PSD vs Chat GPT pe tema Mercosur

L-am ascultat deunăzi pe domnul doctor în economie și ministru PSD al agriculturii Florin Barbu cum ne asigură că din limita de 180 de mii de tone de carne de pui fără taxe vamale pentru tot blocul UE, impusă statelor Mercosur, 90 de mii vor veni pe piața din România. M-am scărpinat în cap auzindu-l cum compară 90 de mii de tone importuri potențiale cu 600 de milione de pui producție și 300 de milioane de pui exporturi din România. Am rămas confuz când a zis la început că prețurile Mercosur sunt cu 40-50% mai mici, ca spre final să devină de 3 ori mai mici ca ale noastre. Și, brusc, am simțit nevoia de o informație ceva mai onestă de atât. Și mai inteligentă.

Îmi cer scuze, poate că domnul ministru a avut o zi proastă sau e mai inteligent decât pare și doar a vrut să-și prostească auditorii în cel mai tradițional mod de care PSD-ul e capabil. Totuși, dacă performanța administrativă e ceea ce ne dorim va trebui ca un ministru să fie în stare să translateze în puii mei tone în milioane de bucăți și invers. Altfel, nimeni nu o să treacă vreodată serios de genul ăla de contabilitate în care știm exact numărul de oi, dar miei…

Dar ziceam că avem nevoie de informație inteligentă. Hai să întrebăm inteligența artificială, despre care un recent studiu a constatat că e mai eficientă în a convinge tabere politice opuse despre un subiect anume. Deci, despre Mercosur:

You said:

Care ar fi o sumarizare corecta a noului acord Mercosur in domeniul agricol?

ChatGPT said:

Iată o sumarizare clară și actualizată a ceea ce prevede noul acord Mercosur în domeniul agricol (în principal în contextul acordului de liber-schimb între UE și Mercosur):

🌍 1. Accesul la piețe și tarife

Acordul elimină treptat tarifele pentru marea majoritate a produselor agricole exportate din UE spre țările Mercosur, ceea ce ar putea spori exporturile de vin, ulei de măsline, ciocolată, produse lactate etc.
Pentru importurile din Mercosur către UE, accesul pe piață este limitativ: intrările de produse sensibile precum vită, păsări sau zahăr sunt reglementate prin quota (cantități prefijate) și, în unele cazuri, taxe reduse, nu eliminare totală de tarife.

🐄 2. Cheie: protecție pentru agricultura UE

Acordul include un mecanism bilateral de salvagarde: dacă importurile agricole din Mercosur cresc brusc și cauzează sau amenință să cauzeze daune serioase producătorilor UE, UE poate suspenda temporar preferințele tarifare.
Regulile aprobate recent de Parlamentul și Consiliul UE detaliază cum se activează aceste salvagarde (ex. la creșteri peste 8% ale volumelor importate sau deprecieri mari de preț) și prevăd monitorizare regulată a pieței.

🧑‍🌾 3. Standardele sanitare și de siguranță

Toate produsele agricole importate în UE trebuie să respecte standardele stricte UE privind siguranța alimentară, sănătatea plantelor și animalelor. Acordul nu le reduce sau elimină — SPS (Sanitary and Phytosanitary Standards) rămân neafectate.

🛡️ 4. Păstrarea specificului produselor europene

Acordul protejează peste 340 de denumiri geografice (GI) din UE împotriva imitațiilor pe piața Mercosur — de exemplu, brânzeturi, mezeluri tradiționale etc.

📊 5. Impactul asupra piețelor agricole

Acordul permite o creștere semnificativă a exporturilor UE, dar deschide sau extinde accesul produselor Mercosur pe piața UE în limite stabilite prin quota tarifare.

⚠️ 6. Controverse și temeri

Mulți fermieri din UE sunt îngrijorați că prețurile mai mici la importuri agricole vor pune presiune competitivă pe producătorii locali. Proteste agricole au avut loc în mai multe state membre.
Există dezbateri politice intense în UE despre eficacitatea mecanismelor de protecție și despre respectarea standardelor de mediu în Mercosur.

✅ Pe scurt: Acordul crește comerțul agricol între UE și Mercosur prin eliminarea tarifelor și deschiderea piețelor, dar include quota, mecanisme de salvagardare și standarde stricte pentru a proteja agricultura europeană. Continuă să fie un subiect sensibil politic și economic în statele UE.

