Author: adrianport

Trăiesc departe de țară așa că noțiunea de acasă este oarecum relativă pentru mine. De multe ori mă gândesc la ce-o mai fi pe-acasă. De-aici, de-acasă.

AI powered human greed (1)

Nu ştiu cum o fi pe la voi, dar în ultima vreme nivelul meu de satisfacţie ca utilizator YouTube s-a degradat spectaculos. Întâi de toate este cantitatea de reclamă la care eşti expus. Durata calupurilor de publicitate s-a mărit constant de la 10 secunde la 20 şi mai nou chiar la peste 30 de secunde. Iar numărul lor în interiorul clipurilor video a explodat. Aştepţi 30 secunde să înceapă ceva, vezi cam 10 secunde din acel ceva după care vin alte 20 de secunde de reclame? WTF!!! Şi-apoi, unde e inteligenţa superioară a algoritmilor pentru care firmele plătesc bani grei? O reclamă de 15 secunde la epilatoare într-un video despre maşini electrice? Or fi toate pe baterii, totuşi poate nu e cel mai potrivit loc, nu? Dar de trei ori aceeaşi reclamă în 15 minute de video??? Păi păros ca Chewbacca să fii şi tot mai bine te epilezi cu un ciob de sticlă decât să cumperi rahatul ăla de epilator care-ţi prăjeşte părul pubian sau ce dracu’ îi face, că nu e ca şi când cineva se uită vreodată la rahatul lor de reclamă. Hai că m-am enervat!

Şi-apoi, algoritmii s-au degradat şi ei. Nu-ţi mai păstrează la fel de consistent istoria de căutări, propunerile sunt mai neinspirate, motorul de muzică a devenit practic un fel de spotify şi încearcă să-ţi bage pe gât tot felul de “pachete”, discuri şi playlist-uri, probabil generate de AI, dar care nu au nimic de a face cu felul tradiţional în care folosim YouTube-ul ca motor de căutare video. Pe vremuri “Imagine Dragons” te ducea spre “The Script” şi Zdob şi Zdub” spre “Subcarpaţi”. Acum Youtube-ul crede că “Albanische musik” e tot ce-ţi doreşti după ce asculţi Irina Rimes. Sper să nu fiu înţeles greşit, chiar nu am nimic împotriva manelelor albaneze, sunt perfecte pentru momentele în care cauţi locuri rămase neepilate.

Torturi

– Să fac unul de mere şi unul de ciocolată sau două de ciocolată?

N-o să intru în multe poveşti care vin din trecutul îndepărtat deja, doar spun că niciodată nu mi-a plăcut în mod deosebit tortul de mere. E adevărat că am spus că nu-mi place abia după vreo şapte-opt ani de torturi de mere. Nu mă omor după torturi în general, încerc oricum să evit deserturile, aşa că ce importanţă are? Dar a avut. Au urmat vreo doi ani de torturi (delicioase) de ciocolată şi apoi – bum! revoluţie! – parcă de nicăieri a apărut cheese cake-ul cu fructe de pădure. Or fi multe alte deserturi delicioase pe lume şi sper ca mama să nu citească postul ăsta, pentru că tăvălitele, cozonacii, “prăjitura bună”, cornuleţele sau plăcintele ei merită, la rândul lor, premiul cel mare la master chef. Dar cheese cake-ul ăla este, pentru mine, desertul suprem. L-aş alege de fiecare dată, fără excepţie şi fără să mă plictisesc de el.

– Două de ciocolată, zic neconvins. Am mâncat cheese cake de ziua mea, adică weekend-ul trecut, aşa că mă abţin să complic lucrurile şi aleg dintre cele două opţiuni oferite, poate că altcineva vrea o schimbare. Dar de ce două, suntem doar şase, un singur tort nu e de ajuns pentru toţi?

-Sunt două sărbătorite, de-aia am zis să fac două torturi, aşa că nu mă mai critica. Mai bine zi-mi ce părere ai!

-Nu de mere!

-Aşa!

James Rickards – Sold Out

Subtitlul acestei cărţi este: cum întreruperile din lanţurile de aprovizionare (supply chains), inflaţia în creştere şi instabilitatea politică vor scufunda economia globală. Sună sumbru, nu? Să vedem de ce zice domnul Rickards că se duce totul naibii.

