în sensul de manechin, nimic altceva), ambii încorsetaţi în ipocrizie şi nonsens. Alte familii bogate şi de vârstă înaintată, printre mesele cărora se învârt, neobosite, fete tinere şi frumoase, gata să servească mâncăruri sofisticate fără sens şi probabil fără gust. Privilegiaţii clienţi găsindu-şi motive de nefericire din orice nimic. Şi-apoi, de partea cealaltă, în pântecele marelui iaht, departe de ochii exigenţi ai clienţilor, mulţimea de mecanici negri şi femei de serviciu filipineze care fac ca lumea aia să plutească. Peste toţi, căpitanul beţiv şi blazat, complet debranşat de tot şi de toate, neatent la furtuna de afară, neimpresionat de valurile de vomă, nevenindu-i să creadă că mai există piraţi.

Dacă vă sună cunoscut este pentru că “Triangle of Sadness”, filmul regizorului suedez Ruben Ostlund care a luat anul trecut Palme d’Or la Cannes, este o parabolă despre lumea în care trăim, îngrămădită toată pe un iaht de lux aflat în furtună. O lume îndesând şampanie pe gât pentru a opri voma să erupă, o lume pe care tragedia din jur nu o poate împiedica să se bucure de un minunat fileu de caracatiţă gătit de un chef Michelin.

Ca şi în film, nu e foarte clar cum o să se termine toată nebunia. Dar vedeţi-l şi o să vă faceţi (măcar) o idee. Plus că e absolut superb.

Dintre toate filmele pe care le-am văzut în ultimele săptămâni – şi au fost şi câteva cu pretenţii – de departe cea mai plăcută experienţă a fost acest peştişor de aur apărut pe Netflix când mă cam plictisisem să pescuiesc după puţinele filme cu adevărat bune de pe reţeaua lor. O comedie excelentă, regizată de germanul de origine iraniană Alireza Golafshan. Recomandare călduroasă!