You said:

Sunt cotele de import semnificative fata de productia Uniunii Europene?

ChatGPT said:

Da — în mare parte cotele de import pentru produsele agricole din acordul UE-Mercosur sunt destul de mici comparativ cu producția totală a Uniunii Europene și cu consumul intern. Asta înseamnă că volumul suplimentar permis de acord nu este, din punct de vedere pur cantitativ, un șoc major pentru piața agricolă UE.

Iată câteva dintre cifrele semnificative:

🐄 Carne de vită

Quota de import la tarif redus este de 99 000 tone pe an (cu tarif de 7,5 %) — și doar în interiorul acestei cote se aplică avantajul comercial.
Aceasta reprezintă aproximativ 1,5 % din producția totală de vită a UE, deci este o partajare modestă în contextul pieței interne.

🐔 Carne de pasăre

Quota este de 180 000 tone duty-free anual.
Acest volum înseamnă aproximativ 1,3 % din producția totală de carne de pasăre din UE.

🍬 Zahăr

Se menține o cotă de 180 000 tone duty-free pentru zahăr din Brazilia (folosit pentru rafinare) și 10 000 tone pentru Paraguay.
În total, aceste volume sunt în jurul ~1 % din producția de zahăr a UE.

📊 Alte produse

Alte cote (cum ar fi pentru orez, bioetanol, porcine etc.) sunt, în general, și mai mici în raport cu producția UE.

✅ Ce înseamnă asta în practică

👉 Aceste cote nu sunt semnificative ca proporție din producția UE — pentru sectoarele cheie ele se situează undeva în jurul ~1–1,5 % din producție sau consum.
👉 Acordul nu deschide piața fără limite pentru produsele sensibile: după ce o cotă se umple, se aplică taxele obișnuite (care rămân ridicate), ceea ce limitează intrarea suplimentară.

🧑‍🌾 De ce fermierii încă sunt îngrijorați

Chiar dacă proporțiile relative par mici:

fermierii se tem de presiunea pe preț, fiindcă importurile pot influența piața locală chiar și la volume moderate;
unele calculatoare (ex. de la JRC) arată că pentru anumite produse (ca pasărea) cota poate reprezenta un plus de ~10 % peste importurile deja existente, după cum spun unii actori din sector — ceea ce le sporește anxietatea.

Pe scurt, cotele sunt calibrate pentru a fi mici în raport cu producția UE, dar îngrijorările fermierilor (în special privind prețurile și concurența în interiorul acelor limite) rămân reale și reflectă mai mult impactul dinamicii pieței decât un volum masiv de importuri introduse peste noapte.

One Battle After Another

N-am mai văzut de mult un film așa mișto. Și nu numai mie mi-a plăcut, căci e dat drept favorit la multiple categorii ale premiilor Oscar. Dar se zice că filmul nu i-ar fi plăcut lui Trump, ceea ce înseamnă că are șanse suplimentare la toate premiile alea. Păi dacă nici Trump nu transformă în aur tot ce atinge, cine altcineva?

Nu știu ce-o fi înțeles ăla de i l-a povestit lui Trump, dar filmul nu e o poveste reală. Pleacă dintr-o ficțională și distopică societate americană de acum vreo 16 ani și ajunge în America zilelor noastre, doar jumătate distopică și cealaltă jumătate great again. Ce trebuie să fi deranjat secta de minioni posedați a maga este portretizarea negativă a ceea ce pare a fi ICE (Immigration and Customs Enforcement), armata mascată de hingheri a lui Trump, atât de prezentă zilele astea pe străzile americane. Aș fi putut să jur că unul dintre actorii din film e chiar cel care a ucis-o în Minneapolis pe Renee Nicole Good, în principal pentru că femeia a făcut dreapta fără să semnalizeze. Căci așa e în măreața Americă, dacă-ți spune Garcea să îngheți și nu o faci, well… ți-o meriți și ești împușcat. Sigur, dacă scapi de glonțul primordial al lui Garcea poți să te judeci dup-aia zece ani, să treci prin cinci recursuri, încă două în anulare, să pensionezi două generații de judecători și, eventual, să dovedești că ești nevinovat. Dar dac-ai clipit la momentul greșit, ghinion! Gaură-n cap!