Autorul se prezintă drept consultant de investiţii, avocat, inventator şi economist. Este, evident, un prolific publicist. După ce am terminat de citit “Sold Out” am realizat că mai aveam o carte de-a lui în bibliotecă, necitită: “The death of Money”, lansată în 2014 şi în care prevestea colapsul iminent al sistemului monetar internaţional. Cred că am fi aflat dacă profeţia asta chiar s-ar fi întâmplat.

Primul capitol vorbeşte despre “broken supply chains”, o chestie la care, prin natura meseriei, se întâmplă să mă pricep. Autorul identifică în mod corect războiul comercial pornit de Donald Trump împotriva Chinei drept prim factor perturbator major asupra stabilităţii fluxurilor globale de aprovizionare. Încercarea de a comanda cât mai multă marfă înainte ca noile taxe vamale americane să intre în exerciţiu a dus la comenzi uriaşe în fabricile din Asia, care au supraîncărcat liniile de producţie, apoi au perturbat pentru alte multe luni de zile transportul oceanic, disponibilitatea containerelor, capacitatea de încărcare/descărcare a instalaţiilor şi sistemelor portuare, transportul terestru. În plus, fuga după “eficienţă” cu orice preţ a afectat stabilitatea şi rezilienţa acestor fluxuri. Şi când lucrurile ar fi avut o şansă să se aşeze a izbucnit criza covid. De aici analiza autorului devine părtinitoare şi bazată pe ideile vehiculate de dreapta conservatoare americană: deciziile de a institui carantina au fost inutile şi abuzive (fals), măştile nu au fost eficiente (fals), vaccinurile nu au protejat (fals) şi nu au oprit răspândirea virusului (fals), ajutoarele financiare din timpul pandemiei au încurajat mulţi oameni să nu muncească (discutabil). Deşi măsurile împotriva răspândirii epidemiei au avut, evident şi inevitabil, un impact serios asupra circulaţiei mărfurilor, autorul ignoră factori foarte importanţi: state complet nepregătite, fără planuri clare, fără stocuri de siguranţă sau capacităţi de producţie locală pentru materiale critice, concurând în loc să coopereze, blocând egoist exportul mărfurilor sensibile, depinzând de producţia chineză, afectată la rândul ei de o politică foarte strictă şi probabil excesivă de izolare. Şi, peste toate, politizarea isterică venită dinspre extrema dreaptă.

Al doilea capitol descrie cauzele care au generat valul inflaţionist actual: războiul comercial şi taxele vamale care au mărit preţurile finale ale produselor. Dezechilibrul suplimentar dintre cerere şi ofertă ca urmare a perturbării fluxurilor de aprovizionare. “Banii din elicopter” distribuiţi generos aproape tuturor americanilor în timpul perioadelor de carantină de către administraţiile Trump şi Biden. Protecţionismul comercial al ambelor administraţii, creşterea datoriei federale prin cheltuielile sporite şi taxele reduse de către Trump şi menţinute de către Biden. Mi se pare interesant că pe când impactul lui Trump pare să fi fost cel puţin la fel de mare, Biden este cel care decontează politic inflaţia actuală. Oamenii nu par să înţeleagă că unele decizii pot avea consecinţe mulţi ani după ce ele au fost luate.

Cartea are şi un ultim capitol în care autorul îşi prezintă viziunea asupra lumii de mâine. Foarte pe scurt, se propune o coaliţie, un “colegiu” al naţiunilor “democratice”, din care sunt excluse, în mod expres, China, Coreea de Nord, Siria, Cuba, Venezuela şi Iranul. Culmea e că Rusia este lăsată undeva în zona tampon, liberă să aleagă dacă vrea să facă parte din grupul democratic, lucru aparent ciudat dar care nu m-a mirat dat fiind contextul în care a fost analizată pandemia. Este, de fapt, esenţa noii viziuni globale a ultraconservatorilor americani, aceea extrem de agresivă la adresa Chinei dar, în acelaşi timp, inexplicabil de tolerantă la adresa Rusiei şi poartă amprenta inconfundabilă a lui Donald Trump.

