Joker: Folie à Deux

A fost ultima zi de proiecție în cinema-urile Bienne-ului pentru Joker: Folie à Deux și ne-am mobilizat să-l vedem, noi patru și încă șapte alte persoane, în cea mai mare sală din oraș. Sincer, nu știu cum mai supraviețuiesc cinematografele în ziua de astăzi. Mi-am mai luat și pungă mică de popcorn, de-mi venea să intru-n pământ de rușine față de fata aia de la recepție, singura angajată, care trăiește probabil în fiecare zi cu teama că o să-și piardă job-ul. Sau cu mirarea că încă-l mai are.

După film am recitit ce-am scris în 2020 despre primul Joker al lui Todd Phillips. O să fiu sincer și-o să recunosc că parcă îmi veneau cuvintele mai bine pe vremea aia. Dar, pe de altă parte, s-ar putea să mă fi înșelat în ce-am scris sau, mai precis, să fi mușcat prea ușor din momeala de a accepta atmosfera distopică din film ca fiind o reflexie, chiar distorsionată, a lumii reale. Astăzi am simțit diferit, deși nu cred că regizorul Folie à Deux a avut intenția de a transmite un alt mesaj.

Ca și precedentul, filmul este o realizare cinematografică de excepție. Este filmat fabulos și te poartă prin decorurile unei lumi sumbre ce pare în același timp reală și fantastică, are o coloană sonoră care îmbină ingenios cântece îngânate, aproape șoptite uneori, cu orchestra din fundal care pare mereu să cânte altceva iar actorii joacă de parcă de asta ar depinde viața lor. Totul este la fel de bine făcut și totuși…

Și totuși, filmul este, în multe privințe, diferit. A apărut Harley Quinn, interpretată excelent de Lady Gaga, iar asta a dus filmul într-o zonă de musical noir de pe Broadway, fără să adauge semnificativ la poveste. Fetele mele, familiare deja cu Harley Quinn, au fost dezamăgite de nedreptatea care i s-a făcut personajului originar (real?) din benzile desenate. L-au găsit pe cel din film diferit și nu foarte credibil – și poate că așa e normal, aproape întotdeauna e mai mișto în carte, chiar și una desenată. Filmul nu are cine știe ce poveste, deși un final mai bun ar fi putut salva toată construcția. Dar n-a fost așa, poate cu excepția notabilă a ultimelor două minute. În rest, aceeași atmosferă grea, care încearcă să suprapună cât mai exact problemele perioadei marii inflații a anilor 70 peste marile probleme ale zilelor noastre, știind că astfel îl va stârni pe spectator. Față de precedentul film, avem în plus permanenta glisare între boală, simulare și tonurile de gri dintre ele, între real și fals, între a crede și a ști, între ipocrizie și sinceritate, durere și alinare, violență și milă. Asta și încearcă filmul să ne spună. Că în lumea schizoidă în care trăim e greu, aproape imposibil să mai facem diferența între toate lucrurile astea. Nici nu ne mai interesează prea tare, până la urmă, căci nu suntem numai post-adevăr, suntem și post-bine sau rău. Am ajuns o lume de jokeri cu un viitor de jokeri.

Dar nu e așa, de data asta nu m-a convins. Americanul ar zice: nice try!