E o secvență în film în care hingherii ICE intră într-un supermarket închis. La casă, un puști mexican îi vede și o ia la fugă, motiv pentru unul dintre salvatorii Americii să-și pună pușca la ochi, căci ce altceva te-ai putea gândi să faci când intri într-un supermarket închis? Ca european, ca român pentru care înjurătura de mamă e prima reacție, chestia asta cu pușcoacele e de bezna minții. Dar ce știm noi?

Povestea filmului, deși captivantă, este o ficțiune pentru că sunt convins că toate societățile alea secrete, fie ele revoluționare (din extrema stângă) sau conservatoare (din extrema cealaltă), în realitate nu există. Sau există doar ca să ajute niște pulifrici să se creadă miezul din dodoașcă. Nu-ți trebuie KKKlan ca să promovezi o politică rasistă așa cum nu-ți trebuie revoluție ca să progresezi. Sunt mii de ani în care conservatorii și-au tot luat-o în freză și lumea a continuat să meargă înainte pe drumul ei, deci nu o s-o oprească Trump și nici măcar guru Georgescu, atacantul nostru de la Dinamo Moscova. Conservatorii sunt întotdeauna în echipa care pierde, doar trebuie să ai răbdare.

Iar m-am lăsat dus de val, nu-i așa? Să revenim… Actorii. Cred că e rolul în care mi-a plăcut cel mai mult de Leonardo Di Caprio. Ar merita un Oscar, deși nu știu ce alți contracandidați sunt. Sean Penn joacă și el excepțional, deși mă tem pentru sănătatea lui fizică și mentală. Benicio del Toro în rolul antrenorului de karate este magistral. Toți ceilalți joacă super bine! Într-un fel, îmi pare rău de tot ce-am scris, mă gândesc că poate unii vor decide să nu vadă filmul pentru că am scris eu rău de Trump. Ar pierde, pentru că filmul e atât de mișto, dar doar pentru cine nu are deja pe nas ochelarii ăia care te fac să vezi peste tot teroriști domestici în suv-uri honda.

Iarna e ca vara, pe ici pe colo

În weeekend, când mi-am rezervat camera pentru săptămâna asta, părea că vremea se strică de joi seara, poate chiar de vineri. Fire optimistă, m-am gândit că voi ajunge înapoi acasă la Bienne chiar înainte să înceapă vâjul ăla mare. De luni au început să apară veștile proaste. UK și Olanda au fost lovite de o zăpadă cum n-a mai fost de prin anii 80. Ieri (miercuri), la birou, toți colegii m-au sfătuit să plec imediat, să nu mai stau încă o zi, căci previziunile nu erau bune deloc. Tot drumul din Geneva până la hotelul din orașul lui Voltaire, peste graniță, m-am gândit la asta. A fost aglomerat ca naiba, ca de obicei, am ajuns târziu, mi-era foame și lene așa că am decis să rămân. Plătisem deja, și mi se părea că-mi bat joc de bani dacă plec. Am decis să fiu un navetist asumat și responsabil.

Televiziunile franțuzești m-au bombardat, pe lângă talkshow-urile lor cam de rahat în care invitații sunt cam la fel de inteligenți, echilibrați, integri și politicoși ca pe la noi, cu reportaje din apocalipsa albă. Undeva pe un drum din UK cineva încerca să curețe zăpada de o palmă cu o cupă de excavator. Mai ușor și rapid ar fi fost să o bătătorească sub bocanci. Portul Rotterdam, blocat. Parisul, blocat și el, de a fost nevoie ca tractoarele armatei de agricultori suveraniști en colère să amâne cu o zi blocarea orașului. Nicușor Dan, blocat și el. Peste tot, atenționări de vreme rea: ninsoare, polei și vijelii.

Azi dimineață apocalipsa părea reală, deși nu ninsese mult. Francezii păreau că se uitaseră la altceva, poate la tictoace din zonele mai calde ale lumii sau poate, ca și mine, la Creed, pe TF1. Oricum, surpriză, ninsoarea îi prinsese nepregătiți. Parcarea hotelului era, bineînțeles, necurățată, drumurile nici atât. Cozi interminabile de mașini se scurgeau spre Geneva. În mica zonă unde traficul s-a mai eliberat un pic am stat după un Mini care mergea cu 20 la oră. În spate, un nervos Peugeot 206 din anii 90, la un metru de bara mea. Noroc că ne-a depășit pe contrasens, peste linia continuă care stătea ascunsă sub zăpadă. În total, am făcut cei doi kilometri până la graniță în jumătate de oră.