Să încerci o “desprindere” agresivă de China (şi o bună parte a economiei globale) pentru a crea, până la urmă, exact ceea ce Putin cere, o nouă “ordine” globală, mi se pare o strategie inconştientă care nu va duce decât la conflict, inflaţie galopantă şi exact scufundarea economiei globale pe care autorul o prezice şi pe care încearcă să o evite. Este o utopie periculoasă. Încalcă principiile pieţei libere prin intervenţia grosolană a statului. Îi coalizează pe adversari şi, mai ales, radicalizează poziţia partidului comunist chinez. Crede cineva că China, astăzi “uzina globală”, va sta şi va privi cum “Colegiul Naţiunilor” mută complet fluxuri de aprovizionare în Europa şi America de Nord? Şi-apoi, că vorbim de inflaţie, cu ce bani se vor construi în Nord toate fabricile care astăzi nu există? Inflaţia aduce dobânzi mari şi o restrângere a creditului, deci cu ce bani se vor face toate, fonduri de stat? Cine va plăti pentru investiţiile abandonate din China? Cine va putea plăti costul crescut al unor produse mai scumpe? Şi-apoi, de ce aş avea eu, ca european, mai multă încredere în Donald Trump decât în Xi Jinping?

Ca şi în “The death of Money” de care vorbeam la început, nici previziunile sumbre ale acestei cărţi nu se vor împlini. Excepţie făcând situaţia în care lumea nouă la care visează autorul va deveni realitate.

Ce cărţi bune am mai citit (17)

A trecut ceva vreme de la a şaisprezecea ediţie, timp în care s-a adunat o lungă listă de cărţi. Imposibil să mai scriu ceva despre fiecare dintre ele, greu şi să fac o selecţie, aşa că le voi aminti doar pe cele care au contat cel mai mult pentru mine.

Julia Boyd – Călători în al treilea reich

Cam anul trecut pe vremea asta citeam “Harald Jahner – Aftermath – Life in the fallout of the third Reich”, o carte excepţională despre consecinţele catastrofale ale celui de-al doilea război mondial asupra societăţii germane. Cartea Juliei Boyd vine ca o completare perfectă, deşi ordinea ar fi trebuit să fie inversă, căci se referă la perioada de dinainte de război. “Călători în al treilea reich” a presupus o muncă de documentare impresionantă în cele mai importante arhive britanice, americane şi germane. Punând laolaltă, ca într-un puzzle multicolor, fragmente din corespondenţa sau articolele vremii precum şi mici povestiri despre personalitatea călătorilor şi relaţia pe care o aveau cu lumea germană, lucrarea reuşeşte să redea, într-o evoluţie cronologică, procesul prin care Germania s-a sufundat şi s-a înecat practic sub propaganda nazistă. Oricine priveşte această imagine din exterior nu poate să nu constate orbirea, “rinocerizarea” cum o numea Eugen Ionescu, capitularea completă în faţa propagandei, ignorarea unui munte crescând de dovezi ale abuzurilor, crimelor şi intenţiilor reale ale naziştilor, laşitatea şi ipocrizia, interesul îngust. Preluarea, de către o minoritate radicală şi gălăgioasă, a agendei publice şi înlocuirea problemelor reale ale societăţii cu poveşti divizive şi false. Nu în ultimul rând, eliminarea progresivă şi violentă a oricărei voci divergente. Adică multe dintre fenomenele toxice care au reapărut în ultimul deceniu şi continuă să crească în lumea de astăzi.

Cristina Bejan – Intelectualii şi fascismul în România interbelică

Şi apropo de rinocerizarea despre care vorbea Eugen Ionescu, cartea Cristinei Bejan, istoric american de origine română, prezintă istoria Asociaţiei Criterion, care a galvanizat în jurul ei pe cei mai importanţi intelectuali tineri ai României interbelice. Pornită ca un forum intelectual deschis celor mai diverse curente academice globale ale epocii, asociaţia avea să decadă sub presiunea crescândă a curentului de extremă dreapta care acapara Europa. A fost intens contestată şi abuzată din exterior dar mai ales subminată din interior de adeziunea tot mai făţişă la doctrina legionară şi hitleristă a unora dintre cei mai eminenţi intelectuali români. Cum au putut Mircea Eliade, Emil Cioran şi Constantin Noica, ca să dau doar cele mai ilustre exemple, să cadă pradă acelei propagande golite de orice substanţă, cum au acceptat antisemitismul grobian şi criminal care venea la pachet cu ideologia e greu de explicat. Dar rămâne, până astăzi, o întrebare la care va trebui să ne adunăm curajul şi să răspundem.

