Le-am văzut de la distanţă ecusoanele din piept. I-aş fi recunoscut şi fără ele: blonzi, înalţi, purtând aceleaşi cămăşi, aceleaşi cravate şi aceiaşi pantofi negri, comozi. Întotdeauna m-am întrebat dacă primesc hainele astea ca uniforme sau şi le cumpără ei singuri, străbătând mall-urile din butic în butic doar pentru a constata, când se întâlnesc, că şi-au ales aceleaşi modele, culori şi materiale. Păreau pierduţi, departe de centru şi mergând în direcţia opusă, fiecare ţinând, cu ambele mâini, câte o carte neagră. Mi-am ferit privirea când s-au apropiat de mine, ca şi când brusc ceva neobişnuit se întâmpla pe trotuarul opus, dar probabil că erau obişnuiţi cu asta. Unul din ei m-a salutat, un “Bonjour” cu accent american care-a primit în schimb un “Bonjour” cu accent românesc şi zîmbetul meu standard de “not the right time, mate”, care până acum s-a dovedit destul de eficient, clar mai eficient decât celălalt zâmbet standard, cel pentru cerşetori, ţigănci cu trandafiri sau adicţi care vor (măcar) o ţigare. N-au insistat, probabil recunosc uşor un suflet fără de speranţă.
Centrul era plin de ei, ceva absolut neobişnuit până acum. În faţa primăriei am numărat în jur de 20, deci vreo 10 perechi, căci niciodată nu umblă singuri. Presupun că unul ştie limba locului, germană sau franceză, iar celălalt zâmbeşte şi-ţi întinde un exemplar din Biblie. Un pic, dacă e să fiu rău, ca în bancul românesc cu patrulele noastre de poliţie: unul ştie să scrie, celălalt să citească. În orice caz, un lucru e sigur: sunt aici ca să salveze sufletele păcătoşilor bienezi.
Practic nimeni nu scapă ofensivei evangheliste. Vreo câteva săptămâni am avut un grup care a cântat în mijlocul străzii comerciale din centru, printre trecătorii ieşiţi sâmbătă dimineaţa la shopping. Mult prea gălăgioşi, cu staţia de amplificare dată prea tare, cu talent muzical modest dar un mesaj clar – “Jesus loves you!!!” repetat de sute de ori – au sfârşit prin a crea un vacuum în mijlocul Nidaugasse, cu trecătorii ocolindu-i aproape lipiţi de vitrinele de pe cele două părţi ale străzii. Toţi ceilalţi performeri de weekend au migrat către capetele străzii, ca să-şi poată face auzite vocile, acordeoanele şi chitările acustice.
Apoi a fost acel autobuz multicolor care circulă sub emblema “On the road with God”, lângă care s-a oferit cafea gratis oricui a fost dispus să asculte cuvântul Domnului. Dacă ar fi servit şi bere poate ar fi avut mai mulţi muşterii dar la Bienne, oraş uvrier cu o puternică şi tradiţională înclinaţie stângistă, o cafea nu e suficientă ca să te convingă s-o iei pe drumul drept. Poate luni dimineaţă, dar sigur nu sămbâtă, când weekendul promite atât de multe…
Invazia din acest weekend are o explicaţie. La Tissot Arena are loc un fel de congres evanghelist, cu reprezentanţi din toată lumea, cu pastori americani mai celebri ca Jay-Z care ţin discursuri electrizante, cu ultimele hit-uri ale muzicii gospel şi multă lume îmbrăcată la fel. Poate că vor premia cele mai productive echipe, cele ce vor fi distribuit cele mai multe Biblii sau vor fi salvat cele mai multe suflete rătăcite pe trotuarele pestriţe ale oraşului.
Sincer, nu înţeleg de ce americanii ăştia vin la Bienne. De fapt, nu înţeleg de ce vin în Europa. Poate ar trebui la un moment dat să mă opresc şi să întreb o echipă de-asta de misionari care este obiectivul acestei invazii. Are oare vreo importanţă dacă interlocutorul care acceptă să se oprească este ortodox, catolic, alt fel de evanghelist, evreu, musulman sau hindus?
În plus, nu cred că pot americanii ăştia să zică cât pot elveţienii să ignore.
O fi America o insulă cu multe ziduri de jur-împrejur, dar chiar şi la ei trebuie să fi ajuns informaţia că Europa a fost creştinată înaintea lor. Şi dacă ar fi într-adevăr ceva de recreştinat pe lumea asta, atunci probabil că hoardele care se închină păgânului zeu Trump ar fi un obiectiv mult mai îndreptăţit. Greu de obţinut, dar mult, mult mai creştinesc.
Dar, sigur, pot înţelege că e mult mai mişto să o freci într-o sâmbătă dimineaţă pe Nidaugasse decât pe cine ştie ce alte coclauri.
APort 