Elvețienilor le place să se laude cu excelența lor administrativă. Când vii cu trenul din Italia și trenul are un pic de întârziere ți se spune în fiecare stație, în patru limbi, că trenul a întârziat din cauza vămii italiene. Aici, lângă Geneva, la un metru de semnul care marchează intrarea în țară, drumul era curat ca-n palmă. Un metru, pentru că francezii intră ca țăranii, fără să se curețe pe roți.

Pe la zece a început să ningă abundent, așa că până la urmă am decis să plec la prânz, folosind o fereastră de două ore între meeting-uri. De obicei atât durează drumul de 150 de km, căci e mereu aglomerat, dar nu prea speram să ajung la timp acasă. Well… elvețienii au făcut o magie. Am mers șnur, au fost mai puține mașini pe șosea, a fost o plăcere să conduc și am făcut o oră și jumătate, cel mai scurt timp din anul de când mă tot frec săptămânal pe drumul ăsta. Dacă mergi cu viteza legală faci o oră 45, deci dacă se va dovedi că am ratat și toate cele 50 de radare fixe, chiar e minune.

Deasupra, peste stratul greu de nori, Nicușor Dan era și el, în sfârșit, în drum spre casă-casă, escortat, în semn de prețuire, de două F-18 ale armatei elvețiene. Eu, fără escortă, probabil că am ajuns mai repede.

Romanian Air Force salvează vieți

Principala emisiune de știri a televiziunii naționale RTS1 vorbește despre solidaritatea europeană și suportul pe care Elveția îl primește pentru tratarea victimelor incendiului din Crans-Montana. Este dat ca prim exemplu avionul militar pe care România l-a pus la dispoziție pentru transportul răniților. Imaginile aparatului de zbor purtând însemnele armatei române rămân pe ecran mai multe minute, motiv de mândrie pentru noi, românii de pe aici, dar și recunoaștere a unei expertize câștigate cu un preț atât de greu după Colectiv.

E atât de trist să vezi cum aceleași greșeli au fost repetate aproape la indigo și au dus la aceeași tragedie ca cea din București. Dar răspunsul mult mai eficient al autorităților de aici pare să fi integrat și o parte din experiența românească, infimă consolare târzie că toate viețile acelea și imensa suferință ce a urmat nu vor fi fost în van.

Încă o operațiune specială

Scriam acum o lună că “un nou război stă să înceapă pentru simplul motiv că Trump are nevoie ca americanii să se uite o vreme în altă direcție”. Voila! A început!

Ceea ce mi se pare mie extraordinar în tot ce s-a întâmplat până acum (2 PM ora României, 3 ianuarie) nu este intervenția spectaculoasă a armatei americane, finalizată cu extragerea lui Maduro din mijlocul capitalei venezuelene în mai puțin de o oră. Nu m-a surprins nici aparenta lipsă de reacție a armatei venezuelene, organizația super bine plătită pentru a asigura exact protecția regimului. Ceea ce am așteptat să văd a fost reacția Congresului american față de decizia președintelui de a porni o acțiune militară directă asupra unui alt stat. Mulți ar zice – un război. Sunt convins că Trump o va numi operațiune specială. Ei bine, o primă reacție a venit și este, literalmente, spectaculoasă!

Până acum, administrația americană a bombardat bărci cu motor care aparent făceau trafic de droguri, deși era evident imposibil ca acele șalupe să ajungă până la coastele americane aflate la 2000 de kilometri distanță. Apoi, au confiscat petroliere sub acuzația că acel petrol ar fi subvenționat traficul de droguri, deși doar un mare idiot poate crede că traficul de droguri – probabil cel mai profitabil business de pe lumea asta – are nevoie să fie subvenționat din vânzările de petrol. Iar acum vine această poveste, complet ridicolă și de un cinism absolut: armata americană a atacat o țară, bombardând capitala, două aeroporturi și o bază militară pentru a ajuta justiția să execute mandatul de arestare împotriva lui Maduro. Deci, încă o dată, SUA a trimis portavioane, submarine și trupe de asalt doar ca să-l protejeze pe cel ce venea cu acel mandat în buzunar.