Avem nevoie de mai multe cărţi de acest gen, care să ne prezinte elaborat şi onest, cu bune şi cu rele, istoria unei perioade tulburi din trecutul României care încă reverberează în idei şi curente ale zilelor noastre.

Amos Oz – Fima

Nu ştiu cum îl văd alţii, nu am stat să caut, dar este unul dintre romanele mele preferate scrise de Amos Oz, la mare concurenţă cu “Să cunoşti o femeie”. Mi-a plăcut atât de mult că m-am identificat, pe alocuri, cu personajul principal, ceva deloc măgulitor pentru propriul ego. Superb (roman)!

Colson Whitehead – Trişorii din Harlem

Citeam acum câteva zile că “Trişorii din Harlem” ar fi continuarea romanului distins cu premiul Pulitzer “Băieţii de la Nickel“, lucru pe care nu l-am sesizat, deşi nu a trecut multă vreme între cele două cărţi. Mie mi-a plăcut “Trişorii…” chiar mai mult, poate şi din motivul, important, că am citit-o tradusă în română. Foarte bună, mi s-a părut cumva echivalentul literar al capodoperei cinematografice a lui Scorsese “The gangs of New York”. O carte despre istoria zbuciumată a unui cartier al marele oraş american.

Kingsley Amis – Bătrânii ticăloşi

Publicată în 1986, cartea asta a câştigat prestigiosul Booker Prize. Incredibil ce poveste minunată se poate ţese în jurul unor bătrâni pensionari dintr-un oraş decăzut al Ţării Galilor, care-şi petrec cea mai mare parte a zilei în pub-uri, restaurante şi petreceri scăldate în alcool. Toată ţesătura fină de auto-compătimire, bârfe, trădări, ipocrizie, ceva dragoste adevărată pe alocuri, te basculează, câteodată violent, între comedie, dramă şi emoţie pură. O mare carte.

Vampiru’ deputat

Da, oribil! Cum să-ţi muşti un coleg de nas?!?!?! Există oare ceva mai scandalos de-atât? Da, ei bine există!

De exemplu, e mai scandalos că cineva care-ar trebui obligat să umble prin parlament cu botniţa lu’ Şoşoacă a fost numit ministru de finanţe, ministru al transporturilor şi ministru pentru fonduri europene cu o experienţă de 10 ani ca “director economic” (după facultate direct director!) la o firmuliţă oarecare din Lupeni Gorj, care a avut un profit anual de sub 1000 de euro în 6 din cei 10 ani, înainte să ajungă, probabil, în faliment.

De ce nu e la fel de scandalos să treci prin trei partide şi să fii în căutarea unui al patrulea?

Să minţi cu tupeu că nimic nu s-a întâmplat, fără să ştii că momentul “intim” a fost surprins de camerele parlamentului, o fi mai puţin jenant?

Să-l pupi în cur pe toxicul domn Cîţu e mai puţin scârbos decât să-l muşti de nas pe dl. Roman?

Ultima – şi cea mai naşpa – să votezi la următoarele alegeri cu domnul Vîlceanu sau cu PNL e ca şi când te-ai muşca singur de nas. Sau mai rău.

În trecere

Ce naiba face ăsta, dă peste mine? WTF!!! Nu vezi foarte des chestii de-astea în centrul Bienne-ului. M-am oprit în mijlocul trecerii de pietoni, între benzi. Bătrânul minivan Nissan a încetinit, dar a continuat să vină. A trecut, alunecând încet prin faţa mea. Cot albit, zbârcit, ieşit prin geamul deschis, ţigară aprinsă între degete groase, burta aproape spijinită-n volan. Tricou fără mâneci, lanţ care-ar putea să fie de aur dar e de cocalar. Ochii privesc pe lângă mine dar mustaţa nu-i poate ascunde rânjetul – să fie doar sfidare sau e şi satisfacţia de a nu mă fi lăsat? Peste tot filmul care-mi defilează încet prin faţa ochilor, fără să mă calce, coloana sonoră a clarinetului tânguitor, acompaniat de tradiţionala orgă electronică. O manea.