Narativul ăsta nerușinat nu este menit să justifice intervenția prin prisma dreptului internațional, de care lui Trump nu îi pasă câtuși de puțin. Este inventat și împins cu forța în media americană doar pentru a justifica o acțiune militară care nu a fost autorizată de congres, așa cum spune legea. Dacă parlamentarii americani vor înghiți povestea asta, așa cum deja a făcut-o domnul senator Mike Lee, nu știu ce altă dovadă ne mai trebuie pentru a constata că ordinea constituțională americană a fost practic suspendată iar țara e condusă, discreționar, de un singur om.

Anul abia a început. SUA a intervenit în Venezuela și regimul iranian se clatină. Rusia, în ciuda aroganței tradiționale a lui Putin, nu stă nici ea prea bine. Toți trei sunt furnizori tradiționali de petrol pentru China. Ca să echilibreze balanța și să-și asigure o mână forte de negociere, China de ce nu ar lua Taiwan-ul, țara unde se produc jumătate din micropocesoarele globului?

În sfârșit, știu ce vreau să mă fac când voi fi mare!

Poate doar oamenii din jurul meu aveau obsesia asta, dar de când mă știu lumea m-a tot întrebat “Ce vrei să te faci când o să fii mare?” Întrebarea a rămas aceeași până spre sfârșitul ciclului gimnazial. Răspunsul, nu. Până spre 10 ani, chiar și după 4 ani de succese în studiul viorii, am răspuns invariabil că vreau să mă fac polițist, spre marea dezamăgire a bunicii mele, preoteasa, care mă voia popă. Apoi, mulți ani, am răspuns diplomatic că nu știu, deși tot polițist mi-ar fi plăcut să mă fac. Doar că simțeam deja că nu e ca-n cărțile cu eroi și cavaleri pe care le citeam pe-atunci. Nu ajunsesem la Caragiale, dar începusem să simt că e o grămadă de Ghiță Pristanda în viața unui milițian. Cred că următoarea idee a fost să dau la drept, încurajat de profesoara din liceu cu care am făcut economie politică și filozofie. Dar trebuia să înveți pe de rost broșurile alea sinistre cu plenarele partidului comunist. Mi-ar fi plăcut să fiu magistrat, deși dacă mă uit la tagma asta astăzi, nu cred să-i fi putut supraviețui doamnei Savonea. Aș fi fost deja pensionar.

Nu c-aș fi nimerit-o mai bine cu ingineria, pe care am terminat-o când nu mai era nevoie de ingineri în România. Acum ar fi, dar am luat-o eu deja pe alt drum. Și nu zic că nu-mi place, dar când văd cât de obosit termin fiecare an, mă întreb dacă n-ar fi fost și o variantă mai ușoară. Dacă m-ar întreba cineva acum ce mi-ar plăcea să mă fac când voi fi mare, ei bine, aș ști ce să răspund. M-aș face Ștefan Hrușcă, să stau ascuns prin pădurile Canadei tot anul și să mă plimb două săptămâni din decembrie prin comunitățile de români, anunțând nașterea Domnului. Sau, mai bine, m-aș face Ștefan Bănică Jr, să bag două concerte pe an la Sala Palatului pentru fanele mele gata să leșine douzeci de ani la rând la aceleași mișcări de elvis tomnatic. Sau, de ce nu, m-aș face direct Maria Carei, ca să nu mă chinui nici măcar cu alea două concerte, doar să colectez banii de pe “All I want for Christmas is you – hu-hu” și să-mi ajungă iar tot anul. În fine, ați înțeles ideea. Nu mai vreau să fiu polițist, deși încă sunt mulți care-ar merita niște bulane pe spinare.

Suveranism și Amarone

Am avut acum două seri o lungă discuție cu un suveranist. O persoană altfel educată și civilizată, ceea ce a și permis dialogul care a durat mai multe ore și s-a încheiat fără menționarea vreunei mame sau invocarea popularului “marș!”. Posibil să fi ajutat și terenul neutru (deh, Elveția!), vinul italienesc și cele mai necontroversate rețete tradiționale românești. Oarecum fără o ordine și fără o logică aparte, cam asta-i situația acasă în România:

Băluță o să câștige primăria pentru că sistemul nu o s-o lase pe Alexandreasca să câștige vreodată (well, pe-asta a cam ratat-o). Cine e sistemul? Securiștii (ăia răii), care l-au preluat pe Nicușor, care e așa de fraier că nici nu știe ce l-a lovit. Aur nu o să câștige niciodată alegerile în România pentru că nu va fi lăsat. PSD-ul va prelua AUR (cu asta s-ar putea să fiu de acord, deși e posibil la fel de bine ca AUR să preia partea suveranistă din PSD, ceea ce-i tot dracul ăla. Ăia vreo zece socialiști reali din PSD se pot muta la SENS). Deși există multă revoltă, suveraniștii nu vor revoluție și nu ar participa cu entuziasm într-o lovitură de stat (cum credeam eu). Autostrada Moldovei avansează accelerat pentru că o să fie nevoie de ea în războiul cu Rusia. Importanța ei este strict militară (o remarcă ciudată venind de la un sucevean mutat la București). UE vrea război cu rușii, ceea ce e evident din ce spune Macron (cine altcineva!) în fiecare zi. Am progresat în ultimii 6 ani doar pentru că UE are interese. Înainte de 2019 nu s-au făcut autostrăzi nu pentru că Dragnea, Grindeanu, Tudose și Dăncilă au avut altă agendă ci pentru că nu ne-a lăsat UE. Statul paralel a fost pe bune și încă mai e, dovadă că doamna Kovesi a fost recuperată de UE. Dacă vrei să vezi oameni care trăiesc bine în Europa atunci trebuie să te uiți la Ungaria. Orban e patriot, deștept și vizionar (nici mai mult nici mai puțin, fmm de geniu rotund!) Nu e adevărat că România a recuperat la PIB pe cap de locuitor față de vecinii unguri, cum greșit afirmasem eu. Alea sunt raportări mincinoase. România e colonie și va fi vândută la bucată. Singura noastră șansă, desființarea UE. Cel mai prost post de televiziune din România este Digi24, trompeta sistemului. Abonamentele Digi sunt ilegale, statul a închis ochii la o infrastructură ce le-a fost refuzată competitorilor, deci Digi e monopol. Au fost alungați din Ungaria (normal!). Deși amaronele italienesc din meniu e bunicel (o neașteptată amabilitate oferită gazdei), nu se compară cu vinul românesc. Nici măcar cu ăla moldovenesc. Vinurile italienești și franțuzesti sunt proaste. La aceiași bani, vinurile românești sunt mult, mult mai bune, asta după ce mă hazardasem eu să afirm că, din experiență, pe același segment de preț calitatea vinurilor românești e sub concurența europeană. Se știe că francezii importă vin românesc încă de pe vremea când tatăl suveranistului transporta cu tirul butoaie pline și se întorcea cu ele goale. De la Bordeaux. Purcariul moldovenilor e prost și el (am zis eu că se găsește în Elveția). Aparent cel mai bun vin din lume se face la Cotnari (mă așteptam la asta, e și vinul preferat al rușilor). Și pentru că am insistat că multe dintre vinurile românești au mai mult marketing și fiță decât calitate consistentă, dând ca exemplu, imprudent, “Caii de la Letea” cel făcut la mine în județ, la Niculițel, domnul suveranist a conchis scurt: e prost. Dar eu nu am zis că e prost, ci doar că, prin multiple jonglerii agresive de marketing, prețul a crescut de vreo câteva ori în ultimii ani. Nope, e prost. Și e scump pentru că se pune presiune din UE ca să-i scoată pe ai noștri de pe piață. Soluția: desființarea UE, dar cred că am mai zis.

Portavioanele și șalupele cu droguri

De la Caracas, în Venezuela, și până la Miami, în Florida, sunt cam 2500 de kilometri, distanță pe care un iaht modern și rapid o acoperă în aproximativ o săptămână. “Traficanții de droguri” pe care Trump și armata americană îi tot omoară în largul coastei venezuelene sunt în bărci cu motor deschise. Chiar presupunând că șase oameni într-o barcă mică sunt suficient de idioți să creadă că pot naviga o săptămână în largul mării fără nimic deasupra capului, n-ar avea benzină decât pentru o zecime din distanță. Nu mai zic că ar ajunge la destinație cu cocaina în saramură.

Apropo de cocaină, producția Venezuelei este infimă, spre deosebire de vecina sa, Columbia, care produce 70% din producția mondială și 85% din cantitatea confiscată de poliția americană. Și e și mai aproape de Miami. Câtă cocaină produsă în Venezuela confiscă americanii? Sub 2%.

Dar, sigur, Trump și ridicolul său ministru de război, Hegseth, ne vorbesc de lupta patriotică împotriva drogurilor inventând cu nerușinare povești aberante și omorând oameni nevinovați. Într-o lume normală la cap ar trebui să înfunde pușcăria. În schimb, un nou război stă să înceapă pentru simplul motiv că Trump are nevoie ca americanii să se uite o vreme în altă direcție. Și jumătate dintre ei, altfel oameni sensibili la 0.0001% din compoziția unui vaccin, îl cred fără să clipească.

PS. Probabilitatea unei dictaturi crește exponențial atunci când cei aflați vremelnic la putere știu că dacă pierd controlul ajung la pușcărie.

O plimbare prin Capitala Neamului

Am găsit Otopeniul mai cu susu-n-jos ca de obicei. Bagajele într-o oră de la aterizare, lucrări nesemnalizate, aglomerație ca înainte de Crăciun. De fapt, aglomerație ca înainte de sfințirea Catedralei.

………………

O bătrână care stătea pe propriul cadru cu roți, în zona pentru bagaje de la mijlocul autobuzului 700, m-a invitat să-mi parchez valiza lângă dânsa. De la Otopeni la Piața Victoriei am aflat că vine din Spania, că “mucușor a distrus Bucureștiul” că acasă “poți să mai vorbești cu oamenii”, că “spaniolii în față sunt politicoși și prin spate te vorbesc de rău” dar și că “românii, crede-mă… te f*t pe unde te prind”. La asta am crezut că n-am auzit bine și tot ce-am putut să bâigui a fost “Nu toți… nu toți…”. Oarecum în contrast cu afirmația anterioară, s-a plâns că “pe vremuri toti te voiau, acum nu te mai vrea nimeni”. Apoi s-a interesat dacă am primit scrisoare de concentrare la armată și m-a complimentat spunând că n-am nicio șansă să scap de mobilizare și război (în Ucraina), că arăt prea tânăr. Ne-am și emoționat un pic atunci când mi-a mărturisit că a venit să-i facă pomană fiului ei, dispărut acum câțiva ani și fără de care îi e foarte greu. “Poate să fi fost de vârsta ta”. Eu am coborât la Victoriei, ea mergea în Crângași, așa că ne-am urat de sănătate și toate cele bune, ba chiar am primit și un pupic de la distanță, în timp ce coboram, spre amuzamentul fetelor care stăteau pe scaunele din spate și care-au ciulit urechile tot drumul, să asculte conversația dintre doi diasporeni.

…….

Aș fi vizitat și eu catedrala, ale cărei picturi interioare par excepționale văzute la televizor. Dar ca să stai la coada aia îți trebuie antrenament, trebuie să ai jocuri în picioare, altfel nu faci față valului de pensionari care se revarsă dinspre Iași, energizați de Paraschiva.

Pe străzi și prin mall-urile orașului, multe cruci pe piept, la vedere, din aur adevărat sau de trompetă, ba chiar brodate direct pe bluzoane după moda rapper-ilor americani. Sper ca trendul ăsta să fi fost impulsionat de noua Catedrală mai degrabă decât de cultul noului mucenic Călin. Multe bărbi impunătoare de decebali, fitile scurte moștenite probabil de la Ștefan cel “degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat” și manierele tradiționale ale spațiului dâmbovițean. În rest, just russian lips.

Ticăloșia, mitocănia și prostia crasă – în ordinea asta – pe care le-am găsit baleind de la un post TV la altul, au fost ca un pumn în plex – aproape că mi-au tăiat respirația. Cum ziceam mai sus – e nevoie de antrenament ca să reziști.

80% dintre noi vrem oameni noi. Dar, evident, nu oricine se califică. Dacă l-ai făcut golan pe golanul de Trump nu-i bine, indiferent ce-ai făcut în rest. Dacă-l pupi în cur pe Trump ești perfect, indiferent ce-ai făcut în rest. Dacă l-ai pupat în cur și pe Dragnea ești deja la alt nivel. Un mic pupic pe fesa lui Putin și ești ca nou, pregătit pentru șefia noului PSD.

Mai nou se dau multe nunți la TV. Se vede că sunt un pic decuplat, mi-a fost greu să-mi dau seama care-s invitați și care-s plătiți să cânte.

O tot confundam pe Loredana cu Anca Țurcașiu. Acum sunt Loredane peste tot.