Mă uit în urma Nissan-ului, încă neputând să trec mai departe. Număr de Zurich… Au luat-o şi ăştia la vale!

Insolaţie şi steroizi

Administraţia Biden a aprobat în 2022 un plan de investiţii de 370 miliarde de dolari pentru protejarea mediului şi lupta împotriva încălzirii globale. Energia verde generată fotovoltaic şi eolian, dar şi maşinile electrice, primesc largi părţi din suma totală în diverse scheme de susţinere a producătorilor sau a consumatorilor. Dar – căci există un mare “dar” – condiţia este ca panourile, turbinele eoliene sau maşinile electrice să fie produse în SUA. În 2018 Trump declanşa un război comercial împotriva Chinei, deşi toţi economiştii avertizau că nu va duce nicăieri. Şase ani mai târziu, e clar că tarifele impuse de Trump şi păstrate de Biden nu au adus niciun beneficiu economiei americane, doar au pus umărul la creşterea inflaţiei. Ce face acum Biden este să escaladeze războiului comercial în domeniul tehnologiilor “verzi”.

E o luptă pe care americanii o pierduseră deja. Scriam în precedentul post că Statele Unite au instalat, în toată istoria lor, mai puţine panouri solare decât a reuşit China doar anul trecut. Dincolo de capacitatatea de producţie covârşitor superioară a chinezilor, tehnologiile lor sunt superioare. Controlează materiile prime importante. Au costuri reduse, generate de producţia de masă. De ce o fi decis Biden să ducă o luptă exact în domeniul ăsta, cu exact aceleaşi tactici folosite şi de chinezi – subvenţii masive de la stat în loc de piaţă liberă – când e clar că pleacă cu şansa a doua?

Dar să revenim la protecţia mediului. Ai putea, să zicem, ca american, să instalezi trei panouri solare chinezeşti mâine. Sunt disponibile, sunt ieftine şi sunt performante tehnic. Alternativa este că vei putea instalata poate un panou, poate două, dar în câţiva ani, căci e mai scump să produci chestii în America şi va trebui să aştepţi ca industria autohtonă să se pună pe picioare, sprijinindu-se de subvenţii. “Urgenţa” climatică poate să mai aştepte.

Ca să se asigure că americanii vor alege varianta patriotică, Biden numai ce a anunţat creşterea taxelor vamale pentru panouri şi maşini electrice chinezeşti la peste 100%. Ai putea crede că o combinaţie de protecţionism vamal şi subvenţii uriaşe ar trebui să ridice economia americană “verde” aproape de stratul de ozon. Dar o foarte mare parte dintre americani cred, în cel mai bun caz, că problemele de mediu nu sunt atât de grave şi nici foarte urgente. Doar cu câteva săptămâni înainte de noile măsuri protecţioniste – şi cel mai probabil pentru că aflase de ele – Elon Musk renunţase la planurile Tesla de a lansa o maşină electică ieftină. De ce-ai vinde ieftin dacă n-ai concurenţă? Şefii celorlalţi mari producători americani, care sunt mult în urma Tesla sau a chinezilor la maşini electrice, par să o lase la rândul lor mai uşor. Fac cea mai mare parte din profit din camionetele lor cu motoare uriaşe, deci speră să continue aşa cât mai mult posibil, bazându-se pe agnosticii iubitori de benzină şi pe concurenţa redusă. Că scadenţa va veni şi că riscă să dispară, până la urmă, pare să nu fie o problemă pentru executivii care văd doar trei luni în faţă. Ei vor fi bine.

Dar s-ar putea să existe şi companii gata să profite de subvenţii şi protecţionism. Gata să ia bani guvernamentali ca să investească în următorii ani în fabrici de panouri sau de eoliene. Să-i prindă pe chinezi din urmă. Până la urmă, concurenţa face parte din spiritul economic american. Well… Trump a declarat că dacă ajunge iar preşedinte va anula toate deciziile lui Biden în materie de protecţie a mediului, deci probabil şi subvenţiile. Deci, hai, cine se bagă să investească?

În timpul ăsta, planeta face insolaţie.