Peter Heather, John Rapley – Why Empires Fall

Inițial am vrut să includ o mică recenzie a acestei cărți în episodul 23 al “Ce cărți bune am mai citit”. Dar m-am lungit și mi-au venit idei așa că am decis să scriu separat despre ea. Eu am citit versiunea în engleză, între timp a apărut traducerea în română la editura Litera, sub denumirea “De ce se prăbușesc imperiile”.

Face carieră în ultimii ani opinia larg împărtășită că civilizația vestului se prăbușește accelerat sub invazia imigrației, a decăderii morale a elitelor și a pierderii “valorilor tradiționale” sub atacurile perverse ale minorităților de tot felul. Sunt foarte mulți cei ce cred lucrurile astea, ba chiar sunt mulți istorici care susțin că imperiul roman, de exemplu, ar fi dispărut din aceleași motive (fără legătură directă, dar teoria a fost recent transpusă în film în Gladiator 2). Sunt la fel de mulți cei ce cred că încă e posibil să facem civilizația vestului great again, ca să citez din clasici. Dar e posibil, oare, când nu înțelegem corect simptomele și încercăm să ne tratăm de altceva?

Autorii acestei cărți vin cu o nouă teorie. Peter Heather este istoric, profesor universitar și specialist în istoria imperiului roman. John Rapley este profesor, specializat în dezvoltare economică globală și istorie economică. Împreună fac o paralelă foarte interesantă între cauzele care au dus la dispariția imperiului roman și lucrurile care se întâmplă astăzi și par să ducă la o mare resetare geopolitică. În viziunea autorilor nu atacurile barbarilor asupra granițelor au slăbit imperiul roman. Din contră, ceea ce a grăbit declinul au fost mai degrabă schimburile comerciale dintre imperiul bogat și barbarii din proximitatea frontierelor. Comerțul a dus, în timp, la dezvoltarea zonelor periferice și la apariția a noi poli de putere politică și financiară, cu pretenții din ce în ce mai mari față de puterea Romei. Bogații provinciilor romane, în încercarea lor de a-și păstra averile, le-au făcut loc noilor prinți vecini, cedând părți din largile lor moșii contra protecției militare. Ceea ce a însemnat din ce în ce mai puțini bani în vistieria imperială, generând acea mișcare centrifugală care a afectat încrederea cetățenilor, slăbirea armatei și, în final, disoluția accelerată, politică și administrativă, a autorității imperiale.

Cei care compară efectul imigrației din Europa de vest cu atacurile barbarilor asupra imperiului roman comit o mare eroare și cad pradă propagandei. Migratorii dispuneau de armate și veneau să cucerească. Valurile de imigrație vin în Europa pentru că există oportunitate, practic pentru că e nevoie de ei pentru a susține o demografie în scădere accelerată, o creștere care cere din ce în ce mai multă forță de muncă în domenii pentru care localnicii și-au pierdut interesul. Europenii găsesc ușor job-uri mai bune iar bunăstarea generală le permite multora să nu muncească (sisteme de suport, pensionări prea devreme, job-uri care sunt mai degrabă sinecuri). Două exemple opuse sunt relevante: marele imperiu american s-a ridicat pe imigrația masivă europeană și în doar câțiva ani a ajuns să domine lumea. La polul opus se află Japonia de astăzi, care a refuzat complet imigrația, deși a pierdut 25% din PIB în ultimii 30 de ani și are datorii publice masive, în principal pentru că are o populație îmbătrânită și în descreștere accelerată. Mulți tineri japonezi decid astăzi să emigreze, găsind salarii și condiții economice mai bune în Koreea sau în alte state asiatice.

Echivalentul întăririi barbarilor de la marginea imperiului roman este procesul de dezindustrializarea a societăților occidentale și externalizarea producției către marginalii din sudul global sau din estul european (ceea ce le reduce bugetele naționale). China este deja o putere mondială, India vine din urmă iar Polonia, de exemplu, chiar și România, au crescut masiv în ultimele decenii. Aceste creșteri au venit, parțial, pe seama bunăstării din unele zone ale statelor occidentale.

E posibilă dispariția unui imperiu fără conflict și fără declin economic accentuat? Europa occidentală dovedește că se poate. Colaborarea în găsirea unui echilibru este esențială. Comerțul aduce prosperitate și pace. Este exact ce refuză să facă imperiile care-și pierd influența, Rusia și SUA. Asta nu le va opri căderea, ba din contră, o va accelera.