Nemo

Cum România nu a găsit banii necesari participării la Eurovision mă văd în situaţia de a judeca complet obiectiv melodiile ce vor participa astăzi în marea finală. Iar preferata mea, dacă aş vota, ar fi “The Code”, melodia lui Nemo, reprezentantul Elveţiei, un băiat pe care-l ştiu de pe vremea când frecventam aceeaşi sală de fitness din Bienne. Clipul oficial Eurovision chiar prezintă câteva imagini din oraş, dar nu de-asta îmi place melodia, chiar sunt obiectiv.

Varianta “de concurs” o veţi putea vedea în finala ce va avea loc în această seară, presupunând că TVR va difuza, măcar, show-ul. Dar mie îmi place această variantă, înregistrată cu orchestra simfonică a oraşelor Bienne şi Solothurn.

Ce mai emit cei ce “nu emit”

Ştiu eu pe cineva de pe FB care este climato-sceptic. Folosesc termenul ăsta pretenţios ca să nu se prindă că vorbesc despre el în eventualitatea, extrem de improbabilă, că va ajunge vreodată aici. De când posturile antivacciniste nu mai sunt ce-au fost, amicul şi prietenii din bula lui s-au specializat în încălzire globală. Care nu există. Deşi nu există, dacă ar exista ar fi vina Chinei. Oamenii, în general, nu emit suficient de mult CO2 cât să conteze pentru planetă, dar şi dacă ar emite, ştiţi de unde s-ar ridica bulele alea de codoi în aer? Din China, normal!

Povestea asta cu China care produce încălzirea globală (care, totuşi, nu există!) este mai populară decât ne-am putea închipui, chiar dincolo de bulele propagandei suveranist-aurist-şoşociste. Două exemple semnificative de la noi: domnul Băsescu spunea acum câteva săptămâni că politica Green Deal europeană este greşită câtă vreme Europa este responsabilă pentru doar 6% din emisiile de CO2 ale planetei. Domnul Iohannis, celălalt în curând fost preşedinte, se lăuda la Dubai că România şi-a redus emisiile de carbon cu două treimi în ultimii 30 de ani. Falimentarea industriei energofage comuniste, deşi probabil inevitabilă, nu mai fusese încă un motiv de mândrie naţională. Iată, în sfârşit, dovada că a ajutat la ceva! Oricum, situaţia ar fi putut fi chiar mai bună dacă domnul preşedinte ar fi fost mai atent la utilitatea călătoriile sale cu avionul şi dacă ar fi făcut un pic de airplane sharing (ia-mă nene, cum ar veni în română). Pe de altă parte, veşti bune vin dinspre guvern, unde domnul Ciolacu şi-a pus priceperea în slujba cauzei ecologiste: lucrează la următorul val de falimente care vor reduce amprenta de carbon a României. Asta o fi calea?

Dacă Europa şi America ar fi continuat să producă ace, brice şi carice, astăzi am fi fost responsabili pentru poluarea mediului. Dar pentru că mai nou doar vindem la de trei ori preţul lucrurile importate din Asia brusc am fost absolviţi de vină. Putem continua liniştiţi să cumpărăm tone de rahaturi făcute în China, în timp ce dăm vina pe ei pentru emisiile de carbon.

Caricatura de mai sus cu Denzel Washington (care, ironia sorţii, este democrat şi ecologist) reuşeşte magistral să întoarcă realitatea cu curul în sus la toate nivelurile: da, la nivel local o maşină care poluează contează, vedem asta în fiecare zi pe şoselele oricărui oraş. Iar la nivel global cele “1200 de centrale pe cărbune” ale chinezilor asigură producţia mărfurilor consumate de întreaga planetă, nu doar de chinezi. Deci zarurile agăţate de retrovizoarele auriştilor, ba chiar şi iconiţele cu Arsenie, au contribuit la acea poluare.

Şi dacă e să vorbim de eforturile de limitare a încălzirii globale, să punem lucrurile în perspectiva corectă. Da, China e ţara cu cea mai mare emisie de CO2, dar în acelaşi timp puterea electrică solară instalată doar anul trecut în China reprezintă 50% din toată energia solară instalată la nivel global şi mai mult decât a instalat SUA vreodată (!). Se poate mult mai bine, dar măcar sunt conştienţi de complexitatea problemei şi lucrează să o îmbunătăţească, spre deosebire de valurile de negaţionişti americani şi europeni care văd (şi cred) doar teorii conspiraţioniste.